Referat Mihail Sadoveanu4

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihail Sadoveanu4 si de asemenea puteti face Download Referat Mihail Sadoveanu4

Citeste fragmente din Referat Mihail Sadoveanu4

Mihail Sadoveanu (1880-1961) „Hanu Ancutei” „Prin gura sa vorbeste un singur om , simbolizând o societate arhaica, dar spre deosebire de Eminescu, societatea acesta este analizata in toate institutiile ei.” (George Calinescu) Fiu al pamantului glorios al Moldovei, Mihail Sadoveanu a fost un scriitor deosebit de prolific, lasând posteritatii o opera monumentala care se intinde pe o jumatate de secol. Mihail Sadoveanu a debuteaza in anul 1867,ca un artist cu experienta, in revista bucuresteana „Liceu”, urmand ca mai apoi, in anul 1904, sa aiba loc un editorial cu patru volume: „Povestiri”, „Soimii”, „Dureri inabusite”, „Crasma lui mos Precu”, fapt memorabil, care l-a determinat pe Nicolae Iorga sa numeasca acel moment „Anul Sadoveanu”. Inca de la început, el scrie cum vorbeste, bine gândit, de aceea definitiv, fara adaosuri si revizuiri. Garabet Ibraileanu concluziona inca din 1923 ca „ literatura domnului Sadoveanu are amploarea unei întregi literaturi, a literaturii întregi a unui popor, ca si cea populara”. Opera lui Sadoveanu nu poate fi incadadrata unui curent artistic anume, întrucât in operele sale se îmbina elemente ale romantismului, ale realismului, ale umanismului, ale naturalismului si nu in ultimul rând ale samanatorismului. Stilul, ca structura a frazei, alterna la început intre plasticitatea realista si impresionismul liric romantic. Pana la primul razboi mondial, la Sadoveanu sarea in ochi un anumit senzualism legat de viata corporala, de materie , in genere. O briza de noblete spirituala, de cugetare si rationalism aureoleaza seria marilor opere din a doua parte a vietii. De asemenea, scriitorul se opreste asupra vietii satului romanesc (ca reflex al samanatorismului si poporanismului epocii), ramanand credincios ideii marturisite de el insusi: „Taranul a fost principalul meu erou”. Toate aceste elmente patrund adânc in ereditatea si psihologia sufletului omenesc constituie dimensiunile estetice ale universului literar sadovenian. In mod unic in literatura romana, Mihail Sadoveanu a reusit sa imbine varietatea formelor de manifestare in viziunea lui Honore de Balzac, cu interesul acut dovedit fata de istorie de catre Victor Hugo si cu stiinta remarcabila de-a surprinde viata monotona apartinand lui Guy de Maupassant. Lumea de altadata, din vechimea poporului roman, cu asezarile si sufletul ei, e reconstituita din negura departarilor in volumul de povestiri „Hanu Ancutei”(1928), „capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare”.(George Calinescu). Ca in „Decameronul” lui Boccacio, in „Povestirile din Cantenbury” de Chaucer sau poate „O mie si una de nopti” , avem de-a face cu opera construita pe modelul „relatarii in serie”(Ion Vlad). Structural, „Hanul Ancutei” este o suita de noua povestiri a caror unitate, asigurata de atmosfera hanului si de ritualul supunerii capata aspectul epopeii. Hanul, ca motiv literar, nu a fost descoperire a lui Sadoveanu, el fiind întâlnit înainte la Caragiale si Slavici. Spre deosebire de hanul acestora din urma, unde se petrec lucruri bizare, ciudate, aflate la interferenta realului cu imaginarul, la hanul sadovenian se petrec lucruri reale. Timpul in acre se petrec faptele nu este acel „a fost odata” specifica basmelor, ci acel „illo tempore” adica acel timp mitic, care include in sine prezentul, trecutul si viitorul. Hanul Ancutei este asezat pe valea Moldovei, la întretaierea drumurilor care duc spre Suceava si Iasi, fiind loc de popas si adapost pentru oameni si animalele lor:„hanul acela nu era han, era cetate, avea niste ziduri groase, de ici pana acolo si niste porti ferecate, cum n-am vazut de zilele mele”. Hngitele, mama si fiica, au si ele un rol important in crearea atmosferei poetice. Cele noua povestiri se petrec intr-o ambianta a ospetiei si a belsugului, prin fata cadrului perindându-se personaje pitoresti înzestrate cu harul povestirii, care readuc in memorie fapte si intamplari de demult: Ionita comisul, din Draganesti, calugarul Gherman de la Durau, mos Leonte zodierul, capitanul Neculai Isac, Ienache Coropcarul, ciobanul Constantin Motoc, un negustor lipscan, un cersetor orb si Zaharia fântânarul. Hangitele, mama si fiica, au si ele un rol important in crearea atmosferei poetice. Mai ales „cealalta Ancuta”, partcipa activ la desfasurarea intamplarilor de demult, împrejurare care îl determina pe autor sa-i foloseasca numele drept titlu pentru una din povestirile sale. Astfel, hanul este un loc unde se depana amintiri de petrecere, dar nu de dragul vinului proaspat din Tara de Jos, adus de catre Ancuta in cofael plin cu ulcica mereu noua, ci de dragul crearii unei atmosfere ambiante naratiunii, unde oricine putea sa sa povesteasca anumite intamplari, criteriul de apreciere constituindu-l darul de a povesti, ceea ce formeaza in acelasi timp cadrul care-i uneste pe cei noua naratori. Actul povestirii este unul din modurile de a supravietui. Odata cu începerea istorisirii, o vraja cuprinde si leaga prin fire nevazute pe ascultator si pe povestitor. Povestitorul practic devine actor, si prin forta cuvântului si a teatrului monologat cucereste si copleseste pe ascultator. Fiecare povestire se anuntat printr-o determinare temporala evocatoare de intamplari extraordinare, uneori marcate de semne emblematice: „ Dar asta s-a întâmplat intr-o departata vreme, demult, in anul când au cazut de Santilie ploi naprasnice si apuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nori, deaupra puhoaielor Moldovei”. Este necesar aceasta raportare la un timp fabulos, hiperbolizat pentru ca povestirea sa calce la început in spatiul epopeii. In povestirile inspirate din viata satului, taranul pastrator al unei lumi vechi, arhaice si patriarhale, este in conflict cu elementul civilizatiei moderne, cu oficialitatile statului la tara. Eroii sadovenieni sunt oameni cu o anumita structura sufleteasca, oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al libertatii si al dreptatii, aparatori ai unor principii etice fundamentale statornicite din vremuri imemoriale. Desi nu sunt complexe, descrierile facute in mod direct de catre autor fac posibila întiparirea exacta a imaginii fiecarui personaj in memoria cititorului: „Era un taran de pe al noi, de pe Moldova, ras si cu mustata alba, plin la obraz, voinic si c-oleaca de pântece. Si când graia si râdea, i se vedeau maselele ca niste bucati de crita”(descrierea lui mos Leonte Zodierul).Cu toate acestea, parcurgând povestirile, observam o umbra de mister asupra fiecaruia dintre personaje, o latura necunoscuta a vietii si personalitatii lor. Practic, in reactiile sufletesti, in gesturi si priviri, oamenii par a ascunde ceva din existenta lor intima. Povestirea se caracterizeaza prin oralitatea stilului, fapt care ne trimite cu gândul la Creanga, opera fiind conceputa pentru a fi narata, spusa, iar nu citita, de unde si formulele: „sa stiti dumneavoastra, capitane Neculai si comise Ionita ca si verile erau mai imbelsugate”, „s-a întâmplat in târgul nostru la Iesi mare bocluc”, „s-apoi sa va spun...” , etc. Lumea satului si in general viata taranului de rând sunt prezente cel mai adesea in operele sadoveniene, limbajul autentic, cat se poate de concret, cu multa miscare al taranilor sprijinind universul creat de acesta. Foloseste numeroase regionalisme: „clean si mreana”, „ciubota”, „nagaica”, arhaisme, fara a face insa abuz : „jidov”, „carboava”, „buiestru”, „sleah”, „neostoit”, „ibovnica”, „becisnica”, expresii de nuanta populara: „se trase deoparte in tohoarca lui si statu iarasi închis in mâhnire ca si mai înainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui” , „cel mai mare peste ceruri s-a milostivit si ne-a invatat sa facem suvac”, dar si cuvinte de provenienta turca sau greaca care atesta perioada petrecerii evenimentelor, si anume perioada domniilor fanariote din secolele al optsprezecelea si al nouasprezecelea: „muscali”, „suvac”, „carvasara”,„dulama”, „susanea” , „hurmuzuri” etc. Totusi eroii de la tara ai lui Sadoveanu, vorbesc foarte natural si in limitele exigentelor pe care le implica dialogul artistic. Metafora, alegoria si simbolul sunt folosite in „Hanu Ancutei”, ori de cate ori relatarea simpla a a faptelor nu este destul de pregnanta pentru a-si preciza semnificatia. Ele imbogatesc si clarifica mesajul povestirilor. Sadoveanu nu cultiva in sine nici epitetul nici metafora. El alege adjectivele caracterizante si le repeta atunci când simte nevoia de a accentua o particularitate a personajului, dar nu recurge la epitete formale numai pentru a incarca fraza cu podoabe inutile. De cele mai multe ori, istorisirea are un fond grav sau respira melancolie, naratorul inca asociaza elemente ale naturii destinate sa creeze un decor, unduirile vântului, ca niste suspine din trecut, ecourile de bronz ale clopotelor devenind anexe regizorale „Hanu Ancutei” „este echivalentul, prin coordonate interioare al epopeii, istorie si mit univers esential al unei lumi ce-si rememoreaza propriul destin. Caci este opera unei mari desfatari a rostirii, si a comunicarii, a cugetarii unei lumi ce se contempla prin naratiune”(Ion Vlad). *Bibliografie: - George Calinescu „Istoria literaturii romane”(Minerva-1982) - Ion Vlad „ „Cartile” lui Mihail Sadoveanu ” - Alexandru Piru, Constantin Crisan „Sinteze de literatura romana”(E.D.P –1974) - Diversi „Dictionar de proza romaneasca”( Coressi-1990) - C.Barboi, S.Boatca, M.Popescu „ Limba si literatura romana pentru examenele de bacalaureat si admitere in facultati” (Recif- 1998) E.Simion, F.Rogalski, D.Hartescu „Limba si literatura romana, manual pentru clasa a-X-a” (Corint – 2003 ) 쥁`