Referat Mihai Eminescu - Glossa1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Glossa1 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Glossa1

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Glossa1

GLOSSĂ Glosă scris cu dublu -s- în italiană, germană, latină dar cu unul în franceză a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proporţie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixă care alături de sonet şi rondel este cea mai pretenţioasă dintre ele. Din punct de vedere compoziţional “Glossă” se compune dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă în care se pune problematica poeziei, şi ultima strofă care este o strofă concluzie şi în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversă. Începînd cu strofa a II-a fiecare strofă comentează cîte un vers din prima strofă care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomică exprimînd adevăruri ale cunoaşterii, ale moralului într-o formă poetică concentrată, sentenţioasă. Este publicat pentru prima dată în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivată în 1882 după ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile şi Luceafărul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossă: două cu cîte nouă strofe şi una cu zece strofe. Titu Maiorescu o preferă pe cea cu zece strofe pentru echilibrul şi simetria desăvîrşită a compoziţiei. Glossă transpune liric principii filosofice cunoscută încă în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca... Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet şi Marcus Aurelius dar motivul este prezent şi în literatura evului mediu la Ronsar şi Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetător tradus în limba română 1750 după un intermediar francez. Ideea lumii de teatru şi conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regăsesc şi în alte poezii Eminesciene ca Împărat şi Proletar şi Luceafărul. Prima strofă a poeziei este strofa temă care pune problema; într-un prezent etern viaţa este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fără rost pentru că viaţa e dominată de egoism, minciună, sete de putere, astfel ca singura soluţie a omului superior fiind nepăsarea, detaşarea rece. O succesiune de propoziţii principale redau spectacolul unic şi monoton al vieţii în care frica şi speranţa nu-şi au rostul. Substantivul -vreme- nearticulat exprimă imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. Începînd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofă este comentat. Răspunsul la chemarea şi îndemnurile clipei este încercarea de a fi imposibil sceptic, singura formă de apărare omenească. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dînd impresia unui proces apare în versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimbă pentru masca fericirii”. La aceste se adaugă subiectele propoziţiilor exprimate prin pronume nehotărîte “toate” şi pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate. æ trebuie să stea dreaptă pentru a discerne binele de rău, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipă tine poate”. Cu ajutorul minţii al inteligenţei numai reuşeşti să-ţi dai seama de adevărul “că toate-s vechi şi nouă toate”. În strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viaţa întinde capcane, te momeşte cu lucruri zgomotoase, cu mişcări înşelătoare cu forme actoriceşti de imprsionare “joace unul şi pe patru”, “şi de plînge, de se ceartă”. Reacţia fiinţei superioare este de retragere “tu pe alături te strecoară”, privitor ca la teatru pentru că numai astfel vei putea alege “ce e rău şi ce e bine”. De pe poziţia spectatorului neutru care înţelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizează cu o ironie de mare profunzime viaţa contemporană. Odată introdus motivul lumii ca teatru prezent încă din literatura şi filosofia antică hindusă, apoi în literatura medievală şi preluat de Eminescu de la cugetătorul suedez, motivul va reveni şi în strofa a şasea şi a opta constituinduse cu regula etică a neamestecului omului superior în tumultul vieţii înşelătoare producătoare de suferinţă. Strofa a cincea valorifică ideea Schopenhauriană a prezentului etern idee pe care le regăsim şi în alte creaţii. Astfel constată poetul că viitorul şi trecutul sînt a filei două feţe. Tot ce a fost ori o să fie în prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie păstrat, meditat la zădărnicia luptei. Viaţa este o succesiune de scene în esenţa aceleaşi “alte măşti aceiaşi piesă/ alte guri aceeaşi gamă”. De mii de ani lumea e veselă şi tristă amăgită atît de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera şi nu ai teamă”, deci se recomandă nepăsarea şi detaşarea. Cu ultimul vers al strofei a şasea se deschide codul de reguli de conduită. Pe un ton satiric şi sceptic se prezintă argumente convingătoare care să determine starea de detaşare, de discernere a răului de bine. Omul superior nu trebuie să se prindă tovarăş mişeilor şi nătărăilor pentru că totul este trecător; ştiindule măsura acesta n-are ce căuta cu sfaturile lui. Se recomandă tăcerea cînd ceilalţi vorbesc de rău “de te ating să feri în laturi...Tu rămîi la toate rece”. Ultima strofă în sens invers versurile primei strofe, astfel încît codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul şi capătă valoare emblematică şi rol de cuvînt, de comportament în societate. Din punct de vedere stilistic se remarcă preferinţa poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul să fie cît mai accesibil. Poezia este construită pe antiteza rău-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avînd drept scop să reliefeze complicaţiile vieţii. 쥁`