Referat Ion Barbu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Barbu si de asemenea puteti face Download Referat Ion barbu

Citeste fragmente din Referat Ion Barbu

Barbu, Ion (1895-1961) Viaţa: numele său adevărat era Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung – m. 11 august 1961, Bucureşti; fiul unic al lui Constantin Barbilian, magistrat, şi al Smarandei (n. Şoiculescu); studii elementare şi gimnaziale la Câmpulung, Dămineşti, Stâlpeni, Piteşti şi din nou Câmpulung (1902-1910), datorită deselor mutări ale tatălui său, judecător de pace; urmează liceul la Bucureşti („Gh. Lazăr”, „Mihai Viteazul”, 1910-1914) demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de matematician, fiind remarcat de Gh. Ţiţeica, cu ocaziaunui concurs al Gazetei matematice (1912) din 1914, student la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, dar în perioada participării României la război (1916-1918) abandonează temporar studiile, pentru a-şi satisface stadiul militar; după ce-şi ia licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania; tânărul care debutase deja în poezie, duce în „ţara şvabă” o existenţă boemă, plină de aventuri şi experienţe diverse (a cărei amintire este păstrată într-un excepţional schimb de scrisori cu bunul său prieten Tudor Vianu) şi nu izbuteşte să-şi ia doctoratul (revine în ţară în 1924); după un stagiu de un an petrecut ca prof. Suplinitor la Giurgiu (1925), ajunge asistentul lui Gh. Ţiţeica (1926) sub conducerea căruia îşi ia doctoratul (1929) cu o teză despre Reprezentarea canonică a adunării funcţiilor ipereliptice; după 1930, activitatea ştiinţifică ocupă un loc central în preocupările sale, materializându-se într-un mare număr de lucrări, apreciate de specialişti ca având o deosebită originalitate; din 1932 este conf. univ., acest an fiind considerat de Barbu ca marcând o mai completă „aclimatizare matematică”; participă la Congresul Internaţional de Matematică de la Praga (1934), conferenţiază la Universitatăţile din Hamburg şi Göttingen (1936), Münster şi Viena (1938), iar în 1942 ajunge profesor titular la catedra de algebră a Univ. din Bucureşti; algebra şi geometria sunt disciplinele în care continuă să publice şi să-şi demonstreze strălucita vocaţie de om de ştiinţă (cu numele său sunt indicate aşa-zisele „spaţii Barbilian” în geometrie) în 1950 i se decernează Premiul „Gh. Lazăr” al Academiei (pentru matematică); rămâne profesor universitar până în anul morţii (1961) pleacă în lumea de dincolo, răpus fiind de o criză hepatică. A doua zi, salcia din faţa casei (strada C. Davilla 8), cântată de poet ca un copac sfânt, se prăbuşeşte la o furtună. Opera: poetul debutează devreme, în 1918, cu poezia Fiinţa, în Literatorul lui Al. Macedonski, dar începutul unei intense activităţi de creaţie este marcat de contactul cu cenaclul şi revista Sburătorul; Eugen Lovinescu, care îl şi semnalează (1919) cititorilor ca pe un „poet nou”, îi publică în revistă mai multe poeme de factură parnasiană, de care Barbu se va dezice ulterior, neincluzându-le în vol. Joc secund (1930), singurul publicat de poet în timpul vieţii (dacă nu se consideră volum nefericit ilustrata plachetă După melci, 1921); până la data apariţiei volumului, Ion Barbu este cunoscut prin poeziile şi articolele apărute în Sburătorul, în Contimporanul lui Vinea, în Viaţa Românească, Umanitatea, Hiena, Revista română, Cugetul românesc, etc. şi prin prezenţa în Antologia poeţilor de azi (1925), alcătuită de I. Pillat şi Perpessicius; după apariţia volumului care îl consacră drept unul dintre cei mai însemnaţi poeţi moderni, încheie practic o activitate de creaţie şi publicistică relativ intensă, ce a marcat epoca prin caracterul ei adesea polemic (sunt celebre ieşirile poetului împotriva lui E. Lovinescu şi T. Arghezi, dar şi atacurile la adresa lui Vl. Streinu, Şerban Cioculescu sau Eugen Jebeleanu, care nici ei nu l-au cruţat în replicile lor); în ultimii ani ai vieţii, lucrează la o traducere a tragediei shakespeariene, Richard a lII-lea, rămasă neterminată; volume apărute post-mortem sunt Ochean (1966), Pagini de proză (1968); caracterizat adesea drept obscur în poezie, Ion Barbu este de fapt un poet solar, iar ermetismul versurilor sale reprezintă o încercare neegalată până azi, de esenţializare extremă a liricii. „Dificila libertate” a poeziei sale este astfel lecţia poetică exemplară a unuia dintre cei mai mari scriitori români. Bibliografie: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR), Editura Fundaţiei Culturale Române PAGE PAGE 2 쥁