Referat Constantin Noica

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Constantin Noica si de asemenea puteti face Download Referat Constantin noica

Citeste fragmente din Referat Constantin Noica

Constantin Noica  -   (12/25 iulie 1909 – 4 decembrie 1987). Nascut în localitatea Vitanesti, jud.Teleorman. Cursuri la liceele Dimitrie Cantemir si Spiru Haret din Bucuresti. Debuteaza ca liceean în revista Vlastarul (1927). Cursuri universitare la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti (1928 – 1931). A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei, membru al Asociatiei Criterion (1932 – 1934). A urmat studii pentru specializare în Franta (1938 – 1939); doctoratul în filozofie la Universitatea din Bucuresti, cu teza Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou (publicata în acelasi an, 1940). În anii razboiului este referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German de la Berlin. Editeaza, împreuna cu C. Floru si Mircea Vulcanescu, patru cursuri universitare ale profesorului Nae Ionescu si anuarul Izvoare de filozofie (1942 – 1943). În toamna anului 1943 îi este respinsa participarea la concursul pentru ocuparea conferintei de Filozofia culturii si a istoriei. Între anii 1949 si 1958 are domiciliu fortat la Câmpulung-Muscel, iar între decembrie 1958 si august 1964 este detinut politic. Pretextul procesului politic înscenat în 1958 a fost punerea în circulatie restrânsa si discutarea volumului Histoire et utopie, de E.M.Cioran. Din 1965 este cercetator principal la Centrul de Logica al Academiei Române, de unde se va pensiona în 1975. Ultimii ani din viata si i-a petrecut la Paltinis (Sibiu); mormântul sau se afla la schitul din apropierea Paltinisului. În 1988 i s-a acordat Premiul Herder, iar în 1990 a fost primit membru post-mortem al Academiei Române. "Daca spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare în orice întruchipare a lumii: în pomul acesta, în curba acestui deal, în forma norilor. E însa insuficient a vorbi – în aceste cazuri – de un << spirit >>generic, prezent – ca un temei abstract – în toate. Pentru a fi eficace, el trebuie sa lucreze diferentiat de la un lucru la altul, sa fie în adecvare cu fiecare obiect sau fiinta a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, sa ne reprezentam spiritul ca pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a întelege mai bine problema unui Dumnezeu persona Andrei Plesu – Jurnalul de la Tescani,  Ed.Humanitas, 1993, pg.36-37l…" Ca nu suntem tradusi ? Dar avem bucuria culturii, si poate o vom trece si altora. Nu e nevoie de un cântec încapator cât lumea, ci de un simplu cântec încapator. Trebuie sa-l cucerim în fiecare zi, la fel ca libertatea (Faust II), la fel ca civilizatia. Nulla dies sine laetitia, asadar.” Constantin Noica – Jurnal de idei, Ed.Humanitas, 1990, pg.294. 1909 – Se naste Constantin Noica, la 24 iulie, în localitatea Vitãnesti, judetul Teleorman. 1928 – 1931 – Se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Dupã absolvire devine bibliotecar la Seminarul de istore a filosofiei.  1940 - Dupã  studiile de specializare în Franta, îsi ia doctoratul la Universitatea Bucuresti, cu teza  Schitã pentru istoria lui cum e cu putintã ceva nou “.   În anii rãzboiului este referent pentru filosofie în cadrul Institutului româno-german din Berlin, editând, împreunã cu C. Floru si Mircea Vulcãnescu, patru cursuri universitare ale profesorului Nae Ionescu, precum si anuarul  „ Izvoare de filosofie “ ( 1942 – 1943 ). 1949 – 1958  Are domiciliu obligatoriu la Cãmpulung Muscel. dec. 1958 – aug. 1964 – Este detinut politic. 1965 – 1975 – Este cercetãtor principal la Centrul de Logicã al Academiei Române. 1975 – 1987 – Ultima parte a vietii si-o petrece la Paltinis. Filosof, eseist, erudit poliglot. Născut la Vităneşti-Teleorman. Cursuri liceale la Bucureşti, când debutează în revista Vlăstarul (1927). Urmează, între 1928-1931, Facultatea bucureşteană de Litere şi Filosofie, cu o teză de licenţă despre filosoful Kant. Studii de specializare în Franţa (1938-1939) şi doctoratul în 1940, la Bucureşti. Referent pentru folosofie la Institutul Româno-German din Berlin (1941-1944). După război, nu a plecat în exil, ci a suferit cumplit prigoana regimului comunist. A avut aproape 10 ani de domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958). Este condamnat la 25 de ani de închisoare, din care execută 6 ani, fiind între decembrie 1958 şi august 1964 deţinut politic. Este eliberat din puşcărie în 1964 şi, după pensionare, în 1975, se stabileşte în apropiere de Sibiu, în staţiunea montană Păltiniş, unde stă 12 ani şi moare la 4 decembrie 1987. Acolo este şi înmormântat. Lucrări importante: Mathesis sau bucuriile simple, Pagini despre sufletul românesc, Rostirea filosofică românească, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Sentimentul românesc al fiinţei, Devenirea întru fiinţă s.a. «Vlãstarul», în anul 1927, ca elev al liceului bucurestean «Spiru Haret». Dupã finalizarea studiilor liceale, C-tin Noica urmeazã studiile superioare la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti (1928-1931), pe care o absolvã cu teza de licentã «Problema lucrului în sine la Kant».      Membru al Asociatiei «Criterion» (1932 - 1934). antilegionare si arestarea a mii de legionari din ordinul noii dictaturi instaurate de Carol al II-lea, împreunã cu Emil Cioran (prieten nedespãrtit), C-tin Noica pleacã la studii de specializare în Franta. Se reîntoarce în tarã în anul urmãtor, sustinându-si la Bucuresti doctoratul în filozofie cu teza «Schitã pentru istoria lui Cum e cu putintã ceva nou», publicatã în 1940. preambul la evenimentele ulterioare din 3-6 Septembrie 1940 când izbucneste revolutia legionarã care are menirea de a doborî criminala dictaturã instauratã de regele Carol al II-lea, alungându-l cu aceastã ocazie de la putere.       Numeroase colaborãri la ziarele: "Buna Vestire", "Cuvântul" s.a.      A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941-1944).      Supravegheat îndeaproape de agentii securitatii comuniste, Constantin Noica si-a petrecut ultimii 12 ani la Paltinis, unde s a stins din viatã pe 4 Decembrie 1987, fiind înmormântat la schitul din apropiere.   româneasca". Nu sunt multe neamurile care sa fi fost atât de aproape în rãu sau în bine de odihna cea mare si de nefiinta. Fara sa vrem, de cele mai multe ori fara sa vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie nationalã, în care am trait veacuri de-a rândul pânã sã cãpãtam constiinta de neam, si pânã la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit, adâncindu-ne în noi insine; dar somnul ne-a si paralizat, pãstrându-ne prea mult in noi insine. Iar in aceasta viata nationala, din fericire ca si din nefericire amortitã de somn, Ardealul a reprezentat starea noastra de veghe; iata, în doua cuvinte, rolul pe care il descifram în spiritualitatea româneascã. Fiecare natiune îsi are un sâmbure de viatã, un sâmbure originar de viatã. La obârsia fiecarei colectivitati istorice organizate se întâlneste un centru formativ, prin dezvoltarea caruia sau prin alipirea la care se realizeaza câte un organism national. Unitatea politica si nationala a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, dupa cum  -iar exemplul acesta e încã mai potrivit-  fiinta Germaniei se întrupeaza în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Stim cu totii ca nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat national, ci cã Ardealul e cel care s a alipit Tarilor Românesti. Dar daca asa s a întâmplat în ordinea de fapt a Istoriei, pe planul spiritualitatii românesti centrul nostru national este Transilvania, în acea "învãtatã Transilvanie - spunea cândva Balcescu -, azil vecinic al nationalitãtii române".     Spiritualitate româneascã. Câtiva se întreabã, poate, de ce întrebuinteazã unii, mai ales cei tineri, termeni atât de rãsunatori si poate nu tocmai lãmuriti cum e acesta chiar de spiritualitate. De ce spiritualitate si nu viata nationala româneasca, sau orice alta expresie de rând? Si cum de putem noi spune: în istorie, unirea României s a facut prin alipirea Ardealului la HYPERLINK "http://miscarea-legionara.com/harta-romaniei-firesti.htm" "_blank" Patria-Mumã , dar în câmpul spiritualitatii românesti unirea se face prin alipire la Ardeal, de parca Ardealul ar fi Patria-Muma? Noua asa ne pare: ca, într-un anumit plan, Ardealul e patria-muma. De la Ardeal am primit si nouã ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis pâna la sãrãcire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, in "Istoria partidelor politice în România", un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu Tarile noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal în Tãrile Românesti, în secolul al XIII-lea si al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar vãduvind de clase conducatoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, în timp ce Ardealul, lipsit de clasa conducatoare, cãdea mai lesne sub stãpânire strainã, Tarile noastre se constituiau ca unitati, pe cât posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducatoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care împingea Neamul Românesc catre Istorie. Dar, când spunem spiritualitate, spunem înca mai mult decât ca Ardealul ne împinge catre Istorie: spunem ca el e sortit sã tina treaz duhul românesc in Istorie. De aceea aratam ca Ardealul reprezinta starea de veghe a românismului: acolo, in laboratorul sufletului ardelean, ni se pare ca se constituie tipul viu de om românesc. Si poate ca acum suntem în stare sa limpezim in ce inteles vorbim de spiritualitate româneasca. Când un popor se lupta pentru buna lui stare, pentru înfrângerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independenta, el face succesiv: miscari economice, sociale, politice si nationale. Când insa se ridica spre a da, dincolo de toate acestea, si un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reforma spirituala. Toate revolutiile neamurilor, fie ca sunt economice, sociale, politice sau nationale, sunt facute pentru oameni, pentru cei multi, pentru binele tuturor. Reforma spirituala nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se multumeste sa capete ceva pentru toti; vrea sa ceara ceva de la fiecare. Pentru ca tipul de om românesc se face in Ardeal indrazneam noi sa spunem, ca acolo e si centrul spiritualitatii românesti. Dar sa luam un exemplu: ascensiunea poporului nostru  spunea cândva Balcescu, in studiul sau "Mersul revolutiei in Istoria Românilor"  s a facut pe mai multe trepte: poporul nostru a pornit de la rob, s a prefacut in serv, apoi in proletar, in posesor si "acum  spune Balcescu  zvârle cea din urma exploatatie si este a se face proprietar". Ce se desprinde din cuvintele acestea ale lui Balcescu? Si un sens pentru lupta sociala a românului, desigur, lupta care îi statea atât de mult pe inima marelui nostru vizionar. Dar se desprinde mai ales intelesul unei ascensiuni spirituale. Poporul nostru, din ceasurile când incepea sa fie popor românesc, pleca de la robie si avea sa poarte câtava vreme in el stigmatele robiei, devenea apoi serv, adica rob cu raporturi contractuale fata de natiunea dominanta; ajungea proletar, adica ins fara jug, dar si fara bunuri; devenea posesor, dar fara constiinta si libertatile celui care poseda spre a nazui, dupa gândul lui Balcescu, sa devina în sfârsit un proprietar. Si proprietar a ce? a unor bunuri materiale? Nu numai atât. Ci proprietar având independenta morala si încrederea în sine a stapânului. aceasta vrea desigur sa spuna Balcescu: neamul nostru se ridica de la robie pâna la constiinta de stapân, pâna la demnitatea, drepturile si raspunderile stapânului. a avea constiinta de stapân  iata ce nu ne-a invatat intotdeauna Istoria, in cutremuratoarea ei desfasurare. Un tip de român cu constiinta de stapân era nãzuinta lui Balcescu. De ce n am spune? Ea este înca marea noastrã nazuintã. Spre a avea constiinta de stapin, trebuie sa fii sigur pe drepturile tale si gata sa lupti pentru ele: sa fii permanent treaz; constient de o misiune si nemultumit ca nu esti întotdeauna la înaltimea acelei misiuni. Tipul de român înzestrat cu o asemenea constiinta de stapân mai ales Ardealul îl dã, în laboratorul sãu national. Nu pentru ca exista, acolo, trufia româneasca; poate, dimpotriva, pentru ca întotdeauna a existat acolo nemultumire româneascã. "Marii invatatori ai ardealului  scrie Xenopol in istoria sa, vorbind despre Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai  marii invatatori ai Ardealului trageau, din adevarurile pe care le scoteau la lumina asupra originii Neamului Românesc, o invatatura pedagogica, bazata pe desteptarea unui simtãmânt foarte puternic de moralizare, simtãmântul rusinii, dojenind Poporul Român pentru caderea lui atât de joasã, când el se cobora dintr o asa mândra obârsie". Sentimentul de rusine, cum spune Xenopol, acest simtãmânt încearcã uneori pe cel cu adevãratã constiintã de stapân. Cum sa nu-l umileasca pe românul dojenit de Petru Maior, ori de Gheorghe Sincai starea în care îl adusese istoria? Iar, ca si Maior sau Sincai, intreg Ardealul a dojenit si s a dojenit pe sine, luptând, nazuind si razbind.     Functia spirituala a Ardealului e de a nu se împaca, de a nu consimti, de a nu se asterne somnului aceluia care acoperã atât de multe etape din Istoria noastra. Nu din dragoste oarba, pentru altceva face el asta. Dar din constiinta ca virtutile pe care le-a deprins românul dintr o Istorie umilita nu pot fi si cele care sa-l însufleteasca într o Istorie triumfatoare. Functia spirituala a Ardealului ne pare ceva limpede: omul românesc nu poate rãmâne acelasi si când e rob, cum spunea Balcescu, si când e stapân. Spun unii cã românul e o fiinta tare înzestrata  si ei cred ca sunt patrioti atunci când spun asa. Dar uita ca, din zestrea sa de insusiri, Istoria noastra aspra nu ne-a ingaduit sa desfasuram decât pe unele: anume, pe cele care tin de pasivitate. asa, ani întregi, s a lãudat îngãduinta românului. Dar e o toleranta de stapân, toleranta fata de ceilalti a insului care are taria crestina de a-si iubi pânã si dusmanul? Nu întotdeauna. E si slãbiciunea de a sti cã nu te poti lupta cu dusmanul, iar atunci te multumesti sã nu-i impui tu nimic, spre a nu-ti impune el încã mai mult. Dar luati cumintenia românului, luati capacitatea lui de a rãbda si a nãdãjdui, sau toate celelalte virtuti laudate de cei care au interes sã le laude, si vedeti câtã pasivitate, cât somn românesc zac în ele daca nu le prefacem în virtuti active, de stãpân. Semnificatia spirituala a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea româneasca în termeni activi; de a face pânã si din asteptarea noastrã, pânã si din împacarea noastra o formã de luptã. In alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc. Despre Tara noastrã, un cronicar, Simion Dascalul, exclama cândva: "Tarã miscãtoare si neasezatã!". El voia sã spunã: Tarã pe care strãinii o tot calcã, ale carei graniti se tot schimbã, care nu se mai asazã o datã în albia ei de viata nationala. Dar, cu cât in afara Tara sau Tarile Românesti erau mai miscatoare si mai neasezate, cu atât înauntru, în lumea spiritului, românul se întepenea mai mult. Ca sa poata rezista puhoaielor pe care întruna i le azvârlea Istoria în fatã, românul a trebuit sa se înclesteze si sã-si pãstreze firea, Tara era miscatoare si neasezatã pe dinafara, trebuia sa fie asezata si statornica înãuntru. Asa a trebuit sa fie, si asa a fost. Dar au venit timpurile si vor mai veni timpuri când Tara, asezatã pe dinafarã, va trebui însufletitã dinauntru. De timpurile acelea va trebui sa fim cu adevarat vrednici. Iar învrednicirea româneasca nu se va întâmpla decât într o directie: prin alipirea noastra spiritualã de Ardeal.   Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant (1936), Schitå pentru istoria lui cum e cu putintå ceva nou (1940), Douå introduceri si o trecere spre idealism (1943), Douåzeci si sapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozoficå româneascå (1970), Creatie si frumos în rostirea româneascå (1973), Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românesti (1975), Despårtirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiintei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea întru fiintå (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986). PAGE PAGE 9 쥁