Referat Imaginea Romanilor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Imaginea Romanilor si de asemenea puteti face Download Referat Imaginea romanilor

Citeste fragmente din Referat Imaginea Romanilor

IMAGINEA ROMANILOR IN VIZIUNEA CALATORILOR STRAINI Numeroşi calatori străini au vizitat Tările Române. Erau diplomaţi la curţile domnitorilor, misionari sau simpli călători. Ei au descris evenimente, oraşe, biserici, peisaje si mai ales au scris despre locuitori, despre viaţa şi obiceiurile lor. Aceste mărturii au apărut în cărţile : Paul Cernovodeanu , Călători străini despre Tarile Româ ne, Serie noua, Vol. I, 1801 - 1821 ,Bucuresti, Editura Academiei, 2003. şi Calatori straini despre Tarile Romane. Bucuresti Editura Academiei Romane, 2001. Dintre aceştia îi amintim pe Giovan Andrea Gromo (călator italian), Conrad Jacob Hiltebrandt (pastor german), Anton Maria del Chiaro (secretar italian la curtea lui Constantin Brâncoveanu), Marco Bandini (misionar italian), Franco Sivori (secretar italian), Robert Bargrave (călător englez), Vito Pilluzzi din Vignanelo, Trifon Korobeinicov, Paul Beke, Evilia Celebi, Earasmus Heinrich Schneider von Weismantel, Pavel din Alep – călători sau preoţi. Cea mai amplă descriere o face Anton Maria del Chiaro in cartea Revoluţiile valahilor. El face multe referiri si la Moldova. Partea Intâi a cărţii are următoarele capitole: 1. Alcătuirea provinciei 2. Obiceiurile valahilor 3. Riturile valahilor 4. Nunţile la români 5. Inmormântările 6. Religia valahilor 7. Posturile valahilor 8. Ceremoniile eclestiastice. Despre obiceiurile valahilor spune următoarele: “Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. Locuitorii ţării poartă părul scurt în schimb preoţii şi călugării îl poartă lung, după datinele Bisericii Ortodoxe. Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelalte popoare orientale, iar alţii poartă numai musteţi; îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. Cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă adusă în jurul bărbiei, şi legată la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu împletit în cosiţă, din care apoi formează un coc prins în ace. În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite mărimi, până la valoarea de 10 galbeni Fetele mai sărace poartă salbe de argint după punga lor. Jupănesele se plimbă în oraş în rădvane trase de câte doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastră, dar nici odată roşie, culoare rezervată numai familiei domnitorului. Vizitiul nu şade în faţă, pe capră ca la noi, ci călare pe calul din stânga. Înlăuntrul trăsurii, când nu e de modă nemţească, nu se află: locuri de şezut, dar se improvizează uşor cu covoare şi perne mari, acoperite cu catifea. Servitoarea, de obicei femeie bătrână, care însoţeşte jupăneasa, şade; în dosul stăpânei pe scândura fără perne. Boierii umblă-în oraş călare, însoţiţi de un alai de slugi după demnitatea ce ocupă, iar la intrarea în curtea palatului descălecă, şi înainte de a sui scara Curţii îşi scot ghetele, punând în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte papuci; acelaş obicei respectuos se întrebuinţează la vizitele între boieri. Dacă vizitatorul e supusul unei naţiuni orientale, îi se oferă loc de şedere la capătul divanului, loc de cinste, unde se aşează cu picioarele încrucişate sub el, după obiceiul oriental şi cu spatele rezemat de perne, care sunt înşirate de-alungul peretului, în toată lungimea divanului care nu e mişcător, ci fixat de perete. Patul nu se desface de cât noaptea, pentru dormit, aşa încât saltelele umplute cu bumbac şi plapumele, sunt strânse înfoiat şi îndoite la capete, formând o masă patrată şi înaltă, şi .acoperită cu un cearşaf alb şi subţire, cu flori de mătase şl terminată apoi cu perne din aceiaşi pânză. Fiecare odaie are câte un cămin, care se numeşte în limba valahă sobă, cu o portiţă ovală prin care se bagă lemnele şi o eşire pentru fum, iar partea inferioară transmite căldura prin una sau 2 coloane pătrate sau rotunde, lucrate cu stuh, şi care încălzesc odaia. Tapiţerii sau alte ornamente nu se văd în casele din Valahia, de cit doar vre-o icoană încadrată şi atârnată într-un loc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. Măsuţa (când nu e de lemn scump) e totdeauna acoperită cu un covoraş şi aşezată într-un colţ al odăiei; scaune nu se întrebuinţează, în schimb sunt bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoare roşie), care îmbracă şi pereţii până la oarecare înălţime, servind de razim. Odaia de mâncare se numeşte casa mare. Casele boiereşti însă au şi terase spre grădini, unde se ia .masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază. Faţa de masă e din pânză de casă lucrată din in foarte subţire, ca şi şervetele, dar când acestea nu ajung pentru .numărul comesenilor, atunci se servesc de un ştergar lung, cu care se acoperă de, obicei farfuriile şi tacâmurile, şi cu care comesenii îşi potrivesc câte o porţiune în loc de şervet. Până se serveşte masa invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mânilor; îşi scot apoi antereele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămănând mânicile atârnate în lung, la spate. Acesta e un act de bună cuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obiceiu nu lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau slavoneşte, şi binecuvintează masa. Fiecare se aşează apoi după rang, şi după ce; preotul moaie o bucată de pâne în mâncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce şi înclinându-se uşor spre gazdă începe masa. Dacă e zi de sărbătoare îşi urează reciproc sănătate şi aceiaşi întâlnire pentru anul viitor după care stăpânul casei, după ce-şi face din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaş pahar, care trece din mână în mână; străinul deprins cu altă igienă se acomodează cu greu la acest obicei. Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în; fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelur şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura. Pentru acest scop apa e adusă în lighene turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă, şi aduse special din oraşul Serai din Bosnia, unde m-am oprit 2 săptămâni, în Martie 1710, în călătoria mea, prin Belgrad, spre Valahia. După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferită odată cu cafeaua. În sfârşit boierii îşi pun antereele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară ci şi în cele de iarnă. Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi. Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia. Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului; leagănele sunt necunoscute în Valahia, dar se întrebuinţează un fel de cutie de lemn, pătrată, cu fund de pânză tare, peste care e aşternut un postav roş, apoi perna şi învelitoarea copilului. Cutia e prinsă de un piron în tavan, prin patru coarde roşii în formă de piramidă, iar dădaca, din patul ei, leagănă cutia când copilul se deşteaptă. Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru Şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii. De asemene sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic. Medicul Prim e foarte bine plătit de Visterie (Tezaurul public), cu două mii de galbeni pe an, afară de tain zilnic, de pâne pentru servitori, de carne, lumânări de său şi de ceară etc., deosebit daruri din toate părţile; mai ales medicului care a reuşit să redea sănătatea vreunui boier bolnav, răsplata e cu atât mai mare, în bani şi un cal de preţ. Valahii sunt deci mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi răsbunători şi nu uită insulta nici odată, nici faţă de proprii părinţi. Sunt plini de curtoazie între ei, şi începutul şi sfârşitul unei urări e sănătatea; când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna dreaptă, scoţând pălăriile, şi fac gestul, simulând sărutarea reciprocă a mânii. Când unul e de o situaţie socială inferioară, sărută mâna boierului, atingând apoi cu fruntea mâna sărutată. Femeile din clasa de mijloc sunt deasemenea foarte respectuoase, sărută şi ele mâna boierului pe care o ating apoi de obrazul lor. Cucoanele din clasa boierească trăiesc foarte rezervate, neavând relaţiuni sociale. Servitorul pedepsit de boier cu bătaia, vine şi el de sărută mâna boierului, promiţând că nu va mai repeta greşala făcută. Femeile, la trecerea unei persoane mai de seamă, se ridică repede, în semn de respect. Ocupaţia obicinuită a femeilor în Valahia e ţesutul. Războaiele de ţesut se ţin în subsolurile caselor boiereşti, iar din pânza lucrată, care e îngustă de 3/4 de cot, se fac cămăşi, cari se poartă lungi până la pământ şi sunt brodate cu flori de matasă, şi ismene cu brâu brodat de care nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Fetele .şi ţigancele roabe lucrează în odaia jupânesei năframe brodate cu flori de matasă şi cu fire de aur, care se oferă apoi la ocazii solemne, sau la vizite de feţe bisericeşti, când jupâneasa oferă preotului năframa .şi-i sărută mâna. O credinţă superstiţioasă de care ţin şi catolicele născute în Valahia, este că Vinerea Mare e oprită orice lucrare cu acul, căci în acea zi Fiul Domnului a suferit atîtea înpunsături. Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la călărie, ageri în mânuirea săbiei şi arcaşi dibaci; dacă ar fi instruiţi în ştiinţa militară ar face mari progrese. Cât priveşte de meserii mecanice ei reuşesc admirabil. Deprind uşor tot ce văd, şi nu e lucrare manuală pe care să n-o imită, fie de industrie turcă sau veneţiană.” Despre nunţile românilor: “În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tînăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obicinueşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor, fără ca aceştia să se fi văzut vreo dată, şi acest obicei lăudabil, se obicinuia altă dată şi în unele oraşe din Italia şi până în ziua de azi se menţine încă în cele mai însemnate familii nobile din Veneţia. Părinţii convin asupra zestrei şi prepară cele necesare pentru nuntă, care totdeauna va cade Duminică; se întind mese mari, trei zile înainte de nuntă, în casele ambilor logodnici, câte 2 zilnic, una pentru bărbaţi şi alta pentru cucoane. Joia înaintea nunţii, în zori de zi, tarafe de lăutari cântă în curţile logodnicilor timp de aproape o oră şi continuă, zilnic, în zori de zi până Duminică, ziua nunţii. La nuntă de vlăstar domnesc, banchetele încep de Luni înaintea nunţii. După concertele de mai sus, urmează altele în cursul săptămânii cu alţi lăutari, cu viori cu cobze şi alte instrumente. În acele zile se invită comesenii în aşa fel, că în cele trei zile ce preced nunta, să nu fie omis nici un invitat la una din cele două case ale logodnicelor: Cucoanele nobile, fie rude sau amice, se duc la nuntă în rădvane precedate de o numeroasă ceată de slugi, cu daruri de nuntă din partea stăpânilor: Un mare berbec viu, purtat pe umerii unui servitor. Doi miei sau iezi, deasemenea vii, purtaţi în braţe. O cuşcă mare, purtată de doi servitori pe stinghii, cu găini, curcani şi gâşte, toate vii. Una sau două balerce cu vin ales. Unul sau 2 coşuleţe rotunde, cu cozonaci gustoşi, făcuţi din nişeştea, lapte, zahăr şi gălbenuş de ouă; alte coşuleţe cu fructe de sezon. Coşuleţele sunt acoperite cu câte o basma de mătasă, cu delicate flori brodate pe la colţuri. În general sunt surprinzător de mari darurile în mâncăruri, ce se revarsă din toate părţile, afară de plocoanele ce sosesc din satele de pe moşiile însurăţeilor. Mare e însă şi numărul invitaţilor, ca şi a bucatelor care ajung la 60 şi chiar 70 de feluri. Solemnitatea nunţei are loc în sala mare, dar vara ea se serbează într-o palatcă mare împodobită cu ramuri şi frunze, în mijlocul curţii, sau a grădinii, într-un decor admirabil. Am asistat personal ca invitat, la multe ocaziuni de acestea. Înainte de începerea banchetului, la un semnal de trâmbiţă şi în timp ce feciorii întind farfuriile, se servesc invitaţilor licheruri şi dulceaţă, boierii îşi scot antereele şi se aşează fiecare după rang. Dacă se află vreun fiu de domnitor, el ia loc în capul mesei; dacă e un patriarh sau arhiepiscop, acesta în picioare, cu toţi asistenţii, pe la mijlocul mesei, rosteşte rugăciunea amintită la banchetele Curţei, de astă dată fără descărcări de tunuri nici de puşti, însă în curte, răsună tarafe de lăutari nemţi sau turci, iar în sala banchetului, cîntec de psalţi. Trei ceasuri ţin mesele de Joi şi Vineri (aceasta din urmă e servită cu mîncare de peşte), dar cel de Sâmbătă, se prelungeşte, din cauza unei frumoase ceremonii, a cărei descriere, sper că nu va fi displăcută. Cam pe la sfârşitul celui de al doilea banchet în casa logodnicului, o rudă sau prieten de al acestuia, însoţit de amici şi de slugi, cu lăutari în frunte, se pornesc spre casa logodnicei, ducându-i după datina ţării, în numele viitorului soţ, o frumoasă broboadă de cap, ornată cu pietre scumpe şi broderii, deosebit un inel de preţ, o centură bătută în monede de câte 5 şi 10 galbeni ungureşti, precum şi o pereche de pantofi de atlas alb, ornaţi cu perle şi cu flori brodate ; aceşti pantofi sunt deschişi la mijloc, cu cătărămi şi butonaşi fini, în stil turcesc, şi încalţă piciorul până la talpă. Mireasa şade pe ceva mai ridicat, în formă de pat de nuntă, având de ambele părţi şase fetiţe în haine vaporoase, în chip de îngeraşi, cu cunune în cap. În timpul mesei, în mijlocul veseliei, îşi face apariţia călţunarul, primit cu aclamaţii de boierii veseli, pe cari îi amuză cu câte un compliment potrivit; în schimb, i se răspunde cu câte un toast, iar el e dator să golească de fiecare dată, un pahar mare cu vin. Înainte de sfârşitul mesei de Sâmbătă, din casa mirelui, având în cap căciula cu panaş şi întovărăşit de amici, mirele în frunte cu lăutari, se porneşte spre casa cuscrului, unde e primit în salon. El îi sărută mâna, închinându-se şi îi prezintă în dar, două piei de lup şi un covor, pe care se aşează cu toţii şi se cinsteşte câte un pahar cu vin, trecut din mână în mână, după care se întorc acasă, în felul cum au venit. Duminica, ziua nunţii, de dimineaţă, drumul de la casa mirelui spre cea a miresei şi apoi spre biserică, e gătit cu ramuri de brad. În curtea mirelui se strâng-fete din, popor gătite, şi-n cântecul lăutei şi a cobzei, se prind în horă, şi smerite, cu ochii în jos, dansează lin, nemişcate parcă din loc. Soseşte şi o companie sau chiar două de soldaţi călări, în uniformă roşie, numiţi seimeni, cari sunt plătiţi de Sultan şi cari servesc de gardă personală a Domnitorului. În frunte cu seimenii şi toţi boierii, mirele cu căciulă de preţ şi dulamă pe umeri, călări pe cai superbi şi scumpi, merg de ridică pe cuscru, cărui mirele sărută mâna şi în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta şi alt boier în stânga, cortegiul ajunge la casa miresei, unde aşteaptă în trăsura cu şase cai, mama mirelui. Toţi afară de mire, care stă călare în curte; intră în casă, unde aşteaptă mireasa cu un voal de mătasă brodată; soacra o conduce de mână, jos în curte, către mire, şi atunci se varsă o cofă cu apă înaintea lui. Mirele descalică şi ambii se întorc în casă, ţinuţi de mână de părinţi şi, îngenunchi, ascultă o rugăciune şi primesc binecuvântarea preotului, care îşi primeşte, în dar, năframa de preţ. Mireasa se ridică apoi, îşi ia rămas bun de la părinţi, vărsând lacrimi, care înduioşează pe asistenţi şi alaiul, în-aceiaşi ordine, cu seimenii în frunte, ţinând fiecare o ramură de brad în mână, se îndreaptă spre biserică. În biserică, socrii ţin lumânări aprinse în mână, iar preotul, după rugăciunile conform ritului ortodox, împreunează mânele mirilor în formă de cruce şi le pune câte o cunună pe cap. Se aruncă apoi bani prin biserică, iar dacă mirii sunt de condiţie mai modestă se aruncă nuci, alune, castane etc. Odată terminată cununia în biserică, mireasa e condusă în casa soţului, unde lumea ia loc la o masă bogat gătită, afară de însurăţei, cari se retrag; fiecare în altă odaie, întovărăşiţi de rude. La nunţile celor mai nevoiaşi şi chiar la negustori, când se serveşte la masă friptura, se obişnuieşte a se împărţi invitaţilor câte o basma ce li se pune pe umăr. Atunci fiecare comesan, aruncă în farfurie câte o sumă de bani, pe care îi strânge apoi cuscrul într-o basma legată şi o încredinţează miresei, care e adusă în sala de masă, cu faţa acoperită şi unde sărută mâna cuscrului. Se înapoiază apoi în odaia ei, fiind tot timpul nelipsită de soacră. Acelaş obicei e în uz şi la boieri, înspre seară, când cheful continuă încă, se aduce zestrea miresei, aşternutul de pat, hainele, lingeria, bijuteriile şi altele. Masa cea din urmă terminată, invitaţii se întorc acasă, iar mireasa doarme pentru prima oară în casa mirelui. Cel ce cunună, se cheamă în limba valahă naş, sau nun, iar cucoana sa, naşă, sau nună; cununatul se numeşte ginere (de la latinescul gener), iar tovarăşa sa mireasă. După descrierea nunţei la valahi, rămâne a mai aminti oarecari datini de botez. Naşii sunt deobicei şi cumătrii la primul născut. În ce priveşte descrierea ceremoniei religioase, cetitorul o poate vedea la biserica grecească (Sf. Gheorghe din Veneţia); voi .aminti numai că copilul, după câteva luni de la botez, e adus în casa cumătrei cu un dar din partea lui, constând din cafea nerăşnită, cozonac şi altele. Cumătră îl primeşte în braţe, îl desbracă şi îl îmbăiaza în apă călduţă, îl şterge şi îl găteşte cu hăinuţe noi. Îi taie câte o şuviţă de păr din trei părţi ale capului - în faţă şi la tâmple - îi pune apoi o scufiţă nouă, cu câteva monede de aur cusute, şi-l retrimete părinţilor. Copilul botezat e numit de către cumătrii, fin sau fină, care cuvânt pare să-şi tragă origina din latinescul affinis.” Iar despre distracţiile si obieciurile de sărbători ale valahilor scrie un întreg capitol: ”Să nu se pară de prisos cetitorului că voi descrie jocurile copilăreşti ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după cucerirea Daciei, şi cari au transmis generaţiilor, până în ziua de astăzi, aceleaşi jocuri mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de a caii, scrânciobul baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpul lor. Au copiii şi alte jocuri turceşti, deprinse de la copiii negustorilor turci stabiliţi în Valahia. Boierii, joacă tablele. şi, am remarcat că numără punctele de la zaruri în limba persiană. Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină. Urmează şi alte distracţii: să prinză cu gura, alergând, un ou suspendat în aer, sau să tragă cu dinţii o monetă înfiptă într-o lumânare lângă flacără, fără să o atingă. Evident că se aleg cu părul ars şi buzele fripte. Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului. Paştele se celebrează cu mari petreceri şi multe distracţii, ca scrânciobul depildă, care se ridică nu numai în fiecare sat, dar şi în piaţa de lângă Palatul domnesc, unde se instalează şi alte distracţii sub cerul liber, plătindu-se doi gologani de persoană pentru un loc. Aceşti bani se împart apoi între paici, slujitori ce au însărcinarea de a susţine de braţ pe Principe când suie scările, sau vre-o personalitate turcă când vine în audienţă. Paicii sunt în număr de 12, sau mai mulţi, după voinţa Domnitorului, şi sunt aleşi dintre bărbaţi înalţi şi bine făcuţi. În săptămâna Paştelui paicii străbat oraşul cu mici vase de argint sau de porcelan fin, conţinând apă mirositoare, cu care stropesc pe trecători pe faţă şi pe mâni, spunându-le: Christos anesti. E vrednic de notat acest obicei păstrat la toate naţiunile de rit ortodox că, din Paşti până la înălţarea Domnului, nu se salută altfel de cât cu: Christos anesti, la care se răspunde: alitos onestii ceea ce înseamnă, Cristos a înviat : Adevărat că a înviat. Acei ce nu ştiu greceşte, se servesc de slavonescul: Cristos vascris, vaissena uascris. Toate aceste distracţii, jocuri, ca şi datina cu apă parfumată, sunt în profitul paicilor şi al celorlalţi slujitori ai Principelui, cari în zilele de Paşti mai întind un covor în anticamera şi sălile Palatului, pentru demnitarii şi funcţionarii cari vin de sărută mâna Domnitorului, şi cari sosesc cu fişicuri cu bani, pe care îi împart în dreapta .şi în stânga. Mai ales noi străinii trebuie să fim mai darnici, pentru a nu ni se imputa sgârcenia. Trebuie pomenit şi despre darurile ce revarsă Principele cu ocazia Paştelui. Boierul capătă o blană de sobol, patru jumătate coţi de postav şi 10 coţi de atlas. Străinii însărcinaţi cu instrucţia fiilor Domnitorului, sau secretarii acestuia, în loc de blană capătă postav, atlas şi o sumă de bani: 25, 30, 40, până la 60 galbeni, şi aceşti bani obicinuia Principele Ştefan Cantacuzino a-i dărui cu 10 sau 12 zile înainte de Paşti, pentru ca profitorii să-şi îngrijască din timp de cele necesare. Jupânesele dăruiesc de Paşti o batistă şi două ouă încondeiate, artă în care valahele sunt foarte inscusite, şi acest obicei se întrebuinţează şi între rude şi amici. În special sunt foarte atenţi valahii cu străinii, pe care nu-i uită când e vorba de daruri, şi mai ales faţă de acei ce sunt în serviciul boierilor. Afară de darurile aproape zilnice, străinii capătă de Paşti de la boieri, un miel sau un ied viu, la toamnă un vas cu vin, şi de Crăciun un porc viu, găini şi vânat, aşa că. străinul îşi strânge uşor un mic depozit, din care să. trăiască fără mare cheltuială. După slujba religioasă, la ora mesei, trâmbiţaşii dau semnalul, şi se aduc în sala cea mare mâncărurile, Boierii de primul rang, împreună cu Domnitorul, sunt serviţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dulceaţă, după care îşi spală, în ordine, mânile, îşi desbracă hainele care rămân prinse la gît numai în copcă, cu mânicile atârnate la spate, după care, prânzul este anunţat. În frunte cu Principele se îndreaptă toţi spre sala de mâncare, îşi ocupă locurile, după demnitatea fiecăruia, afară de cei ce stau în picioare la spatele Principelui pentru a-l servi. De se întâmplă un Patriarh la masă. (cum a fost cazul pe timpul meu, cu cel din Erusalim. sau Alexandria), acesta ocupă capul mesei, la dreapta Principelui. În lipsa Patriarhului, Mitropolitului Valahiei ocupă un fotoliu cu spătar, lângă Domnitor, în capul, mesei. Urmează apoi marii dregători, după rang, unul. în faţa altuia, în ordinea următoare: Banul, care e prima demnitate după Domnitor şi. guvernează aproape jumătate din ţară, făcînd şi judecăţile. Vornicul, adică primul judecător. Logofătul, primul ministru. Spătarul, comandant al cavaleriei. La banchete Spătarul stă în picioare, ţinînd sabia şi cuca domnească. În atare ocaziune el, ca şi ceilalţi boieri cari servesc în astfel de zile, poartă caftane. Demnitatea spătăriei se oferă fratelui domnitorului sau, în lipsa acestuia, celei mai apropiate rude. Vistiernicul, Ministrul de finanţe. Clucerul, comisarul proviziilor. Postelnicul, Mareşalul Curţii. Stă şi el în picioare, gata a da ordine în Curte. Paharnicul, care toarnă vin domnitorului. Stolnicul, care serveşte bucate domnitorului. Comisul, supraveghetorul grajdurilor domneşti. Slugerul, însărcinat cu aprovizionarea armatei şi a Curţii cu carne. Medelnicerul, serveşte principelui ligheanul pentru spălat minele. Serdarul, comandant de cavalerie. Pitarul, care are grija rădvanelor Curţii. Camaraşul de ocne, inspector general peste minele de sare. Aga, general de infanterie, stă-n picioare gata a da ordine miliţiei şi Armaşul, comandantul dorobanţilor şi a zbirilor. Boierii însărcinaţi a servi pe domnitor, după un ceas de serviciu la masă care durează 5-6 ore, se retrag în altă odaie, unde la rândul lor sunt serviţi cu aceleaşi onoruri şi cu aceleaşi bucate, şi se reîntorc la masa domnitorului, când încep toasturile însoţite mereu de sloboziri de tunuri. În apartamentul doamnei are loc aceiaş masă, cu aceiaşi orânduială, cu jupănesele care ocupă locurile, sau servesc ca şi respectivii lor bărbaţi, îndată ce domnitorul îşi ocupă locul la masă, orchestra compusă din trâmbiţe şi tobe, cântă în curte, până ce principele rădică primul toast, ascultat în picioare de toţi; afară de mitropolit, care de obicei închină înaintea domnitorului, în sănătatea, acestuia. Principele bea în sănătatea fiecărui boier în parte, şi toasturile continuă trei ore în şir. Paharnicul toarnă din nou câte un pahar domnitorului şi mitropolitului, care rosteşte următoarea rugăciune, ascultată în picioare: În onoarea şi slava lui Dumnezeu, care prin mila sa am ajuns sănătoşi această sfântă zi, ne rugam să; ajungem la anul, aceiaşi zi sfântâ, cu sănătate şi pace; se slobod cele 12 tunuri întovărăşite de salve de puşti, care în timpul lui Constantin Brâncoveann, erau în număr de 2000 şi mai bine. După salve, se pornesc muzicele, adică trâmbiţile, tobele, ţimbalele, flautele etc. iar înăuntru cântă muzica bisericească. Se dă poruncă şi celei ţigăneşti cu vioară şi cobză, şi se cântă şi din gură, după dorinţa principelui. Al doilea toast e pentru Împărat, (termin echivoc, cu care turcii înţeleg pe Sultan, iar domnitorul pe împăratul creştin) e urmat iarăşi de tunuri, salve şi muzici. Al treilea toast, e cel ridicat de patriarh pentru domnitor, apoi pentru boierii ţării etc.. Din Paşti până la înălţarea Domnului, în fiecare Joi, băieţi îmbrăcaţi din cap până-n picioare, cu pir sau alte ierburi, pe care le zmulg cu pământul prins de rădăcini, joacă şi cântă în faţa uşilor locuitorilor şi nu pleacă, până ce gospodina nu-i udă cu cofa cu apă. Cântecul lor vesel şi glumeţ se cheamă în româneşte: Paparudele. În săptămâna Rusaliilor, cete de ţigani colindă târgul mascaţi şi cu foi de tablă sunătoare la călcăi, care produc un sunet bizar în timpul dansului, cu sărituri care ţin până ce cad leşinaţi de oboseală şi fac spumă la gură. Aceşti dansatori se numesc de către români, căluşari. Interesant este iarăşi reprezentaţia de Sf. Ion Botezătorul, când fetele îmbrăcate bărbăteşte, iar una din ele cu o sabie în mână, umblă pe la casele oamenilor, unde joacă şi reprezintă pe Irodiada cu călăul, care taie capul Sft. Precursor, ceea ce mai curând ar trebui potrivit pe ziua de 29 August. Fata care dansează cu sabie în mână, e numită de români Drăgaica. Mai are loc în Decembrie o altă reprezentaţie cu măşti respingătoare, tolerată şi în casele boiereşti. Acţiunea e reprezentată de 2 personaje, unul cu un plisc de barză cu care ţine tactul muzicii, ca un fel de castanete şi sărind din când în când pe spatele celuilalt, care poartă o mare barbă falşă. Primul e cloanţa, iar al doilea, cel cu barba, e unchiaşul. De Crăciun, demnitarii aduc la Curte, în semn de omagiu, daruri, constând din covoare persiane sau potire turceşti, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană. Ceremonia înmânării darurilor lui Vodă, e întovărăşită de discursul logofătului, care în numele tuturor, luând ca temă un pasaj din Evanghelie referitor la sărbătoarea Crăciunului, urează Principelui şi familiei sale toate fericirile pentru binele patriei, guvernată de el cu dreptate şi părintească milă. După discurs, boierii sărută pe rând mâna Voevodului care le mulţumeşte în puţine cuvinte, asigurându-i de dorinţa sa, de a guverna patria ca părinte şi nu ca stăpân, după care ceremonia ia sfârşit. De Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează, casele sunt cutreerate de servitorii Curţii, cu urări de sărbători fericite şi strângând bacşişuri; călăreţi cu harapnicele, rândaşi de grajd cu ţesalele, cei de bucătărie cu mici piuliţe şi piluge, însfârşit darabani, trâmbiţaşi, cobzari şi alţi muzicanţi, creştini şi turci,, astfel că trebue ţinută sau uşa încuiată, sau punga deschisă. Bobotează, care e zi foarte solemnă pentru Biserica Orientală, pentru botezul lui Cristos, paicii stropesc cu apă mirositoare obrazul celor în stare a mulţămi cu bacşiş şi chiar în ziua următoare, de Sf. Ioan, în cel mai straşnic ger, mulţimea se îmbrânceşte în râu, care în acea zi simbolizează Jordanul; unii amici mi-au povestit, că pentru a se răzbuna împotriva cuiva, se plătia să fie aruncat în apă, iar dacă adversarul oferea mai mult, se arunca celălalt în apă.” In concluzie, câteva secvenţe de viaţă ale strămoşilor nostri, aşa cum s-au păstrat ele în relatarile călătorilor străini: Daca Occidentul medieval se mândrea cu constructii impunatoare si orase fastuoase, spatiul balcanic al tarilor dunarene se supunea, în cu totul alte conditii, altor reguli. In descrierea sa din 1549, Anton Verancsics remarca foarte sec cu privire la urbanismul din Transilvania, Moldova si Tara Româneasca: „Orase nu sunt deloc în aceste tari si nici o civilizatie oraseneasca si nici cladiri mai impunatoare..." Se diferentiau doar cetatile de scaun. O Târgoviste, pentru Tara Româneasca, despre care italianul Franco Sivori vorbeste în termeni de lauda. „Locuintele sunt mai bune si mai mândre...", iar „palatul principelui, cladit de stramosii lui, e de proportii mari si de o arhitectura îngrijita; a fost de îndata marit de Inaltimea Sa, care i-a adaugat camere frumoase si mândre. A pus sa se faca, cu mare osteneala si cheltuiala, pe esplanada, o fântâna, aducând apa de la un izvor departat de oras cu mai putin de patru mile, trecând-o pe sub pamânt prin niste jgheaburi groase din lemn de brad..." Bucurestiul arata mult mai jalnic în ochii altui calator, francezul Pierre Lescalopier, care îl prezinta pe la 1574 ca pe „un oras unde nu am vazut nici o cladire frumoasa". Palatul domnului Alexandru Mircea „era facut din lemnarie umpluta cu chirpici de pamânt amestecat cu paie tocate. Pentru a vorbi cu el [cu domnul] am fost dusi într-o sala mare cu covoare turcesti si cu o treapta mai înalta de jur împrejur, la o înaltime de trei picioare ca în caravanseraiuri". Moldova apare si mai saracacioasa în ceea ce priveste urbanizarea. Doar trei cetati sunt amintite de Verancsics: Suceava, resedinta domneasca, Hotinul si Neamtul, ele fiind pomenite deoarece impuneau prin prezenta constructiilor de piatra. Lescalopier pomenea despre salile mari cu „covoare turcesti" si de „jetul înalt" în care statea principele. Situatia ramânea aceeasi, pâna în apropiere de sec. XVIII, pentru a numi sala de oaspeti si de consiliu. Dar, treptat-treptat, si aici lucrurile se vor schimba, cel putin în privinta interioarelor. Germanul Paul Strassburg, la 1632, vorbind despre Palatul domnesc din Târgoviste, arata ca peretii erau „îmbracati în covoare, tapiserii, draperii de matase stralucind de aur si argint. Scaunele, acoperite cu o pânza foarte fina de in, sunt împodobite cu tinte de aur si de argint". Similitudini se gasesc, pe la 1702, si în descrierile Palatului domnesc din Iasi: o sala „foarte mare, dar si foarte înnegrita de fum", cu un „fotoliu" acoperit cu matase si banci de-a lungul peretilor, drapate în postav de culoare rosie. nclinatie a strămosilor noştri catre ospete si petreceri. Se mânca mult, divers, dar ochiul critic al strainilor, obisnuiti cu rafinamentele curtilor occidentale, ramânea vigilent în observatii. „Mâncarurile lor – nota Antonio del Chiaro, multi ani secretar al lui Brâncoveanu – sunt foarte îmbelsugate, dar nu sunt bine gatite si, ceea ce-i si mai rau, se manânca reci, dat fiind ca în Tara Româneasca bucataria se afla într-un colt al curtii si deci foarte departe de casa". Alti oaspeti ramân profund marcati de multimea efectiva a bucatelor si de durata mesei. „Bucatele nu se ridicau tot timpul mesei si multe ceasuri în sir se tot puneau mereu felurile unele peste altele, încât s-au înaltat, cu încetul, într-o gramada ca o movila..." Dupa traditionalul spalat, igienic, al mâinilor, masa se continua, dupa obiceiul turcesc, fie cu o cafea si „lulea cu tutun" sau cu un vin bun. Ospetele mai deosebite, nuntile sau botezurile, deveneau, prin organizare, petreceri în toata regula. Despre un astfel de eveniment important, cum era nunta domnitei Ilinca, fiica lui C-tin Brâncoveanu, cu paharnicul Scarlatache Mavrocordat, la 1698, sticlarul neamt Georg Franz Kreybich îsi amintea: „Dupa terminarea ospatului, în aceeasi sala în care prânzise, a fost ridicata o cetate, împresurata de turci, iar în cetate erau nemti. Turcii bateau cetatea cu tunuri si bombarde si-i sileau sa se predea si sa ceara pace. Si s-au facut multe alte jocuri si tot felul de dansuri, turcesti, arabesti, chinezesti, tataresti, frantuzesti, spaniole si lesesti". Atractiile curtilor domnesti erau diverse si, de cele mai multe ori cu foarte mare greutate achizitionate. Nu numai tesaturi, despre care Paul de Alep vorbeste în termeni extrem de laudativi: „covoare deosebit de alese, servete persane, indiene, de Gaza", perne de divan sau cearceafuri cusute cu fir aurit, ci, mai ales, obiectivele din metale pretioase. In 1585, un calator strain ne descrie „o trasurica de doi sau trei scuzi, trasa de un cal, atât de joasa si de usoara încât într-un loc primejdios se putea trece ridicând-o pe umeri; în ea nu pot încapea decât un singur om cu salteaua si merindele sale". Trasura domnului poate avea uneori coviltirul pictat, putea fi trasa de un atelaj de sase cai – ca în timpul lui Matei Basarab sau Vasile Lupu –, poate fi o „careta domneasca, aurita toata" sau chiar o „trasura fara roate, numita în limba lor sanie" (Paul de Alep). Pentru boieri existau „carete cu doi cai", unde „vizitiul nu sade pe capra, în fata, ca la noi, ci calare pe calul din stânga", iar „în trasura (când nu e facuta dupa moda nemteasca) nu sunt jilturi sau altceva pentru a sedea..., ci covoare si perne mari acoperite cu catifea sau cu alta stofa.." Calugarul italian Nicolò Barsi vorbeste despre un „haransament lucrat, dupa moda turceasca, cu margaritare, cu aur si cu tot felul de nestemate", frâul fiind „batut aproape peste tot cu peruzele, diamante si rubine", fruntariul calului putând „o tufa de pene prinse în pietre scumpe si aur, tot asemenea si scara de la sa..." După cum se observă multe din obiceiurile populare s-au păstrat pâna în zilele noastre: cele legate de nuntă, de Paşte, Crăciun, ceea ce ne demonstrează unitatea şi continuitatea poporului român. Importanţa mărturiilor călătorilor străini despre Tările Române este deosebită, deoarece acestea ne ajută să ne cunoaştem mai bine strămoşii, să înţelegem mai bine evenimentele din istoria poporului nostru şi prin ei, Tările Române au fost cunoscute pe plan internaţional. PAGE PAGE 1 PAGE 9 쥁