Referat Octavian Goga - Din Larg -comentariu2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Octavian Goga - Din Larg -comentariu2 si de asemenea puteti face Download Referat Octavian Goga - Din larg -comentariu2

Citeste fragmente din Referat Octavian Goga - Din Larg -comentariu2

D I N L A R G Octavian Goga Originar din Răşinarii Sibiului, Octavian Goga avea să ajungă "...poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”(George Călinescu). Învăţământul preuniversitar l-a urmat la Sibiu şi Braşov , iar cel universitar la Budapesta, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie. Debutul său literar a fost găzduit de “Tribuna”(1897). Versurile, “încercări tinereşti”, după cum le apreciază poetul, suferă de epigonism eminescian, de unele ecouri ale poeziei lui Uhland, Schiller şi Heine, ale căror versuri au circulat, prin multe traduceri, în acea vreme. Importantă este şi influenta poezie a lui George Coşbuc, care a orientat scrisul lui Octavian Goga, încă de la debut, spre realităţile social-istorice ale satului transilvănean. În anul 1902 apare sub îndrumarea lui Goga revista “Luceafărul” , publicaţie ce continuă în parte programul “Tribunei” lui Slavici, tradiţiile presei transilvănene şi ale orientărilor sămănătoriste. “Luceafărul” a găzduit multe din poeziile care I-au adus renume, poezii regăsite mai târziu în volume: “Poezii”(1905), “Ne cheamă pământul”(1909),”Din umbra zidurilor”(1913). Goga nu a fost numai poet, el cochetând şi cu dramaturgia: “Domnul notar”(1914). În anii premergători intrării României în Primul Război Mondial scrie poeziile regăsite în volumul “Cântece fără ţară”(1916). Membru al Academiei Române din 1920, în locul rămas vacant în urma morţii lui Coşbuc, se face cunoscut în viaţa literară interbelică cu puţine lucrări : piesa “Meşterul Manole”(1928), volumul de evocări “Precursorii”(1930) şi traducerea integrală a “Tragediei omului” de Madach(1934). În anul 1938 se stinge din viată, iar un an mai târziu apare volumul “Din larg”. Poezia lui Goga se defineşte, în primul rând, prin posibilitatea ei neţărmurită de a comunica experienţe profund omeneşti. Urmând dialectica dintre individual şi general în poezia bardului transilvan, T. Vianu făcea o remarcă preţioasă: “Izvoarele unor astfel de cântece stau în afară de poet şi glasul acestuia nu se împărtăşeşte mulţimilor decât după ce le-a primit în sine, după ce le-a transformat în sânge şi carne de-ale sale prin miracolul unei adevărate eucharistii poetice". O. Goga a fost un poet militant, un poet social, care uită de propriile-i necazuri, fiind chinuit de durerile celor mulţi şi oprimaţi. Figura bardului de la Răşinari se încheagă însă nu numai din aceste versuri, ci din întreaga lui operă. Deşi în poezia lui îşi fac loc şi unele sentimente intime, totuşi, privită în ansamblu, creaţia în versuri a lui Goga reflectă atitudinea poetului cetăţean, cum de altfel l-au apreciat şi contemporanii: “trăind pe pământ şi între semenii lui, luptă pentru idealurile acestora, cânta luptând şi luptă cântând.” (Al. Vlahuţă). Goga a urmărit din fragedă copilarie viaţa satului în toată complexitatea ei, cu toate figurile lui reprezentative. A fost martorul frământărilor ţăranilor, de la botez până la coborârea în pământ. Sufletul a vibrat la toate durerile satului, scrisul lui devenind în tot ce este mai temeinic în creaţia poetului “cântarea pătimirii noastre”. În poeziile lui Goga, mai cu seamă în primul volum , nu este vorba de o durere individuală, particulară a poetului sau a unei persoane oarecare, ci de durerile trăite de satul transilvănean de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Goga se deosebeste de sămănătorişti în viziunea de ansamblu asupra satului, prin permanenta tendinţă de a scruta adânc aspectele sociale ale vieţii satului. El nu idealizează nici satul şi nici ţăranul, nu se limitează la surprinderea elementelor pitoreşti, decorative. Dimpotrivă, în concepţia lui Goga ţăranul nu are pe nimeni care să-l apere: “şi nimeni truda nu v-alina”, el, ţăranul trăieşte o viaţă istovitoare: “A voastra-i jalea cea mai mare, /A voastra-i truda cea mai sfântă”. De aceea poetul lor le închină aceste versuri convertite în imn şi elegie: “Al vostru-i plânsul strunei mele, /Creştini ce n-aveti sărbatoare, /Voi, cei mai buni copii ai firii, /Urziţi din lacrimi şi sudoare”. Opera sa a avut un caracter mesianic, vizionar si profetic, anunţând un viitor în care poporul va fi izbăvit, vremea răzbunării va coincide cu ziua cea mare a bucuriei. El a văzut altfel ţăranul decât Coşbuc sau Alecsandri, el privind satul total, sintetic, colectiv (precum in “Plugarii”, “Clăcaşii”, “Noi”, “Oltul”) dar şi prin figuri reprezentative pentru realitatea rurală a acelor timpuri (portretele realizate în “Apostolul”, “Dascalul”, “Dăscăliţa”, “Lăutarul”), creând astfel figuri memorabile ca preotul Ionis (“Casa noastra”) sau cea a lui Popa Solomon. În creaţia sa este izbitoare frecvenţa metaforelor şi a termenilor de origine religioasă, termeni şi structuri biblice, invocatii (“rugăciune”, “Doamne”, “Părinte”, “Stăpâne”, “Altar”, “strană”, ”icoană”, “ispită”, “tămâie”). Deşi apar termeni eclectici, poezia sa nu are un caracter religios, ci social deoarece nu întâlnim în operele sale o sete de durere sau de autoflagelare precum circula în textele sfinte, ci o durere determinată de realităţile social-naţionale. h+d h+d h+d cercat. Cele mai izbutite poezii din ultimele volume reiau, de fapt, teme şi motive concretizate deja în primele două: copilăria pierdută, nostalgia satului patriarhal, comuniunea cu natura sălbatică, continuitatea în durere şi luptă a generaţiilor. Alături de ele apar motivele tipic simboliste (oraşul tentacular, marea, iubirea şi natura ce se veştejesc ) . Dacă în primele volume domina altruismul, atitudinea poetului se schimbă. În timp, se poate constata o concentrare a discursului în jurul unor “obsesii personale", ceea ce nu înseamna că “durerea altor inimi" încetează să-l intereseze. Un poet ca Goga - care mărturisea în “Rugăciune” că “plânge jalea unei lumi" - a putut să deruteze când s-a aplecat mai mult asupra sinelui, arătându-se, din ce în ce mai mult, preocupat de problemele personale. Dacă primele volume reprezentau “cântarea pătimirii noastre”, ultimele se înscriu sub “cântarea pătimirii mele”. Poemul postum”Din larg” dă titlul ultimului volum de versuri al lui Goga. Acesta descrie cât se poate de clar starea de spirit a poetului şi gândurile ce-l năpădeau în acele momente. Poetul îşi începe călătoria spre eternitate. Urcă pe treptele timpului şi în acelaşi timp coboară pe aripile gândului. Îşi întoarce chipul spre trecut şi analizează: prezentul pare o fidelă copie a trecutului , nimic nu pare a se fi schimbat prea mult , îşi vede ţinta neatinsă ,în ciuda zbaterii continue. Urmeză o adâncă analiză interioară. Numărul versurilor este proporţional cu distanţa parcursă: repetarea verbului “a urca” la începutul celei de-a doua strofe, sugerând un plan superior de observaţie. De fapt întreg prim vers este în aşa fel construit (urc,sus – jos, în adâncime) încât să se creeze impresia de spaţiu, de larg, între poet şi lume. Atenţia sa este complet îndreptată spre propria-I persoană. Dacă ar fi să dau un nume celei de-a doua strofe acela ar fi nostalgie. Lumea nu mai este vizibilă, ea este sesizabilă doar auditiv, dar acest lucru nu poate fi considerat un impediment căci cântecul lumii este generator de amintiri. Gândurile poetului ajung până la începuturile fiinţei sale, copilăria, amintirea căreia însă nu are ca rezultat imediat un zâmbet, ci , mai degrabă, este promotoarea unei lacrimi. Crâmpeiele de viaţă amară, chinuită, dureroasă şi umilită a ţăranilor brutalizaţi şi batjocoriţi de “stăpânul gliei”, cu întregul cortegiu de impresii emoţii şi sentimente trăite de copilul “cu ochii mari şi limpezi/Ca raza nopţilor albastre” s-au fixat adânc în mintea-I pătrunzătoare , urmărindu-l cu tenacitate absolută de-a lungul întregii vieţi, şi dăruindu-I un vis. Prezentul se încăpăţânează să rămână în tiparele trecutului. Poetul ajunge în punctul în care viaţa îi pare o carte citită. Acum, cand se află înaintea pasului decisiv poetul trăieşte un sentiment de nesiguranţă, sentiment generat de apropierea iminentă a necunoscutului. Anticamera cerurilor I se pare ciudată, lumea de dincolo din ce în ce mai inaccesibilă. Trăieşte o stare de confuzie şi pe măsură ce înaintează pierde, puţin câte puţin, credinţă. Toate semnele sub care se desfăşurase viaţa sa dispar ,unul câte unul, ceea ce înainte îi conferea siguranţă, ce îl motiva să continue piere sub incidenţa necunoscutului. Strofa a IV-a este echivalentă cu o chemare a morţii. Ridicat deasupra noroiului, deasupra lumii, acum, la începutul sfărşitului, el doreşte despărţirea de tot ce înseamnă materie şi cere eliberarea din partea divinităţii. Iar lumea rămâne în urmă , viaţa îşi întoarce altă faţă, atmosfera este una armonioasă , e soare, sărbătoare. Apoi tăcere. În continuare ni se dezvăluie un mister: trecerea în nefiinţă stă sub semnul pacii, al liniştii, al calmului. Apropierea de divinitate este din ce în ce mai evidentă, ritmul devine mai alert, gândurile se rotesc, plutind din ce în ce mai departe. În această agitaţie se cristalizează o nouă năzuinţă. Ultima strofă reprezintă un mesaj al poetului : prin poezie, prin creaţie omul poate năzui la un ideal mai înalt , din ce în ce mai înalt, poate începe urcuşul , se poate desprinde de mulţime, poate evolua . Poemul este o “ars poetica”, o poezie programatică ce concentrează concepţia poetului privitor la misiunea artei şi a creatorului ei în societate. Mesajul a mai fost transmis şi în alte poeme precum “Rugăciune”, însă diferit. Arta poetica este opera teoretică şi artistică totodată, în care autorul exprimă o concepţie privind menirea artei sale si cea a creatorului de artă. Astfel “Din larg” este un exemplu perfect pentru această categorie a poemelor, poezie ce dezvăluie gandurile “poetului patimirii noastre” privitoare la mesajul pe care poeziile sale din acel moment îl conţin şi felul în care acest mesaj trebuie interpretat. Dovezi în acest sens sunt prezenţa cuvintelor cheie: versuri, rimă, poezie. Atât prin ideile şi sentimentele cărora le dă glas, cât şi prin soluţiile expresive, Goga este, deci, unul dintre poeţii reprezentativi ai literaturii române , o verigă în lanţul ce uneşte pe Coşbuc cu Blaga, dar şi pe Eminescu cu Arghezi. 쥁@