Referat Ion Luca Caragiale - O Scrisoare Pierduta -prezentare Generala2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Luca Caragiale - O Scrisoare Pierduta -prezentare Generala2 si de asemenea puteti face Download Referat Ion Luca Caragiale - O scrisoare pierduta -prezentare generala2

Citeste fragmente din Referat Ion Luca Caragiale - O Scrisoare Pierduta -prezentare Generala2

O scrisoare pierdută De Ion Luca Caragiale -prezentare generala- Ion Luca Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o unicizează în contextul literaturii naţionale, dar şi universale, o operă în care se disting cu uşurinţă trei universuri diferite: comic, tragic şi fantastic. În ”O scrisoare pierdută” parvenitismul e urmărit la alt nivel, pentru că eroii aparţin micii burghezii provinciale. În acest context, instinctele de parvenire sunt mai puternice, iar vanitatea se manifestă în forme mai agresive. Conflictele nu capătă însă proporţii, ele au o dimensiune caricaturală, de bâlci, pentru că în final interesele se armonizează, toţi eroii fiind în fond nişte vânători de profituri care se înţeleg în numele aceluiaşi scop, mascat cu numele ţării. Lumea evocată trăieşte artistic prin modul ei de a grăi. Prin vocabular, ticurile verbale şi expresiile comune, adică prin automatisme ale vorbirii care-l fac pe scriitor să se dispenseze de orice fel de comentariu. Dialogul caragialian are o forţă de sugerare a realităţii cu totul ieşită din comun; prin el, cititorul îşi dă seama de situaţia socială a personajului, de gradul său de cultură, de psihologia lui, dar şi de epoca sau de locul de desfăşurare a acţiunii. Prozator obiectiv, Caragiale a făcut „pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a chipului în care el se mişcă şi vorbeşte”(T. Vianu) şi prin aceasta a contribuit la consolidarea liniei realiste din proza românească. Tema .”O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, dezvăluind viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, se caracterizează printr-o creştere bruscă a instinctelor de parvenire. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţe, se armonizează în final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim politic „curat constituţional”, în folosul lor. Acţiunea se petrece în capitala unui judeţ de munte la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei ( Caţavencu şi grupul de intelectuali independenţi) şi reprezentanţii guvernului (Zoe, Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache). Comicul de situaţie reiese, aşa cum îl arată şi numele, din situaţiile cele mai surprinzătoare în acre sunt puse personajele, provocate de coincidenţe, de încurcături, confuzii şi împrejurări echivoce. Întreaga piesă se bazează pe astfel de situaţii, fiecare scenă în parte fiind o ilustrare a acestui comic (numărarea steagurilor), una din cele mai sugestive fiind aceea în care Trahanache, după ce fusese la Caţavencu şi văzuse„scrisorica de amor” adresată Zoei, vine acasă la Tipătescu, care era înspăimântat de ceea ce ar putea face Trahanache dacă ar afla de scrisoare şi-l linişteşte pe Tipătescu, spunându-i că e „plastografie”: „Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!…Uită-te la el cum se turbură!…”(actul I, scena 7). Comicul de situaţie este rezultat din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor grupuri insolite (triunghiul conjugal Zoe-Trahanache-Tipătescu, cuplul Farfuridi - Brânzovenescu, diversele combinaţii de adversari, etc.). Caragiale mai foloseşte: revelaţiile succesive, quiproquo-ul (înlocuirea cuiva prin altcineva, substituirea), acumularea progresivă, repetiţia, evoluţia inversă, interferenţa, etc. Comicul de nume. Modalitatea creării personalităţii unui erou prin semnificaţia numelui mai fusese folosită şi înainte, în teatrul lui Vasile Alecsandri, care însă îşi numea eroii în mod transparent: Pungescu, Clavetici, Răzvrătescu. Caragiale are un rafinament aparte în alegerea numelor, sugerând prin ele nu numai o trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter. Zaharia Trahanache – zahariseala (ramolisment) şi uşoara modelare a eroului de către superiorii „de la centru”, de către Zoe ori de „enteres”(trahana= cocă moale). Ştefan Tipătescu- june prim, tip abil, cuceritor de inimi (tip). Ghiţă Pristanda- servil, umil faţă de şefi, fără personalitate, (pristanda = joc moldovenesc ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte şi alta, conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc). Nae Caţavencu- ipocrit, demagog (caţaveică = haină cu două feţe) şi palavragiu (caţă= mahalagioaică). Farfuridi şi Brânzovenescu – cuplul de imbecili, dependenţi unul de altul, fiindu-şi numai unul altuia de folos ( farfuria şi brânza). Agamemnon Dandanache – şantajist feroce, urmărindu-şi interesul cu orice preţ, provocând numeroase încurcături (Agamemnon- viteazul, războinic, conducător grec de oşti; dandana = încurcătură). Cetăţeanul turmentat- alegător anonim, ce trăieşte abureala alegerilor necinstite, de care bietul om este ameţit, având o unică nedumerire: „Eu cu cine votez?”. Zoe face trimitere la ceva murdar, este tipul femeii necinstite. Comicul de limbaj este cu totul remarcabil şi o modalitate caracterizatoare ce-l individualizează pe Caragiale în întreaga literatură română şi nu numai. Comicul de limbaj s-ar putea defini prin câteva particularităţi: 1).Greşeli de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsă de instrucţie, fie din mimetism: pronunţie greşită (famelie, remuneraţie, plebiscit, adrisant, bampir, douăspce, ţivileşte, pituliş, prinţipuri, apropitar) etimologie populară(„capitalişti”- pentru locuitorii capitalei, „scofulos”- pentru scrupulos) lipsa de proprietate a termenilor(„liber-schimbist” înseamnă în opinia lui Nae Caţavencu elastic în concepţii). 2).Încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii: polisemia „ne-am rătăcit împreună” contradicţia între termeni „După lupte seculare care au durat 30 de ani, iată visul nostru realizat!” asociaţiile incompatibile(„Industria română este admirabilă e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”) nonsensul(„Din două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume prin părţile esenţiale. Am zis!”). truismele( adevăruri evidente)- „un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba mai dă şi-napoi” „unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”. expresiile tautologice ( „intrigi proaste”) contradicţiile prolixe („eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică…cum am ziţe…în sfârşit să trăiască) 3).Repetiţia aproape obsedantă a unor cuvinte sau sintagme ce duc la ticuri verbale, care deplasează atenţia de la fondul comunicării la forma ei. La multe personaje nu mai e important ce spun, ele fiind pecetluite în propria lor vorbire. „Ai puţintică răbdare”; „neicuşorule, puicuşorule”; „ curat”(-murdar”, - constituţional”). Ticurile lor, rapiditatea anunţului sau încetineala lui, incoerenţa gramatică, ideile naive sau paradoxale denunţă un fenomen de inerţie intelectuală, de automatism, de aliniere. Insuficienţa stăpânire a limbajului le coboară la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului de care se lasă pătrunse până la ridicol, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se pretind şi ceea ce sunt în fond. 4).Nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor. Multe personaje folosesc un registru al limbajului (un stil) în totală contradicţie cu situaţia concretă a momentului. Caţavencu vorbeşte în faţa lui Pristanda într-un stil oratoric, sentenţios, renunţând la stilul obişnuit, familiar de până atunci. Consecinţele sunt comice, pentru că se simte imediat nepotrivirea, aşa cum se simte şi în cazul, cu totul ridicol, în care noul ales, Dandanache, se adresează mulţimii, care-l aclamă, în stilul lui peltic, familiar, incoerent, discursul transformându-se într-o bolboroseală de întârziat mintal. Comicul de caracter. Ion Luca Caragiale creează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale negative, fapt pentru care Garabet Ibrăileanu afirma că autorul face concurenţă stării civile. De exemplu, tipul parvenitului şi al demagogului este întruchipat de Nae Caţavencu, tipul prostului, de Farfuridi şi Brânzovenescu, tipul incultului, de Ghiţă Pristanda, iar Agamemnon Dandanache acumulează toate trăsăturile negative ale tuturor celorlalte personaje: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia, ramolismentul. Dar personajele lui Caragiale sunt luate din viaţă, aşa că, în afară de o trăsătură dominantă, ele sunt exponente tipice ale clasei umane, ce diferă pin statutul social, temperament, intelect sau limbaj, deoarece „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit: unul e sucit într-un fel, altul în alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei”.(I. L. Caragiale). Comicul de intenţie este o modalitate foarte aparte în literatură, ilustrând atitudinea autorului faţă de personaje şi situaţiile în care acestea acţionează. Pornind de la propria afirmaţie, aceea că „nimic nu arde mai rău decât ticăloşi decât râsul”, adept al preceptului clasic „ridendo castigat mores”( râsul îndreaptă moravurile), Caragiale îşi iubeşte cu patimă personajele, îi e dragă lumea aceasta degradată, care-i dă posibilitatea să ridiculizeze, să ironizeze, punând în situaţii absurde, groteşti uneori, oamenii acestei societăţi corupte, meschine, perfide. De aceea, spectatorii, cititorii iubesc la rândul lor personajele lui Caragiale, deşi unele sunt de-a dreptul groteşti( Agamemnon Dandanache) ba chiar, multe din replicile lor sunt rostite şi astăzi cu veselie şi plăcere, întrucât ele nu şi-au pierdut deloc sensul şi esenţa. Zoe Trahanache Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui Ştefan Tipătescu, este singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine din lumea mahalalei. Zoe reprezintă tipul femeii infidele, cochete; iar caracterul este cochetăria. Zoe considerată de Pompiliu Constantinescu mai emancipată, mai voluntară „uneşte ambiţia socială şi grija de reputaţie cu amorul clandestin pentru Tipătescu. Într-o genealogie posibilă, Veta ar fi mama, Ziţa ar fi fiica ei, iar Zoe fiica Ziţei . Trei generaţii de femei cu psihologii distincte”. Şi Tudor Vianu o aşează pe Zoiţica în categoria de femei voluntare, dispusă la orice compromis, inclusiv cel al alegerii lui Caţavencu. Drama ei nu este pasională, ci una convenţională, socială. Având un Bărbat bătrân şi încrezător, Zoe s-a încurcat cu prefectul, imediat după instalarea sa în capitala acelui mic judeţ de munte. Nu poate fi vorba despre o legă secretă, Pristanda cunoaşte totul şi izbucneşte când este supus unor situaţii, cum este cea cu numărarea steagurilor de către Fănică. Cunoscându-şi interesele, Zoe nu dă înapoi, pentru a evita dezonorarea, şi cedează în privinţa alegerii lui Caţavencu, fiindcă publicarea scrisorii de dragoste i-ar putea aduce închiderea drumului de „prima doamnă din judeţ” şi compromiterea prefectului becher, pe post de don Juan”. Scena V, actul II, pune în lumină agitaţia eroinei, în confruntarea cu situaţia limită în care se găseşte: „Dumnezeule! Cum o să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum o să râză! O săptămână, o lună, un an de zile n-are să se mai vorbească decât de aventura asta… În orăşelul ăsta , unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv…şi ce motiv, Fănică, în timpul ăsta ce să fac? Să mor? Să mor dacă voieşti… pentru că după asta nu o să mai pot trăi”. În această scenă se zugrăveşte admirabil caracterul cucoanei Zoiţa: alintată, capricioasă, învăţată ca toţi să-i îndeplinească toate capriciile, când peste ea dă o nenorocire, când o ameninţă un scandal, uită de toate. Neînvăţată să fie contrazisă în viaţă, neînvăţată cu toate seriozitatea vieţii, la prima arătare a primejdiei e gata să jertfească interesele politice trecute, prezente şi viitoare ale lumii întregi. De un egoism puternic, de-o inteligenţă care era tocmai destulă pentru a duce de nas şi înşela pe bărbatul său, de a face intrigi amoroase, dar cu totul neîndestulătoare când se cer vederi ceva mai înalte, ea se miră, e revoltată de scrupulul lui Tipătescu, care nu vrea să susţină candidatura escrocului de Caţavencu. Pentru a învinge scrupulul şi îndărătnicia lui Tipătescu, cucoana Zoe pune în mişcare toate mijloacele de care dispune o femeie, şi încă o cucoană: linguşiri, dezmierdări, mustrări, ameninţări şi în sfârşit lacrimi. Toată această scenă e admirabil de expresivă şi de adevărată. Faţă cu aceste multiple arme, Tipătescu se pleacă, e învins. Faptul că Zoe duce de nas şi pe bărbat şi politica judeţului, faptul că învinge scrupulul şi îndărătnicia lui Tipătescu prin energie, poate să pară că e semnul unei energii superioare. Acesta e greşit, şi Caragiale e un observator prea fin ca să fie de această părere; în altă scenă între Zoe şi Tipătescu (scena a V-a, actul IV), petrecută după câteva zile după cea dintâi, se arată adevăratul caracter al Zoei. Câteva zile de suferinţă, de primejdie o distrug într-atâta, încât ea se pierde cu desăvârşire. Fiecare mişcare, fiecare zgomot o face să tremure ca varga, să plângă cu un plâns isteric, de astă dată neprefăcut şi cât se poate de sincer . Pe când Tipătescu cugetă şi se luptă pentru înlăturarea primejdiei, pentru scăparea poziţiei lor, cucoana Zoe plânge, tremură, îl împovărează cu mustrări, şi-a pierdut capul până într-atât încât nu ştie nici se face, nici ce vorbeşte; ea ne insuflă milă. Diferenţa pe care o invocă ea între poziţiunea ei şi a lui Tipătescu, căci el e bărbat, deci asupra lui scandalul nu se va răsfrânge atât de mult, nu e tocmai adevărată, pentru că Tipătescu oricând e gata să plece cu ea. În această scenă se arată adevăratul caracter al cucoanei Zoe, caracter mai reuşit poate decât toate celelalte. A doua pildă o luăm din actul al IV-lea, scena a X-a, Zoe după atâta spaimă şi durere, capătă pe neaşteptate scrisoarea de amor înapoi. Ea rămâne singură pe scenă, cu scrisoarea în mână. Ce prilej ar fi pentru un scriitor cu mai puţin talent să facă un bun monolog, în care Zoe şi-ar fi exprimat toată mulţumirea, toată bucuria că în sfârşit a căpătat scrisoarea pierdută înainte nesupărată cu omul pe care-l iubeşte: Fănică Tipătescu. Dar Caragiale e un observator prea fin, prea bine ştie să privească în adâncul inimii omeneşti, pentru ca să facă astfel de greşeală. Bucuria mare, fericirea mare, neaşteptată, ca şi o mare nefericire neaşteptată, turburând toate puterile sufleteşti, le seacă, ameţesc pe om şi îl fac să exprime nimicitorul sentiment în fraze scurte, confuze. Zoe are asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă, săvârşind cu o delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu, atunci când îşi recapătă „scrisoarea”, asigurându-se cu abilitate de devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, pentru că acesta „nu-i cea din urmă Cameră”. George Călinescu vorbind de sentimentele pasionale la cele patru femei: Zoiţica, Veta, Ziţa şi Miţa republicana, face, în legătură cu Zoe, următoarele aprecieri: „Zoiţica este distinsă la limită, temătoare de reputaţia ei. N-avem nici un indiciu că ar fi ignorantă, nici unul că ar fi vulgară, ori lipsită de sentiment, Caragiale a intuit că o „domina bona” o femeie care este idolul bărbaţilor nu trebuie zugrăvită realist. Zoe e în faza plastică a icoanei, puţin hieratică”. Zaharia Trahanache Zaharia Trahanache este prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţului agricol şi al altor comitete şi comiţii. Zaharia este tipul încoronatului şi caracterul său dominant este cel al ramolitului. Nu greşim dacă afirmăm că Zaharia Trahanache, „venerabilul” neica Zaharia, prezidentul unor comitete şi comiţii este personajul principal al comediei. Scriitorul îl introduce în scenă „intrând prin fund, fără să ia seama la Ghiţă care se ridică repede la intrare”. Ticăitul de Trahanache este tipul vanitosului înşelat, încercând să-l lămurească pe Fănică ce mare comedie este, cerându-i să aibă „puţintică răbdare”. Scena IV, din actul I este relevantă pentru autocaracterizarea lui Trahanache-viclenie rudimentară, automatism de vorbire, copilăros în reacţiile faţă de constatările fiului său. De fapt şi numele sugerează posibilitatea de a fi uşor modelat din „enters”, de la centru , de coana Zoiţica, de prietenul său Fănică şi de către toţi cei care sunt, ierarhic, mai mari ca el. Cultul pentru Tipătescu „eu nu am prefect, eu am prieten”. Comicul de situaţie, prin refuzul de a crede în autenticitatea scrisorii de care-i vorbeşte Caţavencu şi care o consideră o plastografie, determină o nouă dimensiune a caracterului său, cea de încornorat. Comică este şi situaţia din scena a IX-a, actul I, scenă în care Trahanache, îngrijind-o pe Zoe după ce a pus-o cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu, îi atrage atenţia lui Tipătescu asupra discursului în privinţa scrisorii: „Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui? o ştiam eu cât e de simţătoare! Iaca vezi!” Prost ca om, dar moral din punct de vedere al moralei personale, poate devenind imoral când e vorba de politică şi „nu e imoral ca Tipătescu”(Ibrăileanu), Trahanache manifestă un cult pentru Zoe şi pentru Fănică. După ce bombăne pe dobitocul de fecior (scena XI, actul II) care i-ar fi spus că sunt înăuntru Fănică şi Zoe, controlează cu discreţie, bătând pe la toate uşile, se aşază la masă şi „scrie, citind”- precizează autorul, subliniind prostia, incultura: „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit: ai puţintică răbdare. Trahanache…”. Actul III îl proiectează pe Trahanache în contextul vieţii politice, vorbind cu Brânzovenescu şi Farfuridi, aliaţii partidului său, la întrunire, subliniind gradul de ramolisment şi evidenţiindu-i viclenia. Astfel scena I-a ne introduce la întrunirea unde participau: Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Ionescu, Popescu şi alţii. Pentru a menţine liniştea, gesturile şi intervenţiile lui Trahanache sunt mai mult decât comice- ridicole chiar- „(trăgându-şi clopoţelul) rosteşte: Stimabili! Onorabili!( afabil- adică cordial, prietenos) faceţi tăcere!”. Se amestecă stilul familial cu cel oratoric, comicul e la el acasă. Comicul de situaţie şi de limbaj (dar şi de incultură) apare şi momentul în care Trahanache, sculându-se şi punând relevant peste masă, mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor rosteşte: „Dacă mă iubeşti stimabile, fă-mi hatârul”. Gestica, rostirea sunt comice. Actul IV aduce în prim plan, începând cu scena II, pe cei doi: Trahanache şi Dandanache, ambii ilustrând excelent ramolismentul fizic şi intelectual, unelte ale infamiei, după cum spune Garabet Ibrăileanu, pentru că în spatele lor sunt alţii, care nu se văd, da se simt „toţi având ceva comun prin care sunt şi mizerabili şi ridicoli”. Nicolae Iorga nota, încă din 1890, despre personajul caracterizat mai sus: „Trahanache bate pe umăr pe prefect care, ştie toată lumea trăieşte în legături de dragoste cu Zoe, femeia lui, şi o clipă măcar în lumea aceasta deprimată de interesele meschine şi egoiste ale agonisirii banului să ne furişează ideea logică şi evidentă a adevărului în această afacere. Bărbatul înşelat îşi suferă nenorocirea fără să înţeleagă şi fără să-şi dea seama măcar de fiinţa ei, şi astfel lucrul acesta, tragic prin excelenţă, şi care aiurea ar trezi energia ce zace ascunsă în orice creier de om, nu poate stârni decât un râs homeric faţă de mutra naivă, până la stupiditate a preşedintelui atâtor societăţi provinciale.” Ştefan Tipătescu þ adunând informaţii necesare despre tot ce se întâmplă în oraş. Este demagog, face caz de amoralitatea lui Caţavencu („Ah, ce lume, ce lume!”), când el însuşi este corupt şi imoral, trăind tihnit în umbra Zoei Trahanache, înşelând încrederea pe care o are în el „nenea Zaharia”. Numele lui vine de la „tip”, care semnifică june prim om rafinat, abil, aventurier. Prima replică de deschidere a comediei îi aparţine lui Tipătescu, care termină de citit o frază din jurnal: „…Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om!…Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghiarele unui vampir!…”(Indignat) „Eu vampir, ai!…Caraghios!” În confruntarea cu aliaţii, după ce declarase loialitatea lui Farfuridi şi Brânzovenescu , suspectat de către aceştia de trădare, Tipătescu devine demagog. Scena a VI-a, actul I, în confruntare cu Zoe, pune şi mai bine în prim plan jocul politic al lui Tipătescu, duplicitatea acestuia în apărarea intereselor personale. Astfel, arestarea lui Caţavencu este motivată simplu: „Pentru ce, pentru ce? Tu mă întrebi pentru ce? Pentru nevrozia pe care ai făcut-o tu, pentru care să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se poate atâta distracţie! Atâta nerăbdare de seamă! O scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu batista…” Scenele IV şi V din actul I preced cuvintele rostite mai sus, de un Tipătescu disperat, care în scena a V-a, are confirmarea, de către Zoe, a şantajului pe care Caţavencu îl pune la cale. Scena a IV-a, actul I, contribuie de asemenea la caracterizarea lui Tipătescu, de data aceasta în confruntare cu Trahanache, care în sfârşit, îi face cunoscut prietenului său „Fănică”, marea „comedie” de care nu vrea să ştie Joiţica, Trahanache nu este violent la citirea scrisorii, dar Tipătescu se impacientează „îl împuşc! îi dau foc! Trebuie să mi-l aducă aici numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. ( Se repede în fund) Ghiţă! Să vie poliţaiul!” Trahanache îl caracterizează direct pe Tipătescu, spunând „E iute! N-are cumpăt. Altminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect, Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip…trebuie să ai puţintică răbdare”. Scena a IX-a care încheie primul act este elocventă în ceea ce priveşte jocul dublu al lui Tipătescu prin replica acestuia- în confruntare cu Zoe, Pristanda şi Trahanache. Tipătescu (răspunde Zoii): „De Zaharia nu avem teamă; ştie tot, dar nu crede nimic… N-ai auzit?”. În scena a VII-a, actul I, Tipătescu se manifestă violent în raporturile cu cetăţeanul turmentat care intră fără a fi poftit sau anunţat. Astfel, la întrebarea Zoii dacă este turmentat, Tipătescu replică : „Dracul să-l ia! Nu e nimeni afară: lasă să-mi intre aici toţi nebunii, toţii beţivii…Aide, ieşi! Fii bun cetăţene, du-te. Altădată mai vorbim”. Când aflăm că cetăţeanul are scrisoarea în posesie, Tipătescu se agită: „Tipătescu! repezindu-se şi apucându-se cu amândouă mâinile de gât: Mizerabile!”. În actul al II-lea, scena I, sunt semnificative, intervenţiile lui Trahanache, intervenţii care-l caracterizează pe Tipătescu, dar nu numai. Astfel, în confruntarea cu Brânzovenescu şi Farfuridi, Trahanache se apară şi-l apară pe Tipătescu, punând în lumină prostia, ramolismentul şi nu în ultimul rând viclenia „nu dau voie nimănui să-şi permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe Fănică”. În dialogul cu Caţavencu din scena a IX-a, actul II, desfăşurat sub afirmaţia „Ţine-mă doamne”, Tipătescu dovedindu-şi luciditatea, încearcă o ironizare a adversarului său: „Ei să lăsăm frazele, nene Caţavencu! Astea sunt bune pentru gură- cască…Eu sunt omul pe care dumneata să-l îmbeţi cu apă rece?…Spune, unde să fie? Bărbăteşte ce vrei de la mine?( Se ridică fierbând)” Scena se încheie în jocul de replicilor şi cu izbucnirea violentă a lui Tipătescu: „Mizerabilule! Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul! Mişelule! Trebuie să îmi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde este scrisoarea…ori te ucid ca pe un câine!” Scena a XIV-a din actul II dezleagă conflictul, printr-o defeşe „fe-fe urgentă” pe care Pristanda o aduce lui Tipătescu şi pe care desfăcând-o nervos, o citeşte: „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache…”. În actul III, Tipătescu anunţându-l pe Zaharia Trahanache de candidatura lui Dandanache, îi scrie numele pentru a-l ţine minte. În scena a VII-a, actul al III-lea, scriitorul face legătura cu Zoe şi Tipătescu, precizarea de regie: „Zoe şi Tipătescu, aceeaşi după grilaj şi ascultând ce se petrece în adunare”- un mod formidabil de a sugera indiscreţia, teama unei nereuşite. Actul IV aduce în scenă pe Agamiţă Dandanache, Tipătescu, care capătă siguranţă de sine, având de fapt toate cheile succesului, spre deosebire de Zoe care continuă să trăiască sub ameninţarea lui Caţavencu. Scena a IV-a este rezervată reflecţiilor lui Tipătescu (singur), mai lucid decât toţi: „Şi-l aleg pe d. Agamiţă Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc…unde eşti Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferat pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicuşorul, pe puicuşorul, Dandanache… Ce lume! ce lume! ce lume!…” Ultimele cuvinte rezumă de fapt întreaga comedie- pentru că lumea la care se referă Tipătescu este şi lumea lui, pe care o acceptă. O încurajează şi o foloseşte după propriile interese- imperturbabil- interesele obştei ne apărând, acestea nefăcând obiectul intereselor sale- decât în triunghiul conjugal: „Nu suntem pierduţi; n-ai grijă”- o avertizează pe Zoe; la care ea răspunde: „ La revedere!…A!…Cum pot să iubesc pe omul acesta!”(scena a V-a). Reţinând atenţia asupra onomasticii, Tipătescu semnificând o anumită indiscreţie, precum şi un mers incert dar sigur- tipa-tipa-, concluzionăm spunând că prin el Caragiale creează tipul junelui prim-prezent în teatrul clasic. Orgolios fără măsură, face din funcţia politică un mod personal de gândire şi acţiune, ţinut însă în strună de Zoe, din al cărei cuvânt nu iese, caracterizat perfect de Ghiţă: „moşie-moşie, foncţie-foncţie, coana Joiţica- coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache…babachii”. Nae Caţavencu Avocat, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, prezident-fondator al societăţii enciclopedice cooperative „Aurora economică română”- după prezentarea de către scriitor, în tabela de „persoane”, Caţavencu face tandem cu Ionescu, institutor, colaborator la acelaşi ziar şi membru „al acestei societăţi” şi cu Popescu, institutor. Arivist, abil, farsor se ascunde în spatele sintagmei pe care o consideră a lui Machiaveli „Scopul scuză mijloacele”, şi acţionează într-o lume în care toţi se bat pentru a parveni. Comicul reiese aici din contradicţia între ceea ce era de fapt şi ceea ce se crede că este- un comic de caracter şi de situaţii. Renunţă repede la micile pasiuni şi, în ultimă scenă a comediei conduce ceremonia alegerii candidatului de la centru. Faţă de Tipătescu se pronunţă viclean: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti! Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!…mai mult sau mai puţin oneşti. În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru.” În scena a III-a, actul al III-lea, este analizat de opoziţie discursul lui Farfuridi, discurs pe care Caţavencu îl respinge ca având idei învechite, „aprecieri ruginite”, care „te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii succesive”. Grupul lui Caţavencu aprobă vorbele lui Caţavencu, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-au apropiat şi ascultă nu sunt de acord. La intervenţia lui Farfuridi referitoare la Europa, Caţavencu continuă întrerupându-l lătrător precizează autorul, marcând culmea comicului şi asocierea cu numele personajului „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România…Progresul, stimabile, progresul!”. La afirmaţia lui Brânzovenescu: „Fireşte că nu vrei să ştii…nu-ţi vine la socoteală”, Caţavencu continuă : „Să-şi vază de treburile ei Europa. Noi ne amestecăm în treburile ei? Nu …n-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre. D-ta eşti avocat, eşti comfrate cu mine…” Este surprinsă în această scenă motivaţia scopului şi părerea despre ce este o campanie electorală. Astfel, cu luciditatea-i caracteristică, autorul notează: Caţavencu: „Stimabile, nu ştiu pentru ce dumneata mă prigoneşti de la o vreme … ce-ai cu mine? Suntem în faţa alegătorilor, stimate: o, nu încape pică; să luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştiu, eu ţi-o declar să mi-o pui pe a mea …luptă electorală şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor… De ce te revolţi contra adevărului? În contra dreptăţii?”. Ghiţă Pristanda Poliţaiul oraşului, personaj inteligent, făcându-l pe spectator aşa cum subliniază G. Călinescu, să strige din start : „neică, sărut mâna coane Fănică”, „trăiesc cu o pură viaţă verbală”. Aparent neimportant, Ghiţă are o a doua replică, în deschiderea comediei, în discuţie cu Tipătescu, când facem cunoştinţă cu incultura lui, cu automatismele verbale: „Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi cucoane Fănică, că întreb: bampir…ce-i aia, bampir?” şi mai departe „Dumneata sugi sângele poporului!…Aoleu!; Curat mişel!; Curat murdar!; Curat constituţional!”. Abil, se comportă slugarnic cu toţi, socotelile lui fiind practice şi în consens cu cele ale soţiei lui care-l învaţă: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l pe bot şi papă-l tot că sătulul nu-l crede pe ăl flămând!” Repetarea automată, încălcarea regulilor gramaticale denotând incultura, lipsa de instrucţie, un comic de caracter şi de situaţie- contrazice venind de la ceea ce vrea să fie şi ceea ce este, în contradicţie cu „misia” sa, cu locul său în viaţa socială. Ajunge chiar să se târguiască cu Tipătescu, el aducând ca probe faptul că are familie mare şi că nu-i ajunge salarul. Prin reacţia sa, Tipătescu contribuie la caracterizarea lui Pristanda. Astfel, Tipătescu replică: „Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa e… decât tu nu eşti băiat prost, o mai cârpeşti, de ici, de acolo; dacă nu iese, pică…Las’ că ştim noi!” Pristanda nu neagă, se supune politicos, ceea ce îl determină pe Tipătescu să se destăinuiască: „Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă…Când e om de credinţă…” Deci se pune o condiţie- credinţa, la care Pristanda nu evită să răspundă, confirmând devotamentul său: „De credinţă, coane Fănică să trăiţi!” Tipătescu nu se lasă păcălit şi îi atrage atenţia lui Pristanda: „Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul”. După afacerea cu steagurile, îl surprinde pe Tipătescu, povestindu-i despre ceea ce auzise de la dăscălime: Ionescu, Popescu, popa Pripici, d. Tăchiţă şi Petcuş şi Zapirescu. Mare artist, prin gestică, imită foarte bine pe cei din jur, scena de la popa Pripici fiind foarte savuroasă: „Mă trag înapoi alunec, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un dobitoc, care pe semne că trecea ori şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau la pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei”. În actul I, scena a III-a, aparte singur, explicând arestarea lui Caţavencu: „O făcurăm şi p-asta…şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. Caţavencu… Când am asmuţit băieţii de l-au umflat, striga cât putea…” Apoi îi face lui Caţavencu o percheziţie minuţioasă. În confruntare cu coana Joiţica, care-i reproşează arestarea lui Caţavencu, răspunsul lui Ghiţă este scurt şi la obiect, confirmând dependenţa de stăpânul lui: „Ordin de la conu Fănică”. Comicul de situaţie, disimularea lui Ghiţă apar excelent prezentat în scena VII, actul al II-lea. Astfel precizează autorul, Pristanda apărând din fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu. Caracterul linguşitor şi slugă pentru toţi pentru toţi stăpânii reiese din răspunsul pe care-l dă Pristanda, comic în fond: „Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna”. În actul al III-lea, apariţiile sale, deşi foarte episodice, întăresc comicul de situaţie, de caracter şi de limbaj. Confidentul coanei Joiţica nu uită nici un amănunt în relatarea hazlie pe care o face. Trece, apoi, la Tipătescu, pe care îl înştiinţează de chemarea la telegraf, după ce-şi afişează cuvenita linguşire: „A! ce-am uitat! Să mă ierţi, sărut mâna, coane Fănică…Ministrul…nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât… de-aia vă căutam aşa de zor…” Tipătescu plecând grăbit la telegraf, Zoe rămâne cu Pristanda (scena VI, actul IV); acesta îşi dă pe faţă viclenia, şiretenia, abilitatea, servilismul- minţindu-l pe Tipătescu, l-a adus pe ascuns pe Caţavencu spre a vorbi cu Zoe. Scurta scenă respectivă este semnificativă pentru rolul pe care cei doi- Zoe şi Pristanda- îl au în viaţa socială a localităţii. Instrument în mâna tuturor, Ghiţă îşi permite cu prefectul glume, ştiind în orice moment unde să se găsească, ce să facă şi cu cine să ţină. Comic combinat –de caracter, de limbaj, de situaţie- dar şi ironie şi dramatism chiar pentru fiecare dintre personaje, inclusiv pentru Tipătescu- obligat să joace orice rol i se oferă- ca în cazul de faţă- cel oferit de Ghiţă. Iată, un fel de teatru în teatru, decupat perfect din întreg, cu o măiestrie deosebită, cum numai Caragiale a putut să facă. Întrucât ce poate fi mai sugestiv şi mai comic decât observaţia: Zoe- a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui Pristanda- gândindu-se desigur la ale ei, reacţionează : „Pe cine să primească?” Pristanda – precipitat şi nervos că se înţelege greu efortul făcut de el: „Pe cine- pe cine? pe d. Nae Caţavencu….” Pentru ca apoi (sărind din ,loc- cum notează autorul)să rostească întrebându-se : „Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? Să vie acu, numai decât: mergi, adu-l iute”. Pristanda se conformează docil şi fericit cu o politeţe comică: „Ascult! (merge în fund, la stânga, şi-l aduce pe Caţavencu) Poftim, stimabile, poftim”. (Îl introduce şi iese repede). Semnificativă pentru această precizare a ieşitului repede: confirmă discreţia lui Ghiţă, dar şi amestecul lui în toate. Aşa se explică finalul comediei, final în care autorul îl aduce pe Pristanda în haine civile: Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat ţivil: „apoi Ghiţă Pristanda, conducând ceremonia face semn muzicii să tacă”, iar în finalul finalului, aşa cum am menţionat mai sus, recomandându-l pe Caţavencu, în discursul festiv- comic de situaţie, de limbaj, de caracter- sinteză a comicului, rosteşte simbolic: „Curat constituţional! Muzica! Muzica!” Fireşte, indicaţia autorului: „Cortina cade repede asupra tabloului” indică ipostaza penibilă a tuturor, ipostază parcă de „muzica ce atacă cu mult brio”, de „urale tunătoare”, de mişcarea grupurilor- parcă într-un delir, desigur contrastant, nefiresc. Falsul, ipocrizia, laşitatea, cum o numeşte Călinescu, lipsa de onoare a acestor eroi sunt trăsături care se regăsesc în toate comediile lui Caragiale. De altfel, Tudor Vianu remarcă faptul că: „O singură dată în teatrul său, satira lui Caragiale a devenit mai crudă”, depăşind atmosfera generală a comicului de situaţii, şi anume în „O scrisoare pierdută”. Personajele lui Caragiale, inclusiv Ghiţă, se văd şi se aud aşa de bine încât cititorul se constituie pe tot parcursul lecturii în spectator. Brâzovenescu Din echipa politică a lui Trahanache, făcând parte un cuplu comic Farfutidi-Brânzovenescu, care se caracterizează, mai întâi, prin numele cu rezonanţă culinară. Împreună cu Farfuridi şi Trahanache se consideră stâlpii puterii. El este cel care avertizează de o posibilă trădare. Abil, şiret după ce-l sondează pe Tipătescu, în legătură cu scandal provocat de Caţavencu, el a vorbit încet cu Farfuridi şi spune: „Aide Trahanache!…Aici am aflat tot… Aide…!” Suficient de subtil în discuţiile cu Trahanache despre alegerii: „Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi voie…” sau, în scena a II-a a actului II, la întrunirea lui Farfuridi privind venerabilul Trahanache, Brânzovenescu răspunde: „E tare … tare de tot. Solid bărbat”. La propunerea lui Farfuridi să „bată” o depeşe la Bucureşti privind trădarea, acceptă să semneze dacă o vor da anonimă. Brânzovenescu este creat ca un om căruia i se dă drumul în lume. Farfuridi Tache Farfuridi, avocat, membru în comitetele şi comiţiile lui Zaharia, face parte din categoria demagogilor. Prost, dar fudul, nu uită să-şi afirme principiile în confruntare cu Tipătescu. Comicul reiese şi din contradicţia între ceea ce ar trebui să spună grav şi formulările sale în termeni de genul: „Cum ziceam adineauri amicului Brânzovenescu: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi.” Discursul lui Farfuridi din actul III într-un model al comicului absurd, care pune în evidenţă limita intelectuală, confuzia lingvistică şi gramaticale. Ticurile vorbirii îşi fac loc chiar din primele cuvinte. Astfel, de la tribună rosteşte: „Daţi-mi voie (gustă din paharul cu apă) Daţi-mi voie!” „Ambiţios, obedient şi ignorabil” cum îl caracterizează Ştefan Cazimir nu a reuşit în tentativa de a fi ales, ca recompensă a disciplinei sale politice şi a fidelităţii faţă de partid, candidat pentru Cameră. Agamemnon Dandanache „Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu” este candidatul trimis de la centru pentru a fi ales deputat în judeţul X. El apare în piesă abia în ultimul act şi se conturează prin acumularea defectelor personajelor de până atunci. Trăsăturile dominante sunt caricaturale; ramolismentul- „involuţie biologică”, degradare chiar. Mai şiret şi mai canalie decât toţi- întrecându-l chiar şi pe Caţavencu, Dandanache, venit „cu birza ţinţi postii hodoronc-tronc, zdronca-zdronca…(…)…şi clopoţei (gest)…îmi ţiuie urechile…”, se foloseşte de şantajul unei scrisori de amor pe care a găsit-o într-un pardisiu uitat în casa sa „de către o persoană însemnată şi care vine la mine să joace cărţi”. Povestind întâmplarea lui Tipătescu şi lui Zoe, dimensiunea comică se amplifică prin coincidenţa întâmplărilor, creând panică, agitaţie, mai ales pentru Zoe. Dandanache recunoaşte că dacă nu-i dădea în gând asta „nu m-aledzeam…şi nu merdze de loc neicuşorule fă-ţi idee! Familia mea de la patruzsop, şi eu în toate Camerele, cu toate partidele, eu rumânul imparţial…şi să rămâi fără coledzi!” Mai ticălos decât Caţavencu, nu înapoiază scrisoarea, pentru ca „ la un caz, iar… pac! La Războiul”. Prost demagog, peltic, amnezic şi senil, încurcă mereu pe prefect cu Trahanache. Spiritul său machiavelic, mişelia personajului sunt relevate printr-o replică ce conturează magistral personajul, autorul scriind în paranteză „aparte”, sugerând astfel imbecilitatea lui: „E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o poveste şi nu priţepe” Personajul este grotesc, îngroşat, trăsăturile fiind amplificate cu ostentaţie. Numele personajului este sugestiv prin alăturarea aberantă a numelui viteajului războinic grec cu încurcătura, dandanaua. Cetăţeanul turmentat Cetăţeanul turmentat, reprezentantul omului simplu, care nu are ambiţii, dar nu este nici el cinstit, pentru că, ducând scrisoarea „adrisantului”, mai întâi o citeşte sub felinar. Ajuns „apropitar”, deci cu drept de vot, este vicios pentru că e mereu beat, aşteaptă mereu să fie dirijat, pentru că el nu are o opinie, „apoi dacă-i pe poftă, eu nu poftesc pe nimeni”. Abureala lui este sugestivă nu pentru că este băutor, ci pentru că toată viaţa politică a vremii ameţeşte pe omul de rând, care se simte marcat de aceasta „nu mă-mpinge, c-ameţesc”. Este o fire leneşă, comodă, găsindu-şi scuze superficiale „dăi cu bere, dăi cu vin, dăi cu vin, dăi cu bere” pentru a se disculpa de pierderea scrisorii. Replica cea mai sugestivă pentru caracterul său labil de opinie a devenit memorabilă: „Eu cu cine votez?”, iar pentru că Zoe îl lămureşte, votează disciplinat cine i s-a indicat, apoi bea „în sănătatea coanii Joiţichii că e damă bună!”. 쥁@