Referat Ion Neculce Referat

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion Neculce Referat si de asemenea puteti face Download Referat Ion neculce referat

Citeste fragmente din Referat Ion Neculce Referat

Tema”Viaţa şi activitatea a lui Ion Neculce” A elaborat :Vizitiu Sveatoslav . Aprobat : Postolache Tatiana . Ultim mare cronicar al Moldovei, Neculce (1672-1745) continua scrierile lui Miron Costin ducând evenimentele pânã în anul 1743. Caracterizat de George Ivaşcu drept un "ins malitios, vindicativ, subiectiv, bârfitor şi pamfletar" (cf. Crãciun, Gh., Istoria didacticã a literaturii române, Ed. Magister/ Aula, Bucureşti, 1997, p.65), cronicarul moldovean îşi alcãtuieşte scrierea într-un stil unic încãrcat de "complexitatea pamfletarã fãcutã din ciudã şi vaiete, din colorare şi încãrcãturã..." (cf. Cãlinescu, Istoria literaturii române de la origini..., Bucureşti, Ed. Minerva, 1982, p.25, preluat de Crãciun, op. cit., p. 65); dornic sã-şi completeze informaţia şi sã ofere "cetitorului" cele mai potrivite instrumente de înţelegere corectã a textului, dar şi sã completeze cronicile înaintaşilor, Neculce are fericita inspiraţie sã aşeze în fruntea Letopiseţului cele 42 de legende, numite "O sama de cuvinte", o istorie folclorica paralelã a Moldovei, pe care Miron Costin refuzase sã o accepte, probabil din cauza lui Simion Dascãlul, cel aspru criticat în De neamul moldovenilor; ale cãrei componente şi/sau personaje trebuie sã rãmânã vii în mintea contemporanilor, aşa cum s-au înrãdãcinat în memoria colectivã. Deşi istorioarele sunt legende însuşi Neculce îşi avertizeazã, grijuliu, cititorii: "Cãci cine le va ceti şi le va crede, bine va fi, iarã cine nu le va crede, iarã va fi bine..." – aşezate, adeseori, în structuri imaginare - ele par autentice fiindcã poarta aburul vremii secolelor XIV-XVIII; mai mult, din dorinţa de a certifica veridicitatea informaţiei oferite cititorului, Neculce face dese trimiteri paremiologice ilustrând legendele cu proverbe, zicãtori şi parabole vii în vreme. Evenimentele nu sunt prezentate sec, cu detaşare, fiindcã cronicarul, fire colericã, probabil, se implica cu ardoare în tot ce povesteşte şi-şi doreşte cititorul pãrtaş la derularea acţiunii – formula "iubite cetitorule" revine insistent în Letopiseţ marcând nevoia de comunicare a autorului. Personajele lui Neculce sunt extrem de vii, cu trãiri umane adeseori contradictorii, indiferent de rangul pe care îl poarta; mai mult, ele sunt coborâte la dimensiunea actelor lor, oamenii putând fi curajoşi sau laşi, buni sau rãi, demni sau vrednici de dispreţ, dupã cum le sunt şi faptele. Întreaga istorie a lui Neculce se transforma, astfel, dintr-o înşiruire de evenimente intr-o galerie de portrete, de caractere umane prezentate "cu virtuţile şi lipsurile lor particulare, dar esenţiale" (cf. Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Academiei R. S. R., 1972, p. 322); se poate vorbi de un soi de caracterologie axatã pe virtuţile umane, ceea ce ni-l dezvãluie pe Neculce ca fiind mai puţin un istoric al vremurilor vechi, ci, mai degrabã, un clasic al artei literare. Sub acest aspect se cuvine fãcutã o analiza mai detaliata. Abordarea în sincronie a textului cronicarului este, fãrã îndoialã, anevoioasa, deşi pare mai aproape de un demers lingvistic onest – lipsesc, însã, structurile referenţiale la care sã ne raportam şi cu care sã operãm; cu toate acestea, avem credinţa cã, prin creaţia sa, Neculce este nu doar un precursor al lui Creangã sau Sadoveanu , ci şi un creator de teorie literara în structuri epice, motiv pentru care consideram cã putem aborda textul cronicarului utilizând, diacronic, mijloacele actuale de analizã. Din punctul de vedere al expresiei , Neculce este un purtãtor de sentimente şi atitudini, el nesfiindu-se sã-şi judece personajele, pe care le simte vii sau le cunoaşte, cu umor sau cu satirã, pe limba cititorului, fãrã nici un efort. Este evident cã autorul scrie aşa cum vorbeşte, intr-o limba vie, construind imagini care se identificã cu normalul cotidian, intr-o succesiune aproape sincronã cu acţiunea prezentatã; probabil cã, la vremea lui, Neculce era un scriitor harnic, rapid şi bine deprins cu meşteşugul slovelor care trebuiau aşternute pe hârtie cu viteza înfiripãrii amintirilor. Cu toate acestea, existã autori care contesta ideea ca Neculce ar fi scris Letopiseţul, afirmând cã textul ar fi fost dictat. (cf. Rotaru, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed...., p....) Aceasta nu înseamnã, însã, ca lipseşte exerciţiul unor construcţii lexicale îndrãzneţe ("pace sulimenita" intre Cantemireşti şi Brâncoveanu, "cãmeşa de ghiaţã" a lui Constantin Duca sau enumeraţia din debutul povestirii despre Nicolae Milescu spãtarul) pe care cu greu le poţi extrage din contextul care le cuprinde, ceea ce face din Neculce un mare maestru al construcţiilor sintactice complexe. Predicatele aşezate în vecinãtatea personajelor importante pãstreazã pluralul epocii ca marca posibila a consideraţiei faţã de acestea, în timp ce subiectele sunt adeseori subînţelese; superlativele, de asemenea sunt ale vremii ("pre învãţat", "pre drag", "s-au pre mâniet"); topica este, în general, corecta, deşi, uneori, Neculce simte cã aşezarea unor structuri subordonate înaintea regentului sporeşte expresivitatea formulãrii ("Iarã mai pre urma, rãdicându-se Petru împãrat, fiul lui Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice în ţarã, în Moldova, de s-au bãtut cu turcii la Prut, la Stãnileşti, din gios de Husi, în ţinutul Falciiului, agiuns-au Carnul din Sibir cu cãrţi la dânsul..." este remarcabila insistarea lui Neculce asupra corectitudinii aşezãrii geografice, aşa cum se cuvine unui cronicar, deşi este posibila şi explicaţia cunoaşterii personale, cu un uşor iz nostalgic, a ţinutului respectiv din vremea când autorul îndeplinea diverse dregãtorii la curtea Cantemirilor (n.n.); frazele lungi, unele cu aspect de anacolut, alterneazã cu propoziţiile scurte, stârnind cu buna ştiinţã interesul cititorului, curios sa afle ce va urma în povestire, intr-o continua aşteptare. Remarcãm, de asemenea, o anume insistare asupra cuvântului "cinste" folosit de patru ori "nu s-a saturat de bine şi cinste ce avea...", "ªi era în mare cinste şi bogãţie...", "ªi a avut acolo multa cinste şi dar...", "...mare cinste i-a fãcut împãratul..." , mai mult denotativ – cu sens de a fi onorat de cineva, dar şi cu conotaţii subtile în ideea inducerii unor idei moralizatoare; substantivul astfel citit devine "cinstire" în cheia actuala, practic un infinitiv lung de diateza pasiva. Sub aspectul imaginii, trebuie remarcat faptul ca, deşi nu abuzeazã de figuri de stil, Neculce are darul de a construi imagini fãrã a silui limba vorbita, cu o dezarmanta naturaleţe. Evenimentele se succed în cursul lor firesc, extrem de vizual, cu a anumita gradare menita sa sporeascã interesul cititorului (suferinţele poporului sunt prezentate crud, fãrã întorsãturi lexicale, cu durere greu reprimata: "Rãmas-au bieţii oameni numai cu sufletele, bãtuţi şi struncinaţi precum era mai rãu şi mai amarnic, cum nu se poate nici a se scrie, nici a se povestire caznele şi ucisurile lor ce au avut cu tãtarii."). Ca portretist, Neculce rãmâne creatorul unor chipuri vii, insistând acolo unde firea personajului are ceva semnificativ; personajele sunt vii prin ceea ce au caracteristic, chiar daca aceste însuşiri sunt, nu de puţine ori, contrastante ( Toderasco din Galaţi este "chipeş...din fire, dar mai rãu şi mai spurcat, şi mai varvar şi mai tiran nu era alt om pe acele vremi în ţarã", Milescu era " prea învãţat şi cãrturar, şi ştia multe limbi: elineşte, greceşte şi turceşte. şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte, domneşti, cu buzdugane şi paloşe, cu soltare tot sarma la cai...Iar când a fost odatã, nu s-a saturat de bine şi de cinste ce avea la ªtefaniţã-vodã, ci a şezut şi a scris nişte cãrţi viclene..."; gradaţia în creionarea personajelor pare perfecta în portretul fãcut lui Gin Ali Pasa, " un pãgân rãu, turbat şi mare sorbitor de sânge asupra creştinilor (este oarecum suspecta asemãnarea dintre acest text şi caracterizarea fãcutã de Ureche lui ªtefan: «Fost-au acest ªtefan vodã om nu mare de statu, mânios şi de graba varsatoriu de sânge nevinovat») Nu-i trebuiau lui daruri sau rugãminte. Acesta au omorât pe Brancoveanu vodã cu cuconii; acesta au omorât şi pre ªtefan vodã şi pre tatã-sãu Constantin Stolnicul, şi pre Mihai Spãtarul şi pre Lupul Vornicul...Numai ca şi-au luat şi el plata..., ca i-au luat tata-sau diavolul sufletul.". Neculce se implica afectiv în creionarea propriilor sale personaje fãrã a le altera autenticitatea – pe Milescu se pare ca nu-l are la inima neputându-i ierta trãdarea, în timp ce ªtefãniţã, recunoscut ca fiind de o cruzime fãrã seamãn, pare a fi prezentat cu o oarecare simpatie; se insista asupra hotãrârii justiţiare amplificate prin participarea efectiva la actul tãierii nasului cu hamgerul personal şi nu cu cuţitul cãlãului, moment în care, aproape automat, Milescu primeşte un adjectiv demonstrativ de depãrtare ("şi au adus pre acel Nicolai Milescu...") ca semn definitiv al pierderii identitãţii - din acest moment el devine Cârnul. Dincolo de resentimentele faţã de Milescu, rãzbate caracterul docil al lui Neculce, probabil un slujbaş ascultãtor de poruncile domniei, fiindcã se insista asupra implicãrii domnitorilor în fapte şi evenimente oarecum minore (tãiatul nasului sau rasul bãrbii din final) care nu sunt de demnitatea stãpânului, dar care, odatã întâmplate, certifica, pe de o parte, veridicitatea episoadelor si, pe de alta parte, le sporesc grozãvia. Naraţiunea este chibzuit organizata în folosul trezirii interesului cititorului, cu realism şi meşteşugita arhitectonica, multe din întâmplãri fiind chiar trãite de Neculce "Pentru lunga istorisire a carierei lui Nicolae Milescu, dupã episoadele din ţarã, [...] restul faptelor din Rusia le va fi aflat Neculce chiar acolo, în timpul celor doi ani de exil petrecuţi lângã D. Cantemir, ţinând seama ca o atât de strãlucita figura de cãrturar moldovean, înstrãinat şi el fãrã voie, nu putea sa nu intereseze..." (cf. Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Bucureşti, Ed., p.171) sau cunoscute în chip direct; personajele sunt firesc aşezate în haina întâmplãrilor fãrã a fi în vreun fel constrânse la evoluţii artificiale (Spãtarul Milescu îşi pierde nasul, apoi şi-l reface printr-o ciudata operaţie estetica în Ţara Nemţilor, revine în tara în vremea lui Ilias, pleacã la Moscu, apoi la Chitai, pentru ca, în final, sa se stingã la curtea lui Petru Alexievici, împãratul de la Moscu); trãdarea, meşteşugit urzita asemenea lui Prometeu, cel care fura scânteia focului într-o trestie, îl sâcâie, cu siguranţa, pe Neculce care-i schimba numele din Nicolae Milescu spãtarul, în Nicolae Milescul, mai apoi în Nicolae Cârnul sau pur şi simplu Cârnul – pãstrat în întreaga parte a doua a povestirii, intr-o dinamica a naraţiunii aşezata în consonanta. Neculce îşi ţese legenda despre Nicolae Milescu Spãtarul cu mãiestrita abilitate: atmosfera de legenda este sugerata de folosirea imperfectului evocãrii (ţinea, punea etc.), prin jocurile oximoronice care alterneazã tristeţea cu bucuria, extazul cu deznãdejdea, degradarea umana cu evoluţia pe culmi, întunericul cu lumina; istoria este reconstituita cu participarea afectiva a autorului care ştie ca, alãturi de el, cititorul va fi definitiv câştigat în trãirea evenimentelor; mai mult, oral prin excelenta, Neculce utilizeazã cu pricepere stilul direct ("... şi au întrebat dzicând: «Unde este dascãlul mieu cel care m-au învãţat carte? Acum curund sa-l aduceţi.»") împletind realitatea cu ficţiunea (repararea nasului sau diamantul primit de la chitai, "ca un ou de porumbu" – sugestiva comparaţie!) şi utilizând mijloace expresive şi astãzi valabile. Cronicarul îl prezintã pe Nicolae Milescu conferindu-i structuri morale în relatãri nude, posibile nuclee pentru un roman modern al mãririi şi al decãderii, înlãturând cu desãvârşire descriptivul care nu-i slujeşte în susţinerea epicului. General umanul existent la clasicii contemporani francezi devine specific umanul lui Neculce fiindcã portretul lui Milescu este o biografie puternic individualizata, spectaculoasa în evoluţie; transformãrile fizionomice ale personajului sunt urmãrile fireşti ale faptelor necugetate – tãierea nasului – sau ale reabilitãrii – împãratul de la Moscu îi rade barba si-l reaşeazã în rândul celor mai de seama sfetnici ai sãi. Spãtarul este, cu siguranţa, victima propriului intelectualism care îl mânã în traiectorii divergente, intre erudiţie şi trãdare. Intr-o astfel de alcãtuire dialogul nu-si gãseşte locul, deşi Neculce vorbeşte cu cititorul. Momentele subiectului sunt relativ uşor de descoperit; exista o expoziţiune cu iz de a fost odatã ca niciodatã din basmele bãtrânilor; povestea are trama, cu toate ca intriga este abil ascunsa în spatele aparentei detaşãri a povestitorului; mai mult, punctul culminant abia de se zãreşte în decizia tãierii nasului, în timp ce deznodãmântul, deşi repara, oarecum, imaginea lui Milescu, marcheazã poziţia ireconciliabila a lui Neculce fata de ideea de trãdare prin pãstrarea numelui – porecla Cârnul; remarcam, din punctul de vedere al incheierii, constructia finala cu aspect de basm, în care cunoscutul si-am incalecat pe-o sa este amplificat de aducerea în scena a suitei urmaşilor lui Milescu, "...ramas-au acelui Cârn feciori şi nepoţi [...] şi aceia aveau mila de împãrãţie, şi acolo au murit." cei care i-au cinstit, peste vremi, numele, o ultima concesie pe care autorul, generos de aceasta data, o face personajului. Povestea este extrem de vie, uşor gafaita de reluarea vocabulei şi repetiţie, marca a oralitãţii stilului, moştenitã, mai târziu, de Creanga, în majoritatea situaţiilor narative. Figura slutita, chiar aparent îndreptatã de "doftorul" neamţ, rãmâne oglinda existentei lui Milescu, în care tãierea nasului de la început şi a bãrbii dinspre final construiesc o excelenta compoziţie rotunda a textului. Deşi în majoritatea legendelor graviteazã intre bine şi rãu, de aceasta data Neculce evita sentinţele lãsându-si cititorul, bunul sãu aliat, sa aleagã şi sa tragã învãţãmintele; absenta conotaţiilor este fireasca intr-o astfel de alcãtuire. * Daca cronicile reprezintã un nivel superior de folosire a limbii române vechi prin raportare la textele religioase, scrierea legendelor rãmâne prima contribuţie consistenta în domeniul limbii romane literare. Stilul lui Neculce este eliberat de artificialitatea construcţiilor lui Costin sau Cantemir, tributari sintaxei latine. Prozator prin excelenta, povestitor prin vocaţie şi istoric conjunctural, Neculce este deschizãtor de drumuri în proza de mai târziu; peste un veac, Creanga îl va readuce în prim-planul literaturii noastre îmbogãţindu-l cu o noua expresivitate. XLI. Era un boier, anume Nicolae Milescu spãtarul, de la Vaslui de moşia lui, prea învãţat şi cãrturar, şi ştia multe limbi: elineşte, greceşte şi turceşte. şi era mândru şi bogat , şi umbla cu povodnici înainte, domneşti, cu buzdugane şi paloşe, cu soltare tot sarma la cai. şi lui ªtefãniţã-vodã ii era prea drag, si-l ţinea prea bine, şi la masa îl punea, şi se juca în cãrţi cu dânsul, şi la sfaturi, ca era atunci gramatic la dânsul. Iar când a fost odatã, nu s-a saturat de bine şi de cinste ce avea la ªtefãniţã-vodã, ci a şezut şi a scris nişte cãrţi viclene şi le-a pus într-un bat sfredelit şi le-a trimis la Constantin-vodã cel bãtrân Basarab, în Ţara Lesasca, ca sa se ridice de acolo cu oşti, sa vina sa scoatã pe ªtefãniţã-vodã din domnie. Iar Constantin-vodã n-au vrut sa se apuce de acele lucruri ce-i scria, ci s-au sculat şi au trimis batul acela sfredelit, cu carti cu tot, inapoi la ªtefãniţã-vodã, de le-au dat. Deci ªtefãniţã-vodã, cum au vãzut batul cu cãrţile, s-au prea mâniat şi l-au şi adus pe acel Nicolae Milescul înaintea lui, în casa cea mica, şi au pus pe cãlãu de i-a tãiat nasul. Scotand ªtefãniţã-vodã în graba hamgerul lui din brâu, au dat de i-a tãiat cãlãul nasul. şi n-au vrut sa-l lase pe cãlãu sa-i taie nasul cu cuţutul lui de cãlãu, ci cu hamgerul lui ªtefãniţã-vodã i-a tãiat nasul. Dupã aceea, Nicolae Cârnul a fugit în Ţara Nemţeasca şi a gãsit acolo un doftor, de-i slobozea sângele din obraz si-l botea la nas, şi aşa, din zi în zi, sângele se închega, de i-a crescut nasul la loc, de s-a tãmãduit. Iar când a venit aici în ţarã, la domnia lui Ilias-vodã, numai de abia s-a cunoscut nasul ca-i tãiat.[...] Bibliografie ***, Analize literare pentru bacalaureat şi admiterea în facultate, Ed. Junior, Bucureşti, 1994; ***, Limba şi literatura românã nr. 2/1997, p. 16-20; Cãlinescu, George, Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent, Bucureşti, Ed. Minerva, 1982; Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii române vechi, Bucureşti, Ed. Academiei R. S. R., 1972 Crãciun, Gh., Istoria didactica a literaturii române, Ed. Magister/ Aula, Bucureşti, 1997; Neculce, Ion, O sama de cuvinte, Ed. Ion Creanga, Bucureşti, 1990; Pop, Ion şi colab., Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Casa Cãrţii de ªtiinţã, Cluj-Napoca, 1999 Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţãrii Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987; Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Bucureşti, Ed. 쥁