Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Lui Leonida Pascalopol

Mai jos puteti citi fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Lui Leonida Pascalopol si de asemenea puteti face Download Referat George calinescu - enigma otiliei -caracterizarea lui leonida pascalopol

Citeste fragmente din Referat George Calinescu - Enigma Otiliei -caracterizarea Lui Leonida Pascalopol

G. Călinescu: Enigma Otiliei Leonida Pascalopol - caracterizare - În ambianţa casei din strada Antim, prezenţa lui Leonida Pascalopol e un lucru straniu. Moşierul bogat şi manierat e într-o neconcordanţă prea izbitoare (pentru a observa el însuşi) cu Costache şi rudele sale. Privindu-l pe moşier, băiatul constată că „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnoc la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţilor cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârţire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei”. Caracterizarea este aparent făcută de autor, căci în realitate Pascalopol este privit de Felix, iar cititorul reţine amănuntele pe care Felix, el însuţi, le reţinuse. Se insistă de la început asupra chipului, iar elementele care compun întregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un negustor, însă elegant prin eleganţa pielii”, „oarecum voluminos, totuţi evitând impresia de exces”. Dintre toate personajele, autorul insistă cel mai mult asupra ţinutei lui Pascalopol. Îi sunt descrise în amănunţime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborâ Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap”. Toate acestea alcătuiesc un contrast izbitor între Giurgiuveanu şi moşierul bogat, admirat de toată familia Tulea şi escrocat uneori fără jenă, ba de moş Costache, care-i „ciupea” câte o sumă oarecare de bani, ba de Aglae, care se aşază la masa de joc ştiind precis că nu are bani, dar scotocindu-se fugar şi nesemnificativ în pungă şi acceptând repede şi fără complexe „împrumutul” lui Pascalopol. Dacă interiorul casei lui moş Costache este compus în perfectă concordanţă cu avariţia personajului, interiorul lui Pascalopol lasă de la prima vizită a Otiliei însoţită de Felix, impresia că aici locuieşte un om cu gust pentru frumos. Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat de convenţional. Pascalopol se trăgea dintr-o familie „cu puţin sânge grecesc”, fusese student la Bonn, apoi în Franţa, dar abandonase studiile trebuind, după moartea tatălui să-şi îngrijească mama şi să administreze moşia. Este pasionat de muzică, ştie să cânte la flaut şi apreciază cu ureche de cunoscător interpretarea bucăţilor muzicale ale Otiliei. Personajul se defineşte singur: „sunt un fel de boem”. Grija pentru biografia personajului îl determină pe autor să interpună în momentul vizitei şi scurte lămuriri pe care Pascalopol le dă lui Felix şi care, pentru cititor sunt rezumate de însuşi creatorul personajului. Aflăm astfel că Pascalopol „se plimbase prin mai toată Europa şi fusese căsătorit, înainte de a-şi sfârşi studiile, cu o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile)”. iblioteca îl impresionează pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol”. Privindu-l, Felix constată „purtările blânde ale moşierului, apicureismul lui de om cult”. Era evident pentru Felix şi pentru toţi ai casei că Pascalopol nu cultivă relaţia cu bătrânul Giurgiuveanu decât pentru a fi aproape de Otilia. Pentru Felix, Pascalopol e un rival, gelozia băiatului luând uneori forme ciudate, pentru Otilia este „un bărbat <> şi <> pe care-l compătimeşte sincer”. „Un om pe lume” care-i place fiindcă „e aşa bun”. Tot ea adaugă: „E de o răbdare nemaipomenită. E politicos cu tanti Aglae şi cu toţi, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. Nu are pe nimeni.” Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în preajma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, fiind un adevărat tată pentru „orfană”. Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia sunt nelămurite; el oscilează între patern şi viril şi-i mărturiseşte lui Felix: „... un dezamăgit ca mine e un om fără pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia şi n-am stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea”. Moşierul se consideră unul dintre „părinţii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică”. Otilia îl vede ca pe un „om de lume”, un „bărbat şic şi singur, săracul”. Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentrun tânăra fermecătoare, „ca o rândunică”. Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are „nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental”, acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte: „Dacă nu pot fi un amnt, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte”. Dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui moă Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Univeristate, fără ca acesta să ştie. Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral, simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă. Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni „nevasta unui conte, aşa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi”. Bărbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luându-i apărarea în momentul în care Aglae îl condamna pentru că şi-a ales meseria de doctor. Pascalopol intervine „cu voce mângâietoare”: „Un doctor bun, muncitor, câştigă foarte bine azi”. Vocea adaugă nuanţe noi portretului personajului. În realitate, distinsul domn şi-a oferit un scurt răgaz de fericire între două deziluzii: o tinereţe bogată, trecută definitiv, însă şi o bătrâneţe tot mai sigură şi deprimantă. 쥁`