Referat Mihai Eminescu - Scrisoarea A 3-a -comentariu2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mihai Eminescu - Scrisoarea A 3-a -comentariu2 si de asemenea puteti face Download Referat Mihai Eminescu - Scrisoarea a 3-a -comentariu2

Citeste fragmente din Referat Mihai Eminescu - Scrisoarea A 3-a -comentariu2

“SCRISOAREA III-a” - Mihai Eminescu - Marele nostru poet, luceafărul poeziei româneşti, valoare de nepreţuit în literatura română, Mihai Eminescu a scris numeroase pagini de literatură, în special poezie. Scrisoarea III-a a fost publicată la 1 mai 1881 în revista “Convorbiri literare”, unde poetul a şi debutat. Tema poemului este demascarea falsului patriotism al contemporanilor în contrast cu vitejia ostaşilor români trecuţi. Poezia este structurată pe două părţi: prima parte reprezintă trecutul glorios al ostaşilor români în contrast cu falsul patriotism al contemporanilor. Partea a doua este o satiră la adresa societăţii burghezo-moşiereşti şi a lipsei de patriotism al contemporanilor. Partea I-a a poemului este structurată pe diferite momente: primele versuri amintesc şi invocă istoria creşterii Imperiului Otoman sub forma unui vis, prin alegorie. Urmează apoi tablourile de natură, după care începe descrierea luptei dintre oastea lui Baiazid şi armata neînsemnată a lui Mircea cel Bătrân. Primele versuri din partea I reprezintă visul sultanului. Luna, preschimbată în fecioară este iubita sultanului din seara aceea. Acesta descrie frumuseţea lunii în contrast cu întreaga natură. Cu ajutorul epitetelor se realizează portretul lunii preschimbată în fecioară odată cu descrierea nopţii: “Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară Şi s-apropie de dânsul preschinbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele-ncreţesc în tremur străveziilor lor feţe”. În aceste ultime două versuri, Eminescu foloseşte personificarea ca mijoc artistic şi o serie de metafore menite să accentueze cadrul nocturn, selenar. Portretul lunii este un simbol al frumuseţii creând un tablou de vrajă cu ajutorul motivelor romantice. Acest tablou ne introduce în visul sultanului unde poetul foloseşte acumularea de imagini vizuale şi auditive care adâncesc puterea de vrajă şi vis. “Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde”. Dând glas puterii magice a visului, poetul se foloseşte de această imagine pentru a accentua dorinţa de mărire a sultanului, care, prin versul “Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino”, pune în evidenţă dorinţa de mărire a sultanului. Tot din acest tablou face parte şi visul sultanului pentru cucerirea lumii. Dispariţia lumii tulbură imaginea şi visul ia o altă direcţie: din inima sultanului creşte halucinant un copac uriaş sub a cărui umbră se întinde întregul univers. Copacul reprezintă simbolul formării şi măririi Imperiului Otoman. Prin intermediul imaginilor vizuale şi auditive se relevă cucerirea lumii. Sultanul visează la toate bogăţiile lumii: “Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână”, precum şi cucerirea Romei: “Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Şi deasupra Romei se înclină la pământ”. Aici are loc trezirea la realitate, visul sultanului luând proporţiile unei mari dorinţe ce, crede sultanul, este trimisă de la “Profet”, că “Pe-o clipă se-nălţase, chiar în rai la Mohamet”. Atunci el pricepe şi înţelege visul că acesta trebuie să devină o realitate, că Imperiul Otoman este sortit unei cuceriri a lumii. Apoi ne apar imagini gradate, natura înfiorându-se de lărgirea Imperiului, de graniţele sale care nu mai cunosc margini, sporind an de an. “An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan”. Urmează apoi enumeraţia şi epitetele care au rolul de a descrie fastul, frumuseţea, măreţia şi puterea armatelor otomane care au ajuns la graniţele ţării noastre cu gânduri de cucerire. “Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”. Metafora “întunecă pământul” arată mulţimea armatei otomane. În timp ce armata otomană intră cu fast în ţara noastră, este introdus aici un element al naturii care parcă ameninţă şi pregăteşte răzbunarea şi lupta: “Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari”. Ocrotitoarea natură, totdeauna prietena românului, vine şi de această dată în ajutorul micii oaste conduse de marele domnitor Mircea cel Bătrân. Imaginile auditive ne introduc parcă în această atmosferă de mişcare şi forfotă: “Sună codrul de stejari”. În al doilea tablou al primei părţi se reproduce un scurt episod dramatic, în care elementul predominant este dialogul. Poetul introduce acum în jocul său de idei figura unui domnitor exemplar – a lui Mircea cel Bătrân – întruchiparea conducătorului al cărui unic ţel este slujirea patriei. Mircea apare în dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea şi independenţa poporului său. Dialogul este prezentat gradat iar tabloul începe cu dialogul dintre Mircea şi Baiazid. Mircea este prezentat ca un domnitor simplu, venit din popor, dar cu multă demnitate. El nu se lasă înfrânt aşa uşor: “La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”. Apoi, este pus în evidenţă dialogul dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid: “Tu eşti Mircea? Da-mpărate! Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini”. Întâlnirea dintre înţeleptul domnitor român şi trufaşul Baiazid, precum şi episodul luptei de la Rovine evidenţiază însuşirile alese ale strămoşilor noştri. Versurile oferă elemente semnificative ale istoriei poporului român din care înţelegem cu emoţie că “iubirea de moşie e un zid” (adică de ţară), iar forţele naturii (râul, ramul) reprezintă un sprijin de nădejde al acestuia în faţa duşmanilor. Mircea cel Bătrân vorbeşte cu hotărâre în numele tuturor românilor, oameni însufleţiţi de voinţa de libertate, de sentimentul celei mai sfinte datorii: apărarea ţării. è ø Ì æ cu o trufie nemăsurată. Accentuarea spaimei îngrozitoare, înspăimântătoare se face cu ajutorul repeziciunii de descriere şi înşiruirii de verbe. Baiazid îşi concluzionează biruinţele şi puterea prin exemplul de la Nicopole: “La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins”. Răspunsul lui Mircea se caracterizează prin vorbire plină de demnitate, solemnitatea vorbirii, gradarea discursului. Puterea sa nu constă în numărul de oşteni ci în dragostea lor de patrie. În următorul tablou al acestei părţi se relevă confirmarea celor spuse de cei doi conducători. După aceasta autorul descrie lupta de la Rovine, aceasta constituind un alt tablou dominat de descriere. Armatele sunt numeroase iar pentru relevarea acestei mulţimi poetul foloseşte cuvinte regionale moldoveneşti ca: împlu, roiesc. Voievodul Mircea este în fruntea luptei, conduce armatele sale care se năpustesc asupra duşmanului. Turcii loviţi din plin, se retrag, iar împăratul urlă de durere: “În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare; Umbra morţii se întinde tot mai mare, şi mai mare”. Lupta se vede ca o “vijelie-ngrozitoare /Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”. Sosirea călăreţilor accentuează dramatismul, încleştarea, înverşunarea şi dinamismul luptei. Repetiţia “vine, vine, vine” arată forţa cu care luptă românii şi iscusinţa lor, lupta vijelioasă pentru dreptate şi libertate. În partea a II-a poetul redă falsul patriotism şi demagogia contemporanilor în contrast cu faptele de vitejie ale ostaşilor trecuţi. “De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” Autorul ridică în slăvi vitejia ostaşilor români de altă dată, curajul cu care s-au luptat şi chiar frumuseţea lor comparată cu Apollo, zeul frumuseţii şi al curajului: “Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora, tu ascunde-te Apollo! Eminescu critică în continuare pe falşii patrioţi, pe falşii scriitori care adumbresc în mod voit gloria trecutului şi a oamenilor săi. “O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ, Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii”. Eminescu condamnă pe toţi acei care profită de trecutul glorios, de faptele glorioase ale ostaşilor români din trecut, pentru a se acoperi ei înşişi de glorie. Se evocă, mai departe, figurile marilor domnitori Mircea cel Bătrân, descendent din familia Basarabilor şi al lui Ştefan cel Mare, descendent şi el din marea familie a Muşatinilor: “Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini”, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră De la munte pân la mareşi la Dunărea albastră”. aducând un elogiu celor doi mari conducători. În acest poem, capitala este comparată cu oraşul Sybaris vestit prin desfâul său. Prin aceasta se relevă falsul patriotism al demagogilor: “Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii? Eminescu demască falsul patriotism al compatrioţilor şi îi ironizează: “Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?” Uriciunea şi toate răutăţile lumii sunt personificate, ele reprezentând pe marii burghezi, pe marii patrioţi ai vremii. Poetul face un portret schematic al liberalului şi apoi al renumitului avocat al vremii care este demascat şi acuzat în poezie – Pantazie Ghica. “Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri…. Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recucnoască, Îşi aruncă pocitura, bulbucaţii ochi de broască…” Pentru Eminescu adevăraţii eroi ai românilor sunt ctitorii şi nu politicienii vremii sale. Uriciunea morală şi sufletească a falşilor patrioţi se vede şi din versurile care urmează, demascând liberalii şi conservatorii, Eminescu îşi exprimă dispreţul pentru aceştia: “Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…. Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire”. Urmează un portret al demagogilor liberali străini cu totul de ţara noastră, de interesele sale, ajunşi la putere cu ajutorul multor vicleşuguri şi vorbe goale: “Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian”. În continuare, poetul îşi exprimă dispreţul faţă de politicienii vremii şi arată că nu le poate spune nimeni, oameni. “Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”… În final, poetul îl invocă pe Vlad Ţepeş, cunoscut în istorie prin măsurile sale radicale, cerându-i să vină să rezolve dintr-o singură mişcare viciul, degradarea şi nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducător: “Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei , Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-iaduni Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”. Această a II-a parte a Scrisorii conţine, la un nivel artistic desăvârşit, ideile sociale şi politice ale lui Eminescu, credinţa lui că patria este o realitate istorică pentru menţinerea şi înălţarea căreia poporul a făcut eforturi de milenii, luptând şi sacrificându-se pentru libertate şi independenţă. PAGE PAGE 2 쥁@