Referat Paradis In Destramare2.rtf

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Paradis In Destramare2.rtf si de asemenea puteti face Download Referat Paradis in destramare2.rtf

Citeste fragmente din Referat Paradis In Destramare2.rtf

Lucian Blaga Pagina 2 PARADIS ÎN DESTRÃMARE - comentariu literar - Lucian Blaga Între piesele cele mai reprezentative din “Laudã somnului”, “Paradis în destrãmare” este, neîndoielnic, cu deosebire simptomaticã pentru sentimentul general al volumului. Analiza poeziei confirmã, uºor ºi integral, titlul foarte propriu pe care autorul i l-a dat. Ne aflãm, aºadar, în faþa unui peisaj edenic devastat, în care arhanghelul pãzitor nu mai þine în mânã decât mânerul unei spade rãmase fãrã flãcãri, serafimii colindã pajiºtile ºi ogorul în cãutarea unui adevãr care li se refuzã, arhanghelii arã cu pluguri de lemn, copleºiþi de greutatea aripilor, îngerii goi se culcã zgribuliþi de frig ºi fân, când porumbelul Sfântului Duh stinge luminile zilei, în vreme ce apa vie e invadatã de pãianjeni, rea premoniþie pentru ce va urma, cãci îngerii înºiºi vor putrezi sub glie, unde “þãrâna va seca poveºtile / din trupul trist”. Procedeul evident este acela al acumulãrii gradate a unei serii de elemente convergente care compun imaginea dezolantã ºi fãrã speranþã a unui univers aflat în plinã ºi cumva inexplicabilã involuþie. Peisajul paradiziac este asimilat unuia natural ºi câmpenesc, în care fiinþele celeste sãvârºesc gesturi obiºnuite ºi au îndeletniciri rurale: merg pe câmpuri, arã cu plugurile ca niºte amãrâþi gospodari ºi se culcã în clãile de fân, spre a se apãra de rãcoarea nopþilor. Nu un paradis supraterestru, idealizat, ci unul coborât din ceruri, sofianizat. Asimilarea personajelor sacre cu cele comun omeneºti este un procedeu mai general al liricii de la “Gândirea” pe care Blaga îl foloseºte ºi el cu consecvenþã tocmai ca o expresie a perspectivei ortodoxiste asupra relaþiei dintre lume ºi divinitate. Nici un fel de explicaþie nu lasã poetul sã se strecoare în text cu privire la cauza acestei lente decadenþe. Tabloul trebuie luat aºa cum este ca o ipostaziere a unei stãri interioare pe care o putem descifra, dar n-o gãsim mãrturisitã. Altfel spus, poezia lui Blaga, ºi aceasta, ºi oricare alta, poate fi “gustatã” ºi simþitã integral în frumuseþea ºi desãvârºirea ei fãrã nici o explicaþie, ca ºi cum în ea nu s-ar ascunde nimic altceva decât propria fiinþã, geloasã de structura ei care îi e suficientã ºi deplinã, fãrã nevoia altui atribut. Dacã textul în sine nu legitimeazã mai mult decât o stare intensivã de melancolie ºi, în al doilea rând, o satisfacþie deplinã, venind din performanþa exclusiv artisticã a viziunii lirice, semantica simbolului pe care-l reprezintã universul “paradisului în destrãmare” se poate mult îmbogãþi, lãrgi ºi adânci printr-un demers firesc ºi, în definitiv, inevitabil de integrare ºi contextualizare. Sunt douã operaþii de întreprins: includerea poeziei în perspectiva întregului volum din care face parte ºi deopotrivã a ansamblului operei lui Blaga ºi apoi relaþionarea tuturor cu ambianþa care îi cuprinde. Opera lui Blaga este, fãrã îndoialã, sinteza superioarã ºi originalã ca orice sintezã a acestor influenþe formative ºi modelatoare, sublimate prin forþa unei uriaºe personalitãþi creatoare, care a schimbat inevitabil anumite accente ale viziunii generale, dar nu ºi sensul ei fundamental. ªi acesta poate fi rezumat, cu nuanþele de rigoare, în ideea unei crize a sacralitãþii pe care o trãieºte omenirea modernã în condiþiile civilizaþiei de tip industrial, care masificã pe individ ºi-l înstrãineazã de substanþa lui. Interpretarea pe care o dobândeºte în acest cadru “Paradis în destrãmare” devine astfel mai luminoasã, mai profundã ºi mai semnificativã, poezia dovedindu-se nu numai un scop în sine, dar ºi hieroglifa unei atitudini faþã de lume, a unui mod propriu de participare la una din marile dezbateri spirituale ale veacului. Astfel descoperim în lirica lui Blaga, alãturi de inegalabila modernitate a expresiei sale, acel tradiþionalism al viziunii pe care el îl împarte cu confraþii sãi gândiriºti, dându-i însã, spre deosebire de ei, forma cea mai subtilã ºi mai convingãtoare din punct de vedere artistic. Nostalgia unui paradis originar, nealterat de dintele ºi furtunile timpului, se desprinde astfel prin contrast din contemplaþia unui teritoriu devastat parcã de un blestem implacabil ºi ameninþat cu o moarte care pândeºte pânã ºi ultima esenþã a miracolului existenþei, adicã povestea: “odatã vor putrezi ºi îngerii sub glie /, þãrâna va seca poveºtile / din trupul trist”. Spaima ºi anxietatea acestui final catastrofic constituie obsesia fundamentalã a poeziei atât la nivelul structurii ei interioare, cât ºi prin conotaþia contextualã majorã care implicã o întreagã atitudine ºi viziune existenþialã. Un “Paradis în destrãmare” dã impresia a fi în cea mai mare parte a lui, universul imaginar al liricii lui L. Blaga, cântãreþ nostalgic, dezolat ºi nu o datã chiar exasperat al unei puritãþi ºi sacralitãþi primordiale, periclitate de o istorie ostilã, împrejurare care conferã poeziei un loc cu totul reprezentativ în opera celui mai mare ºi mai profund creator de mister din literatura românã, un mister care nu este, bineînþeles un simplu secret provocator ºi elucidabil, ci sensul însuºi, inexorabil ºi ireductibil, al destinului existenþial al omului. Ontologia sacrului pare sã stea, ca ºi Eliade, în centrul acestui mister, care rãmâne pentru Blaga cheia de boltã a viziunii sale lirice, ca ºi a sistemului sãu filozofic. – – – –