Referat Liviu Rebreanu - Portofoliu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Liviu Rebreanu - Portofoliu si de asemenea puteti face Download Referat Liviu Rebreanu - portofoliu

Citeste fragmente din Referat Liviu Rebreanu - Portofoliu

Liviu Rebreanu ~PORTOFOLIU~ Limba romana ~ Viata si activitatea ~ Prozator si dramaturg, s-a nascut la 27 noiembrie 1885, in comuna Tarlisiua, din tinutul Nasaudului, primul copil din cei treisprezece ai invatatorului Vasile Rebreanu si al Ludovicai, nascuta in Diuganu. A urmat scoala primara in clasa parintelui sau, in satu Maieru, unde se mutase intreaga familie. A trecut apoi la Gimaziu graniceresc din Nasaud. Urmatorii trei ani a invatat la Scoala civila de baieti din Bistrita. In 1900 se inscrie la cursurile Scolii reale superioare de honvezi din Sopron, localitate din nord-vestul Ungariei, apoi urmează cursurile Academiei militare “Ludoviceum” din Budapesta. In 1906 este declarat sublocotenent si repartizat la regimentul din Gyula (Ungaria).dorind sa se dedice literaturii, demisionează din armata austro-ungara si se întoarce la Prislop, ocupând diverse funcţii mărunte (ajutor de notar, funcţionar la primărie). In 12-14 octombrie 1909ia parte la serbările “Astrei”, ţinute la Sibiu, ca trimis al ziarului “Revista Bistriţei”. Vine la Bucureşti si începe o susţinuta activitate publcistica si literara (colaborează la ziare si reviste ca: “Ramuri”, “Rampa”, “Scena”, “Universul literar”, conduce “România literara”, cotidiene, saptamanale ca: (“Mişcare literara”, “Viata”). In 1910,arestat de autoritatile austro–ungare si intemnitat la Guya, sub acuzaţia de a nu se fi supus legilor militare austro - ungare, este eliberat după câteva luni. In 1911 pleacă la Craiova si in anul următor, se casatoreste cu actriţa Fanny Radulescu. In timpul primului război mondial este arestat si anchetat de autoritatile militare germane de ocupaţie. Reuseste sa scape, plecând la Iaşi, apoi revine si-si reia activitatea literara si publicistica la Bucureşti. Vicepreşedinte al Societatii Scriitorilor Romani (din 1923),este ales preşedinte (19250. In 1928este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti. La propunerea lui Mihail Sadoveanu este ales membru al Academiei Romane, (1939). Discursul de recepţie – Lauda taranului roman,(29 mai,1940). Se stinge din viata in comuna Valea Mare, lângă Piteşti, la 1 septembrie 1944. ~ opera ~ Nuvele: Framantari,1912; Golanii, 1916; Mărturisiri, 1916; Răfuiala, 1919; Romane: Ion, 1920; Pdurea spanzuratilor, 1922;Adam si Eva,1925; Ciuleandra, 1927; Craisorul, 1929; Răscoala, 1932; Jar, 1934;Gorila, 1938; Amândoi, 1940; Teatru: Cadrilul, 1919; Plicul, 1923; Apostolii, 1926. Lauda Taranului Roman Discurs de recepţie: rostit la Academia Romana, 1940; Amalgam, (culegere de eseuri),1943; Opere, vol I-X, ediţie îngrijita de Niculae Gheran (primele 3 vol. In colaborare cu Nicolae Liu); Caiete, I, prezentare de Niculae Gheran; Jurnal (I si II), Text ales si stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu. Addenda, note si comentarii de Nicolae Gheran, 1984. ~1~ ~ Romanul ion ~ (comentariu) A fost mult subliniat faptul ca nuvelele au constituit pentru L.R. un exerciţiu epic al viitoarelor mari construcţii epice. Problema rurala o găsim iniţial in nuvela Rusinea, cu o intrig simpla, i care eroina, Rodovica este victima a iubirii, si apoi, o prima varianta a romanului Ion, prin, Zestrea. Apariţia lui Ion, a fost apreciata de Eugen Lovinescu drept “o data in istoria literaturii romane contemporane si ca prima creaţie obiectiva “ Compoziţia. Cu o structura bine echilibrata, in doua parţi, intitulate sugestiv Glasul pamatului si Glasul iubirii, romanul cuprinde in albia lui viata satului transilvănean înainte de război. In prim plan se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului si paralel, interferându-se, viata familiei invadatorului Zaharia Herdelea. Romanul începe cu descriere drumului care duce spre satul Pripas “pitit intr-o scândura de coline” si se încheie rotund, cu satul “rămas înapoi acelaşi”, sugerând astfel curgerea eterna si impasibila a vieţii. Subiectul are o intriga simpla. Ion Pop al Glanetasului doreşte pamantul cu o patima ce-i mistuie fiinţa. Sărăcind din ce in ce, căci tatăl sau, “sărac iasca si lenevitor de n-avea pereche”, a mâncat repede zesrea Zenobiei “fiindcă toate crasmele le bătea, cat e Armadia de mare”. Ion iubea pamantul de mic copil. A crescut jinduind si pizmuind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ sa aibă pamnt mult, prin care vedea asigurata demnitatea si împlinirea lui umana. In acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, “bocotanul” satului, deşi ere urata si n-o iubea. Urmărindu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra in posesia pamanturilor la care jinduise cu lăcomie, dar iubirea ascunsa pentru Florica, cea frumoasa si săraca, nu-i da pace. Tratata inuman si de către Ion si de către tatăl ei , Ana isi curma viata. Romanul este, din acest punct de vedere o drama a căsniciei taranesti in lupta pentru pamant. Copilul rămas se imbolnaveste si moare spre disperarea lui Ion, care vedea in el graniţa pastrarii pamanturilor lui Vasile Baciu. Ca un destin implacabil Ion este ucis de către George Bulbuc, barbatul Floricai, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite. Conceput circular, romanul începe cu un eveniment tradiţional in viata satului, hora duminicala din bătătura Todosiei lui Maxim Oprea, si se încheie cu sărbătoarea sfinţirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug. Scena horei de la începutul romanului indeplineste funcţia “unui adevărat centru strategic al întregii construcţii epice”. Aici se conturează forma de organizare a satului, intenţiile unor personaje, opoziţiile unora in comparaţie cu ale altora, se anunţa conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: “hora din primul capitol este o hora a soartei”: Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are; dintre jucători se desprinde Ion, urmărind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, “parca nedumerire si un vicleşug neprefacut”, iar alâturi, ademenitoare, ii răsare, “mai frumoasa ca oricând”, Florica, “fata văduvei lui Maxim Oprea”; bătaia dintre George si Ion de la cârciuma, este ca o repetiţie generale in vederea crimei. Moartea lui Moarcas sau lui Avrum anunţa si uciderea Anei. ~2~ conflictul se conturează deci de la început. O anumita ierarhie sociala este vizibila după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii; primarul sta de vorba cu bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le insoteste cu gesturi hotărâte; barbatii scot palarile la apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, invatatorul satului. Primarul si fruntaşii satului ies la poarta intru întâmpinarea “domnilor”. Pe laturi, “ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiinduse sa nu se vâre intre bogatasii. In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, monumental si simbolic, consumându-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este strâns legat de viata satului di primele decenii ale secolului al XX–lea, a cărui existenta L.R. o surprinde realist, structurat si diferenţiat social, in condiţiile specifice ale romanilor din Transilvania – o realiate complexa si tragica. Titlurile celor doua parţi in care este structurat riguros romanul – Glasul pamantului si Glasul iubirii – sugerează patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, grefata pe elemente de viata cotidiana si pe evenimente tradiţionale care alcătuiesc pulsaţia vieţii rurale: nunti, botezuri, târnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de cărturari care se păstrează oarecum izolate din “orgoliu de casta”.(G. Calinescu). Intre aceste planuri se zbuciuma o lume. Scriitorul urmareste mobilurile psihologice ale acţiunilor lui Ion, devorat de patima pamintului, declanşate cu forţa instinctelor obscure. In pamant el vede realizate ambiţiile sale, tinereţea sa robusta, demnitatea sa umana. Dar nu numai atât. In centrul lui nu se afla pur si simplu “problema taraneasca”, mecanismul social al luptei pentru pamant, viata satului ardelean de dinainte de război, ci “patima ravasitoare a lui Ion, ca forma ca forma a instinctului de posesiune” (N. Manolescu). ~ Ion ~ (caracterizare) Apreciat constant drept ca o mare constroctie epica, o “epopee a taranului roman”, Ion este romanul unui destin individual, asa cum insusi autorul precizeaza. In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Popal Glanetasului, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este srans legat de viata satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din Transilvania – o realitate complexa si tragica. Fiu al satului romanesc traditional, cu o intuitie artistica de exceptie, Liviu Rebreanua inteles ca problema pamantului era insasi problema vietii romanesti, “a existentei poporului romanesc” – cum marturiseste el insusi. Scriitorul “a grefat psihologia pamantului universal pe structurile morale traditionalecaracteristice primelor decenii ale deceniului nostru: drama taraneasca si asuprirea nationala”(Valeriu Ripeanu, Scrisori dintre cele doua razboaie). Titlurile celor doua parţi in care este structurat riguros romanul – Glasul pamantului si Glasul iubirii – sugerează patetica poveste a lui Ion Pop al Glanetasului, ~3~ grefata pe elemente de viata cotidiana si pe evenimente tradiţionale care alcătuiesc pulsaţia vieţii rurale: nunti, botezuri, târnosiri de biserici, inmormantari, slujbe religioase duminicale. In celalalt plan al romanului se desfasoara viata familiilor de cărturari care se păstrează oarecum izolate din “orgoliu de casta”.( Marian Popa, in studiul Monografie si caz, remarcând numărul mare de personaje si varietatea lor caracterologica, le clasifica in doua serii fundamentale ale căror prototipuri sunt Ion si Tiu Herdelea adică seria taranilor “in multiple variante posibile” si seria “inteligentei”. Seria taranilor (Ion, George, Vasile Baciu)sunt concepuţi ca “pasiuni dezlantuite, ca materie oarba, fixaţie si instinct incapacitate de disimulare, reacţie violenta si spontana, vitalitate a dorinţei si a voinţei”. Celalta categorie, a ‘inteligentei”, cuprinde invatatori, avocatii, preoţii simplii funcţionari si reprezintă constiinta naţionala. Toate acţiunile sociale si politice sunt organizate de ei. In adincul tesaturii narative actioneaza si condiţia asupririi naţionale a romanilor din Ardeal, precum si aspiraţia realizării visului lor de unire cu Tara. Fapte, situaţii concrete exprima raporturile reale dintre instituţiile statului austro-ungarsi romani. Constiinta asupririi naţionale se manifesta diferit, după gradul de dependenta, asistam astfel la tribulaţiile invatatorului de la tara Zaharia Herdelea, la ezitările lui intre legalism si nevoia de eliberare de sub jugul opresiv, la pendulările de constiinta ale lui Titu Herdelea, ca expresie a unei noi generaţii un entuziast. Avocatul Victor Grofsoru militează pentru emanciparea sociala si naţionala pe cai legale; profesorul Spătarul este un extremist. O serie de elemente de viata sociala si politica configurează stări tensionale, conflicte cu reprezentanţi ai instituţiilor oficiale (şcoala, judecătoria)pentru rezistenta unitatii vieţii spirituale: apărarea limbii naţionale (confruntarea dintre preotul Belciug si inspectorul şcolar Hovart: efortul preotului roman de a construi o biserica, arborarea însemnelor naţionale (costumul popular, tricolorul miniaturizat), intonarea marşului Desteapta-te romane! Toate acestea vorbesc despre permanenta vieţii romaneşti cu rosturile ei statornicite si neclintite. Conceput circular, romanul începe cu un eveniment tradiţional in viata satului, hora duminicala din bătătura Todosiei lui Maxim Oprea, si se încheie cu sărbătoarea sfinţirii noii biserici inaltata prin osteneala preotului Belciug. Scena horei de la inceputul romanului indeplineste functia “unui adevarat centru strategic al intregii constructii epice”. Aici se contureaza forma de organizare a satului, intentiile unor personaje, opzitiile unora in comparatie cu ale altora, se anunta conflicte viitoare, destinul eroilor este previzibil: “hora din primul capitol este o hora a soartei”: Vasile Baciu bea de necaz pentru ca nu-i place fata pe care o are; dintre jucatori se desprinde Ion, urmarind-o pe Ana cu ceva straniu in privire, “parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, iar alaturi, ademenitoare, ii rasare, “mai frumoasa ca oricand”, Florica, “fata vaduvei lui Maxim Oprea”;bataia dintre George si Ion de la carciuma, este ca o repetitie generale in vederea crimei. Moartea lui Moarcas sau lui Avrum anunta si uciderea Anei. “acestea sunt elemente ale unui rit existential al existentei”(N. Manolescu Arca lui Noe, vol. I). acţiunilor lui Ion, devorat de patima pamintului, declanşate cu forţa instinctelor obscure. In pamant el vede realizate ambiţiile sale, tinereţea sa robusta, demnitatea sa umana. Dar nu numai atât. In centrul lui nu se afla pur si simplu “problema taraneasca”, mecanismul social al luptei pentru pamant, viata satului ardelean de dinainte de război, ci “patima ravasitoare a lui Ion, ca forma ca forma a instinctului de posesiune” (N. Manolescu). ~4~ Doua obstacole ii stau in cale in dorinţa lui de căpătuire: Florica, frumoasa si săraca, pe care o iubeşte, dar la care renunţa, si Vasile Baciu care nu-l vrea fiind sărac. Scris din perspectiva unui observator omniscient, de o obiectivitate rece, romanul informează cititorul asupra personajelor sale. Aflam astfel ca feciorul Glanetasului era “iute si harnic ca ma-sa”; pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de moşie nu s-a mai insrainat de când s-a făcut dansul stâlpul casei. Tatăl lui Ion, Alexandru Glanetasu “sărac iasca si lenevior de n-avea pereche “mâncase repede zestrea Zenobiei, fiindcă toate crasmele le bătea cat e Armidia de mare”. La şcoala din sat, Ion a fost cel mai iubit elev al invatatorului Herdelea, fiindcă era silitor si cuminte. Dar ii era mai drag “sa păzească vacile pe câmpul pleşuv, sa ţie coarnele plugului, sa cosească, sa fie veşnic insotit cu pamantul”. Era chipeş, isteţ, harnic dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pamant îl obsedeaza: “Trecea deseori, parca înadins, pe lingă pamanturile lui Vasile Baciu. Le cântarea din ochi, se uita daca sunt bine lucrate si se supăra când vedea ca nu sunt toate cum trebuie. Se simţea stăpânul lor si-si făcea planurile cum va ara faneata cutare porumbişte va semăna-o cu trifoi...” Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, personajul intruneste atât trasaturile eroului clasic cat si ale celui romantic. Nicolae Manolescu, apreciază ca “nici in cele mai izbutite momente ale Răscoalei viziunea realista nu atinge maretia lui Ion. Personajele seamănă aici cu forte ale naturii, existenta lor este privita fara relativism si fara ironie, cuprinsa intr-o temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, înglobându-se in sine”. Fapte, gesturi, reacţii spontane pun in lumina caracterul personajului, conturat realist si obiectiv, dar mai degrabă cu viziunea unui naturalist. Jignit de Vasile Baciu in fata satului, care-l numeşte “sărăntoc”, “fleandura”, “hoţ”, “tâlhar”, Ion reactioneaza potrivit firii sale impulsive, violent: “stătea neclintit, ca un lemn, doar inima ii sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Ii clocotea tot sângele, si parca aştepta înadins sa-l atingă măcar cu un deget, ca sa-l poată apoi sfârteca in bucatele, mai ales ca la spatele lui îl văzuse pe George care privea dispreţuitor si mulţumit. Ion schimba fete. Genunchii ii tremurau, iar in cerul gurii simţea o uscăciune parca i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorba îl împungea drept in inima, cu deosebire fiindcă auzea tot satul”. Aşa cum observa Tudor Vianu in arta prozatorilor romani, “senzaţia organica ocupa un loc mare in toate romanele lui Rebreanu, in care viziunea naturalista a omului retine in primul rând aspectul lui animalic. Sudoarea, frigul, zecile de fiori care zgaltaie trupul omului, toate componentele organice ale omului toate componentele organice ale emoţiilor, reapar in nenumărate descrieri, pe care scriitorul le doreşte puternic, directe, zguduitoare”. Asfel, destinul fiecărui personaj devine o problema de psihologie umana, determinata nu numai de elementul social, ci si de impulsurile interioare mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc in situaţii limita. După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care Vasile Baciu îl voia ginere, fiind flăcău bogat, Ion “era mulţumit acuma si răcorit”. Orgoliul sau rănit se mai tempera in urma acestei isprăvi. Coflictul cu Simon Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pamant, intrând cu plugul, deoarece cu ani in urma era al Glanetasilor, confirma aviditatea lui Ion “Inima ii tremura de bucurie ca si-a mărit averea”. Dojenit de preot in biserica in fata lumii, ~5~ pentru ca-l bătuse pe George, Ion “puse ochii in pamint, tremurind de ursine, simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau neandraznind nici măcar sa se mişte din loc”. Monologul interior dezvăluie structura intima a personajului: “ Dojana preotului îl sficuia ca un bici de foc. Numai ticalosii sunt asfel loviţi in fata lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru ca nu se lăsa călcat in picioare, pentru ca vrea sa fie in rândul oamenilor. Ii ardeau obrajii si tot sufletul de ursine si de necaz. Gândurile insa îl frământau mereu. Isi zicea din ce in ce mai des ca, robotind oricât, nu va ajunge sa aibă si el ceva. Va sa zică va trebui sa fie veşnic sluga la alţii, sa muncească spre a imbogatii pe alţii. Toata isteţimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult” Scena cositului, a sărutării pamantului – memorabile, se adaugă celor dinainte alcătuind prin Ion o fiinţa generica si mareata: “Glasul pamantului pătrundea năvalnic in sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l. Se simte mic si slab, cat un vierme pe care îl calci in picioare, sau ca o frunza pe care vântul o valtoreste cum ii place. Supina prelung umilit si infricosat in fata uriaşului. Cat pamant, Doamne !... Brazda culcata îl privea neputincioasa, biruita, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Si atunci se văzu crescând din ce in ce mai mare. Vâjâiturile stranii pareau nişte cântece de închinare. Sprijinit in coasa pieptul i se umfla, spinarea i se îndreaptă, iar ochii i se aprinseră intr-o lucire de izbânda. Se simţea atât de puternic încât sa domneasca peste tot cuprinsul”. Comentând aceasta scena Nicolae Manolescu adancste observaţia asupra personajului: Aceasta fiinţa simpla, colosala, sublimând instinctul pur al procesiunii sta fata in fata nu cu acel pamant, ca mijloc economic, pe care Tanase Scatiul si Dinu Paturica îl exploatează ca sa se imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara la fel de viu ca si omul având in maruntaile lui o uriaşa anima”. Scriitorul isi urmareste personajul in doua ipostaze care il definesc substanţial: frământat de dorinţa de a avea pamant cat mai mult, si după ce l-a obţinut. Ion dovedeşte un comportament bine calculat inteligent si viclean fara scrupule el isi adaptează atitudinile in funcţie de datele realitatii. Eugen Lovinescu vedea in Ion “expresia instinctului de stăpânire a pamatului in slujba căruia pune o inteligenta ascuţita, o cazuistica strânsa o viclenie procedurala si, cu deosebire o voinţa imensa”. In planul creaţiei, Ion e o bruta. A batjocorit o fata i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare si a rămas in cele din urma fara pamant. Paginile care narează existenta dramatica a Anei, izgonita si bătuta când de bărbat când de tata, dezvăluie in Ion “bruta ingenua, care traieste in preistoria moralei, intr-un paradis foarte crunt”.(N. Manolescu). Intrând in posesia mult râvnitului pamant, Ion e cuprins de beţia fericirii infratindu-se cu pamantul intr-un ritual mistic al procesiunii:...”încet, cucernic, fara sa-si dea seama se lăsa in genunchi isi cobora fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sărutarea aceasta grăbita simţi un fior rece ameţitor... Se vedea acum mare si puternic ca un uriaş din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri îngrozitori. Isi înfipse mai bine picioarele in pamant, ca si când ar fi vrut sa potolească cele din urma zvârcoliri ale unui duşman doborat. Si pamantul parca se clătina, se închina in ~6~ fata lui ...”E o viziune grandioasa, apoteotica, a omului in infruntarea cu natura. Construit unitar, pe o trasatura de caracter fundamentala, careia i se subordoneaza toste celelalte, in continua si dramatica transformare eroul a fost alaturat lui Julien Sorel din romanul Rosu si Negru al lui Stendhal, dar si prozei europene de factura existentialista. Ion nu are insa liniste si fericire nici dupa dobandirea pamantului pentru ca revine “glasul iubirii”. Dominat de porniri primare, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a instinctelor sale riguroase si neclintite, caci, “ce folos de pamanturi, daca cine ti-e pe lume drag nu e al tau”. Marian Popa in studiul amintit il considera pe Ion prin faptele sale, “un caz”, fiindca nu se pomenise in Pripas omucidere de cand se tine minte” Prin Ion eroul romanului cu acelasi nume, Liviu Rebreanua creeat un personaj de referinta in literatura romana, care va suscita mereu noi introspectii in adancimile fiintei umane. Padurea spanzuratilor Roman “realist, psihologic” (G. Calinescu) si “al constiintei morale” (N. Manolescu). Din punct de vedere tematic, problema razboiului cu toate implicatiile si consecintele asupra omului, analiza unor cazuri de constiinta, fusese abordata de scriitor mai intai in unele din nuvele sale. Apostol Bologa, eroul romanului Padurea spanzuratilor este prefigurat in nuvela Catastrofa de personajul David Pop Romanul are o constructie circulara, incepe si se incheie cu scena executarii prin spanzurare. Conflictul esential se dezvolta in planul consiintei, intre datorie si sentiment, ca in clasicism. Drama lui Apostol Bologa vine din situatia sa de cetatean si ostas al Imperiului Austro-Ungar si sentimentul national. De fapt, Padurea spanzuratilor este romanul unui destin individual. Personajul central al romanului este Apostol Bologa. Critica literara a relevat tragismul personajului macinat de doua obsesii infiltrate adanc in constiinta sa: vocea interioara a tatalui sau din care rezulta princiipiile morale superioare, fundamentale, in care a fost crescut. Conflictul psihologic in care se afla Apostol Bologa intre constiinta aparentei sale la neamul romanesc si datoria catre statul austro-ungar, in condiitii limita ale razboiuluijustifica prima obsesie; a doua obsesie se contureaza in momentul executarii sublocotenentului ceh Svoboda, ordin pe care il indeplineste exemplar, desi nu intra in atributiile sale. Scena executarii lui Svoboda scena cheie, declanseaza criza de constiinta a lui Bologa care vaa evolua pe tot parcursul romanului. Referindu-se la acest pasaj, care se intinde, aproximativ pe sapte pagini, N. Manolescu, il califica drept “bologizat”, fiindca el este impregnat de starea sufleteasca a tanarului locotenent: orgoliu, certitidinea datoriei si a constiintei implinite, rusine si umilinta, multumire de sine, imputare chinuitoare, teama, “scancet de bolnav”. Se anunta, astfel de la inceput, “un personaj dilematic si indecis”(N. Manolescu). Privea condamnatul la moarte, inaintea executiei lui sub streang, nu-l va parasi pana la moarte, revenind obaesiv si zdruncinandu-i echilibrul ~7~ sufletesc. Aceasta scena, devenita obsesie, va anticipa hotararea finala a lui Apostol de a nu lupta impotriva fratilor sai romani si a muri. Imaginea condamnarii la moarte prin spanzurareva deveni simbolica, imagine care revine in finalul romanului cand Bologa are viziunea spanzurarii multiplicate a lui Svoboda si a privirii lui... Simbolistica romanului este bogata, unele element simbol au devenit laitmotive; spanzuratoarea, privirea, lumina, (si altele, precum timpul, vantul, ceata). Tehnica simbolului asigura unitatea actiunii si o evolutie in spirala a dramei constiintei lui Bologa. Scriitorul foloseste ca tehnica narativa introspectia, retrospectia, potretul direct al autorului, dialogul si monologul interior, coborand cu analiza pana in zonele cele mai adanci ale constiintei individuale si subconstientului, cu sinuozitatile lor. Vorbind de acracterul obiectiv al romanului lui Liviu Rebreanu ,Nicolae Manolescu observa ca in Padurea spanzuratilor scriitorul aduce un alt tip de obiectivitate, inlocuind total perspectiva actoriala cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege observand, asigurandu-se astfel mai multe puncte de vedere, relativizarea imaginii despre personaj. In numeroase pasaje realizeaza profunde patrunderi in zonele constientului si subconstientului. Scena tragica a pregatirii si executiei de la inceputul cartii, la care participa cu zel, convins ca isi face datoria, discutia cu capitanul Otto Klapka pe tema vinovatiei sau nu a comandantului, provoaca lui Bologa ganduri chinuitoare si retrospectiva biografica, o reconstituire cronologica obiectiva care va fi un “eveniment de constiinta” (N.Manolescu). Aflam astfel ca Apostol Bologa este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la doi ani inchisoare, din oraselul transilvanean Parva. Crescut intr-o atmosfera excesiv religioasa de mama sa, are, la sase ani, viziunea divinitatii in biserica. Fire sensibila, aflat la cursurile liceului din Nasaud, se simte “parasit izgonit strain si neputincios”. Isi gaseste echilibrul vazind in pererele odaitei o icoana cu Iisus Hristos rastignit pe cruce. Moartea neasteptata o tatalui sau ii declansaza prima criza de constiinta. Apostol Bologa traieste o succesiune de crize morale si dupa fiecare criza iese “primenit”. Din nou echilibrul moral se clatina, pentru ca acasa, in Parva, statul era priit ca un vrasmas. Fragmentul privirii retrospective a vietii sale pana la experienta frontuluise incheie cu logodna cu Marta, “o fetita de vreo saptesprezece ani, dragalasa si iseata”, pentru care, din orgoliu, gelozie, exaltare tinereasca, se inroleaza ca voluntar pe front. In doi ani de front a fost ranit de doua ori, decorat de trei ori, inaintat ocotenent. Traieste o noua experienta de viata, razboiul, care ocupa acum locul de frunte in conceptia lui asupra existentei. Certitudinea “datoriei”fata de stat se clatina si ea, caci au urmat: Curtea martiala care l-a judecat pe Svoboda;a urmat apoi executarea prin spanzuratoare a condamnatului, cantatul doinei de catre ordonanta sa, care nu mai inceteaza, ca o “mustrare”. Toate certitudinile lui esueaza, sunt infirmatee de viata, judecate si evaluate de el insusi, cu luciditate, dupa fiecare etapa, sraind intre stari total opuse, intre exaltare si cadere: certitudinea evadarii este spulberata de ranirea suferita; iubirea pentru Marta si sentimentul national inlocuite si impacate cu iubirea pentru Ioana, certitudinea iubirii penru Marta inlaturata de evadarea nereusita. Intelectualul avid de a gasi certitudini, solutii pentru intrebarile care il framanta, traieste dureros de acutin sine insusi. De fapt, tanarul Bologa, intelectualul cu studii de inscriere, de filozofie, este un om care gandeste, care vrea sa opteze liber, prin decizii prprii, lucide, ale constiintei sale, ~8~ asupra a trei intrebari fundamentale care apar succesiv in existenta sa: datoria fata de stat, credinta – iubirea in Dumnezeu, ideea ntionala. De aceea el este un suflet chinuit torturat de propria-i constiinta, care se vra lucida si responsabila. Fgaptele cuprinse in roman sunt putine, dar pun in lumina miscarea sufleteasca a personajului: condamnarea ofiterului ceh Svoboda, discutiile de la popota ofiterilor despre constiinta, datorie, despre tradatori, dezertari, despre om, stat, discutile cu camarazii lui – Gross, Klapka – ii provoaca lui bologa adanci momente de introspectie. Linistea sufletului sau e curmata de veste adusa de Klapka ca vor trece pe frontul romanesc din Transilvania. De fapt, doua evenimente sunt hotarate pentru destinul personajului: tercerea pe frontul romanesc al divizieisale si numirea pentru a doua oara ca judecator la Curtea Martiala cand trebuia sa participe la condamnarea unor civili romani. Doborarea reflectorului rusesc nu-l salveza de trimiterea pe frontul romanesc. Lumina orbitoare a reflectorului inamiceste asemanata cu lumina sralucitoare din ochii lui Svoboda, eliberanddu-l de intunericul vinovatiei. Conflictul sau interior se rezolva prin iubire universala. In numele iubirii de oameni, Apostol isi va gasi fericirea in ispasirea prin suferinta. El se simte inaltat, de aceea refuza sprijinul lui Klapka, camaradul sau. Bologa este un personaj complex, cu o bogata viata interioara contorsionat de intrebari, indoieli, elanuri, caderi. Dialogul si monologul personajului arata o constiinta treaza, un intelectual avid de explicati logice despre bine si adevr, mereu in cautare de certitudini, dar si o capacitate de auto iluzionare si de traire aproape “hipnotica”, de “somnambul” a perioadei finale. In cautarea continua a unui echilibru sufletesc, a unui aord intre lumea lui interioara, a obtiunilor proprii, cu lumea exterioara, Apostol Bologa este un inadaptat superior. El cauta, staruitor, echilibrul sau individual, in lumea lui “cea mica” unde isi descopera “sinele”. Scena executarii sale, intr-un cadru mioritic, este tragica, dar de o liniste cosmica. “Atunci Apostol fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii pamantului. Ridica ochii spre cerul tintuit cu putine stele intarziate. Crestele muntilor se desenau pe cer ca un fierastrau uriascu dintii tociti. Drept in fta lucea tainic luceafarul, vestind rasaritul soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati d lumina rasaritului. Pamantul i se smulsese de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau, nerabdatoare spre stralucirea cereaca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului...”. Eugen Lovinescu aprcia ca Padurea spanzuratilor este “cel mai bun roman psihologic roman”. George Calinescu subliniaza faptul ca: “Limbajul lui Bologa este de un misticism profeticcu o puternica sententiozitate ibseniana, ceea ce da cazului sau o si mai cetoasa obscuritate cazuistica”. Alexandru Piru releva corespondentele cucu romanele din literatura universala:”Spre deosebire de Ion, care este un roman tolstoist, Padurea spanzuratilor foloseste tehnica analitca din romanele lui Dostoevski..” Nocolae Manolescu afirma: Padurea spanzuratilor este: “...Un roman al constiintei...al revelatiilor succesivesi al momentelor exceptionale, un roman al constiintei morale.” ~9~ Bibliografie CONSTANTA BARBOI – Dictionar antologie de texte comentate, RODICA CHIRESCU Editura NOVA 2001, Bucuresti 1995 CONSTANTA BARBOI – Dictionar de personaje literare MARIETA POPESCU Editura NOVA 2001, Bucuresti 1995 SILVIU BOATCA ~8~ 쥁