Referat Cruciadele2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cruciadele2 si de asemenea puteti face Download Referat Cruciadele2

Citeste fragmente din Referat Cruciadele2

Cruciadele       Caracterul si cauzele cruciadelor       Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut într-o societate aflata în plina expansiune politica si militara si sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele si paturile sociale.       Aspectul religios consta în faptul ca aceste expeditii au fost însotite, la început, de o ideologie crestina. Proclamate ca "razboaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberarii asa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al carei rol, pe plan international, se afirma în secolul al XI-lea.       Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si cultural decât Occidentul, exercita, la sfârsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a încheierii procesului de aservire a taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor în afara Europei, aparea tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care întrezareau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare.      Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte, prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta în timpul cruciadelor copiilor.      Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stapâniri, prestigiu si glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.      Posibilitatea unor actiuni militare în rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de însasi situatia politica din Orientul Apropiat. În a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mica, în Siria si Palestina, pe atunci stapânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. În aceasta situatie împaratii bizantini au fost nevoiti, în mai multe rânduri, sa ceara ajutor militar în Occident. Asa s-a nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii în urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta, mai întâi prin înlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre papa Urban al II-lea.      Cruciada I (1096-1099)      Prima cruciada s-a desfasurat în doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel Sarac, si expeditia cavalerilor grupati în patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia.      Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecând prin Germania, Boemia si Ungaria. Împaratul Alexie Comnenul, pentru a evita tulburarile în oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati de trupele selgiucide sau facuti prizonieri si dusi în robie.      Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntând prin aceasta caracterul sângeros si de jaf ce aveau sa-l îmbrace expeditiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o întelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea împaratului în teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar în cele din urma a fost si ea ocupata (1098). Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii înca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099 orasul a cazut în mâinile lor.      În urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din "Asezamintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale. Pentru mentinerea ordinii în rândul populatiei cucerite si pentru înlaturarea rascoalelor s-au înfiintat ordine militaro-calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfârsitul aceluiasi veac.      Cruciadele a II-a (1147-1148) si a III-a (1190-1192)      Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Capeteniile selgiucide, pe moment, au pus capat rivalitatilor dintre ele si unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din rândul populatiei supuse, care se rascoala în mai multe rânduri. Cele doua razboaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciati si selgiucizi au sfârsit cu recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, în frunte cu împaratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciati, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de împaratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mica. Aici cele doua ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfârsit expeditia ca simpli pelerini.      În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapânire pe oras. Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de Leu si Filip al II-lea August - si împaratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armata uriasa, bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat în Sicilia, unde au facut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împaratului german sa ajunga primul în Asia Mica, unde a reusit sa-l învinga pe sultanul de Iconium. Victoria, însa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca sa traverseze, calare, râul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s-au împrastiat, numai un numar mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, dupa ce în drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, interventia lor determinând, în mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au început neîntelegerile din tabara cruciatilor, ele obligând pe cei trei conducatori sa abandoneze expeditia.      Cruciada a IV-a (1202-1204)      Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune suprematia asupra întregii lumi crestine, occidentale si orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.      La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îsi pierdusera baza populara, între cruciada populara si cea aristocratica distanta se adâncise, paturile sarace nu mai aveau încredere în actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV-a a însemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai întâi, pentru ca expeditia a fost planuita împotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. În al doilea rând, expeditia a început prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapânita de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele Venetiei, Henric Dandolo, în schimbul transportarii trupelor pâna la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de data aceasta cruciatii erau îndemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca privilegiile comerciale în Imperiul de Rasarit.      În luna mai a anului 1203, cruciatii, îmbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reînscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, în anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au luat-o în stapânire.      Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si împartirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Rasarit, împarat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese în aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapâniri teritoriale întinse.      Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor.      Celelalte cruciade      Între anii 1217 si 1270 au fost înca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor.      Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar înaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, în anul 1221, si a lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, din 1248.      Cu aceasta ultima încercare asa-numitele "cruciade clasice" luau sfârsit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerita Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas în mâna "latinilor" mai multa vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia în 1571.      Urmarile cruciadelor      Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri si masacrele ce aveau loc în timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constând în contactul dintre doua civilizatii, care s-au influentat reciproc.      Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de mii de cruciati sa se deplaseze în Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa dominanta din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului si luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.      Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. În veacul al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au înfiintat factorii comerciale la Caffa si la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca în perioada amintita se poate vorbi de o suprematie maritima si comerciala a celor doua orase în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lamâiul.      Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa apuseana, procesul de centralizare si de afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale.      Pentru taranime expeditiile în Orient au însemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le faceau nobilii. Dar, în acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si rascumpara libertatea.      Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle si Thomas d Aquino un nou impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la îmbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei în limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum în Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin, manastirea de lânga Bethleem). 쥁@