Referat Jocul Ielelor

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Jocul Ielelor si de asemenea puteti face Download Referat Jocul ielelor

Citeste fragmente din Referat Jocul Ielelor

Trăsăturile dramei Drama este cea mai răspândită specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu un conţinut grav, uneori cu elemente tragice, reflectând o mare varietate de aspecte: sociale, istorice, mitologice, psihologice etc. Având tendinţa de a reflecta întreaga complexitate a vieţii reale, drama este mult mai puţin supusă convenţiilor decât tragedia, folosind atât personajele bine individualizate, cât şi pe cele tipice, un limbaj solemn ce alternează cu cel familiar, recurgând chiar la elemente comice. Componenta esenţială a acestei specii literare este conflictul - care este foarte puternic, adesea între forţe apropiate sau chiar egale – în desfăşurarea căruia se conturează personalitatea eroilor dramatici. Camil Petrescu, prin piesele sale de teatru, aduce o importantă contribuţie la dezvoltarea dramei de idei în perioada interbelică. “Jocul ielelor” a fost redactată în mai multe versiuni, începând din 1916 şi fiind definitivată în 1940. Personajul principal, Gelu Ruscanu, asemeni tuturor eroilor lui Camil Petrescu, exprimă impactul intelectualului cu lumea înconjurătoare. Însetat de dreptate, Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist “Dreptatea socială”, hotărăşte să publice o scrisoare pe care o primise de la fosta lui amantă, Maria Sineşti, şi-n care femeia povestea, cu lux de amănunte, cum soţul ei, ministrul justiţiei, a ucis-o pe bătrâna Manitti şi i-a distrus testamentul, pentru a rămâne el singurul moştenitor al acesteia. Fiind convins că dreptatea trebuie să fie absolută, chiar dacă asta înseamnă să fie şi inumană uneori, Ruscanu este dispus să sacrifice femeia iubită, pentru a-l face pe ministrul justiţiei, Şerban Saru Sineşti să plătească pentru crimele sale. Nici intervenţia Mariei şi nici destăinuirea mătuşii Irena, care I-a povestit că tatăl lui a făcut o delapidare şi că Sineşti încă mai păstrează dovada furtului, nu l-au putut clinti din hotărârea lui de a publica scrisoarea. Saru Sineşti este dispus să distrugă dovada delapidării, în schimbul tăcerii lui Gelu. De la el, Ruscanu află că tatăl său nu a murit într-un accident, aşa cum credea, ci s-a sinucis din cauza unei actriţe de duzină. Gelu este nevoit să renunţe la ideea publicării scrisorii, căci ministrul justiţiei adusese în discuţie eliberarea lui Petre Boruga, “un deţinut politic grav bolnav”. Dragostea, care după părerea lui ar trebui să fie veşnică şi absolută, îl dezamăgeşte profund, lăsându-i răni adânci. Când imaginea tatălui său este complet distrusă şi când întreg eşafodajul de idei pe care şi-l făcuse despre lume se prăbuşeşte, nu mai rămâne decât sinuciderea. Gelu îşi ia viaţa cu pistolul pe care Maria îl lăsase în biroul cu câteva zile înainte, sub privirile înspăimântate ale femeii. Astfel, Gelu Ruscanu repetă destinul tatălui său. El este, aşa cum a spus Penciulescu, un om care a văzut “jocul ielelor”, rămânând cu nostalgia absolutului: “Cine a văzut ideile, devine neom, ce vrei? Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ.” Caracterizat pe cale directă, în didascalii, el este “un bărbat ca de douăzeci şi şapte –douăzeci şi opt de ani, cu o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Priveşte totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbeşte şi asta îi dă o autoritate neobişnuită. Destul de elegant îmbrăcat, deşi fără preocupări anume.” Este un om puternic, sincer, care nu are nimic de ascuns şi, de aceea, îşi poate privi interlocutorii drept în ochi. Este un intelectual, cu aspiraţii superioare faţă de cele ale oamenilor de rând. Crezul lui cel mai puternic este că dreptatea trebuie să fie absolută, chiar dacă este absolută: “ Cum ar putea să fie dreptatea, dacă nu e absolută?” “Dacă lupt pentru o cauză, aceasta este dreptatea însăşi!” Ceea ce oamenii numesc iubire, pe el nu-l mulţumeşte, căci dragostea nu este “o contabilitate de zile în care iubeşti şi zile în care n-ai iubit, ca pe urmă să închei bilanţul şi să vezi dacă ai iubit sau nu”. Pentru el “ iubirea e un tot sau nu e nimic”. Tot pe cale directă, Ruscanu este caracterizat de celelalte personaje: Maria spune că “mintea asta drăcească mi-a fost mereu duşmană” şi-i cere să facă un gest “ca să mai cred că eşti om, şi nu o cauză”. În scrisoarea sa, femeia îi spune că el a reprezentat “un răsărit nou de soare” în viaţa ei. Mătuşa Irena încearcă să-i explice că el nu este cu nimic mai presus decât ceilalţi şi că aspiraţiile şi dorinţele sale sunt utopice: “ Te-ai găsit tocmai tu să îndrepţi lumea? Eşti tu mai cu moţ decât toţi ceilalţi?”. Penciulescu spune că Gelu “nu vede lucruri, vede idei”. Personajul se autocaracterizează: “Mi-a murit credinţa în mine însumi.” “ Azi nu sunt decât o biată epavă… toate resorturile sunt rupte-n mine”. Este lucid, inteligent, orgolios, încăpăţânat şi are puterea să-şi asume cu demnitate erorile: intransigenţa faţă de greşelile celor din jur, convingerea că judecăţile lui sunt infailibile, nerecunoştinţa filială, absenţa religiozităţii: “În atotputernicia Lui Dumnezeu nu am crezut”. Pe cale indirectă, Gelu este caracterizat prin limbaj, fapte, frământări sufleteşti. Toate acestea dovedesc că este un personaj complex, care-şi pune probleme grave. El intră-n conflict cu colegii de la redacţie din pricina convingerilor sale, relaţiile cu Sineşti sunt tensionate, iar pe Maria vrea s-o sacrifice. Gelu Ruscanu este din aceeaşi familie cu Ştefan Gheorghidiu, cu Pietro Gralla sau Andrei Pietraru. Conflictele piesei, interioare sau exterioare, sunt foarte puternice. Cel mai important conflict exterior este cel dintre Saru Sineşti şi Ruscanu, din care, învingător iese ministrul justiţiei, fiind mai bine ancorat în realitate şi netrăind în lumea ideilor. Conflictul din sufletul şi conştiinţa lui Gelu este unul interior, concretizându-se în opoziţia dintre lumea aspră, plină de compromisuri şi mizerie, în care oameni ca pianistul Lipovici se sinucid din lipsă de hrană şi cei ca Dumitrache sunt nevoiţi să muncească şi la vârsta pensiei, pentru a-şi ajuta rudele bolnave şi lumea utopică a lui Gelu, lumea ideilor pure, în care dragostea e eternă şi dreptatea absolută. Această lume este însă foarte fragilă şi în permanent pericol de distrugere la contactul cu realitatea. În cele din urmă, acest univers ideal, creat de Gelu, se prăbuşeşte, trăgând după sine chiar prăbuşirea eroului, care decide să se ridice de la masa vieţii. Piesa este structurată în trei acte şi douăsprezece tablouri, care, la rândul lor, sunt împărţite-n scene, cea mai mică unitate compoziţională fiind replica. După cum însuşi autorul afirmă, această lucrare este “o dramă a absolutului”, al cărei personaj principal este străfulgerat de absolut, drama născându-se din necesitatea de a recunoaşte că inteligenţa construieşte frecvent sisteme utopice, neconcordante cu realitatea. 쥁