Referat Ion De Liviu Rebreanu2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ion De Liviu Rebreanu2 si de asemenea puteti face Download Referat Ion de liviu rebreanu2

Citeste fragmente din Referat Ion De Liviu Rebreanu2

Ion De Liviu Rebreanu Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o adevărată revoluţie faţă de: lirismul smăntorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă. Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare. Geneza: Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul ‘’Mărturisiri’’ romancierul vorbeşte amănunţit despre geneza romanului său. În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă surprinsă la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea epică a romanului. Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran înstărit i-a bătut unica fiică, Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greşit cu un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă ruşinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntea, cu pleaba satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea, Rodovici va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruşinea. Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaului. Din discuţiile cu acest flăcău se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată. Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaului pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. Ion este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă: urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi imagine de la sfârşitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovrind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovia şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgului. [...] Drumul trece prin Jidovia, pe podul de lemn acoperită, dă peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început ... Structura romanului este complexă, autorul urmărind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile, obiceiurile sale specifice. Monografia satului ardelean: Se constituie treptat din prezentarea satului şi a ţăranilor, a problemelor, care-i frământă îndeosebi problema pământului; prezentarea obiceiurilor şi a tradiţiilor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea; prezentarea vieţii, intelectualităţii ardelene şi a problemei naţionale. Nu întâmplător romanul începe cu descrierea horei, scenă antologică prin care autorul realizează mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, someşana, şi introducerea treptată a personajelor şi sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistrează pe rând lutarii, care cântă sub şopron, ritmul îndrăcit al someşanei, gesturile flăcăilor, care îşi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltoreşte, se aşează în starturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag ţiueşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduite... În continuare obiectivul romancierului înregistrează grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-şi admirau odraslele şi al copiilor, care pândesc poalele fetelor. Scena este semnificativă şi pentru realitatea adâncă diferenţiată a satului. Astfel într-un grup stă primarul Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, şi câţiva bătrâni fruntaşi: Pe-alturi, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetau, dornic să se amestece în vorbă, ţiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi. Lipsesc şi reprezentanţii intelectualităţii ardelene: familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug. Aceştia respectă petrecerea ţăranilor, dar nu se amestecă printre ei. Astfel Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar fiindcă umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător - se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc. Ion o strânge la piept pe Ana, mireasa lui Geroge, deşi este îndrăgostit de Florica. Aici se sugerează conflictul prin apariţia lui Vasile Baciu, care îl umileşte pe Ion. Liviu Rebreanu excelează în prezentarea vieţii ţărăneşti desfăşurate sub semnul experienţei colective: hora, naşterea, nunta, botezul, slujba duminicală, judecarea vinovaţiilor, înmormântarea. Toate aceste aspecte sunt zugrăvite magistral, degajând o puternică senzaţie de viaţă reală. Obiceiurile de la nuntă sunt prezentate cu prilejul nunţii Anei cu Ion. Nunta ţine trei zile. În prima zi alaiul porneşte cu căruţe spre Jidovia. În frunte merg călăreţii, care pocnesc din pistoale. În prima căruţă sunt lutarii, apoi o căruţă cu mirii şi cu măndruţele şi o brişcă cu naşii. Într-o altă căruţă sunt părinţii mirilor, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete. Nunta începe la socrul mic şi continuă la socrul mare. Imaginea ospăţului este autentică, alcătuită din urările şi chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată cu atâta armată de vite şi de galie că de abia încăpeau în ograda Glanetaului.... Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar şi psihologia ţărănească, mai ales în fragmentul care prezintă peţitul fetei, în realitate un târg aprig pentru zestre. Tabloul monografic al satului se completează şi cu alte elemente, ca naşterea la câmp. Tot în acest sens sunt prezente informaţii despre obiceiurile la înmormântare. La înmormântarea Anei, la prohod, participă tot satul. Romancierul fixează şi aici toate elementele esenţiale: praporii fluturau alene în adierea de primăvară... tămâie şi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr... preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântere sí scutura mereu cădelniţa. Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamente ale personajelor şi mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amestecă imaginea moartei, cu aceea a copilului şi cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă romancierul surprinde spaima de a nu pierde pământul, care se strecoară treptat în sufletul lui Ion. După înmormântarea Anei se fac pomeni bogate. Aceste elemente se îmbogăţesc cu altele, prilejuite de îmormântarea lui Ion. Si aici participă tot satul. Preotul Belciug ţine o cuvântare funebră, care îi impresionează pe cei prezenţi. Autorul este atent la reacţiile participanilor şi mai ales a părinţilor: Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci… După înmormântare Glanetau a făcut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion. Satul Pripas este locuit de români şi maghiari sub dominaţie austro-ungară. În sat există o ierarhie bine determinată în funcţie de averea fiecăruia. În frunte se află Ştefan Hotnog, apoi ţărani bogaţi, ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, ţărani înstăriţi, ca Simion Lungu şi săraci ca Ion, Florica, văduva lui Maxim. În această lume pământul determină poziţia socială a oamenilor şi relaţiile dintre ei. De dragul pământului, Ion trebuie să-şi înăbuşe glasul iubirii şi să se însoare cu o fată bogată, dar pe care n-o iubeşte. La fel, Florica, fată săracă, se căsătoreşte, fără să-l iubească, cu Goerge, fiul gospodarului înstărit, Toma Bulbuc. La timpul său Vasile Baciu s-a căsătorit tot pentru avere; tot pentru pământ Ion se bate cu Simion Lungu, ajungând la închisoare. Meritul romancierului constă în faptul de a fi surprins tensiunile sociale şi psihologice declanşate de problema pământului. Toate sentimentele,interesele, pasiunile gravitează în jurul averii, a pământului. Atenţia romancierului se îndreaptă şi asupra intelectualităţii ardelene, a greutăţilor cu care se confruntă zilnic. Astfel învăţătorul Herdelea intră în conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care îi simt ameninţat întâietatea în sat. Învăţătorul Herdelea şi cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii şi lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleană în zbaterea ei dramatică între sentimentul naţional şi presiunile funcţionarilor cezaro-crieţi. Prin figura învăţătorului Herdelea, Liviu Rebreanu redă compromisurile făcute de intelectualitatea ardeleană interesată în lupta naţională, dar dornică să-i păstreze şi să-şi lărgească privilegiile. De exemplu învătătorul Herdelea, mare susţinător al cauzei neamului, pentru aşi menţine postul îl votează pe candidatul maghiar. Caracterizarea lui Ion: În centrul romanului stă destinul personajului principal, Ion. În aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totală. În realitate Ion este un personaj complex cu lumini şi umbre, al cărui suflet este greu de înţeles şi de explicat. Complexitatea personajului rezultă din sfâşierea dramatică sub impulsul unor solicitări simultane şi contrare: glasul pământului şi glasul iubirii. Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion trăieşte o dramă deplină motivată social şi psihologic. Încă de mic el îşi dă seama că trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă totul: el condiţionează poziţia socială şi relaţia dintre oameni. În această lume oricât de înzestrat ar fi omul el nu este apreciat după calităţile sale, ci după holdele de pământ pe care le are. Pământul este deci garanţia unei vieţi îndestulate şi fericite. Aşadar nu este vorba în cazul lui Ion de o sete de pământ, ci de o dorinţă fierbinte de a trăi altfel. Ion nu este un posedat al posesiunii, ci un om, care doreşte să-şi schimbe viaţa într-o lume, care nu-i oferă prea multe şanse. Astfel la început el îi lucrează cu hărnicie şi îndârjire pământul puţin şi neroditor. Munca sa este însă fără rezultat; Ion se simte umilit de ceilalţi. Cearta cu Vasile Baciu, bătaia cu George, mustrările preotului, reproşurile mamei, că trage la sărăcie amplifică zbuciumul personajului. Pentru Ion pământul înseamnă mai mult decât stăpânirea unui teren întins, înseamnă demnitate, înseamnă dorinţa de a intra în rând cu oamenii. Singura soluţie de a ajunge la pământ oferită de lumea în care trăieşte este căsătoria cu o fată bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion se decide să o seducă pe Ana. Setea de pământ întâlneşte în sufletul lui Ion o rezistenţă puternică pentru că Ion nu se hotărăşte uşor să o ia pe Ana de nevastă. Neputinţa de aş-i schimba viaţa îl determină să aleagă această soluie. De fapt în vremea respectivă mulţi tineri săraci se însurau pentru avere cu fete bogate. Romancierul insistă asupra setei de pământ a personajului; aceasta manifestă faţă de pământ un fel de adoraţie pătimaşă: Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându- i pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. I se prea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, groasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcorea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli încet în palme. În faţa holdelor de pământ Ion se simte copleşit; are sentimentul nimiciniei: Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-i. Se simi mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: Cât pământ, Doamne! Setea de pământ l-a stăpânit pe Ion încă din copilrie: Totui în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât dou-trei crâmpeie, pe când toată fiiţna lui arde de dorul de-a avea pmânt mult, mult, cât mai mult ... Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: "trebuie să aibă pământ mult, trebuie !" De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă. Din momentul în care Ion se hotărăşete să o ia pe Ana, el dovedeşte o viclenie şi o tenacitate calculată. Asistăm la o adevărată înscenare erotică: joacă la horă, o cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce şi o părăste. Dacă până la un punct el poate fi înţeles în zbaterea sa pentru pământ, tratamentul inuman faţă de Ana este aproape inexplicabil. Lăcomia nemsurată a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu căruia îi ia tot pmântul. După ce obţine pământurile, Ion se schimb. El dobândete conştiinţa noii sale poziţii în lumea satului în ochi avea o lumină mândră, de biruitor, era plin de sine însuşi, pe uliţă umbla cu pai mari şi cu genunchii îndoiţi, vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere. O scenă semnificativă este aceea când Ion, ameţit de fericire se apleacă şi-şi sărută pământul: Acuma, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. ... Dragostea lui avea nevoie de inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-i umple ochii de culoarea lui îmbătătoare... Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pamântul se închina în faţa lui, tot pmântul... şi tot era al lui, numai al lui acuma... Se opri în mijlocul lui. Lutul negru, lipicios îi intuia picioarele, îngreunându-le, atrgându-l ca braţele unei iubite pătimae. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoteasc în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecânduşi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud.şi-n sărutarea aceasta grăbit simţi un fior rece, ameţitor... Se ridică deodată ruinat şi se uită împrejur să nu-l fi vzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârsită. Îşi încruci braele pe piept şi-şi linse buzele simţind neâncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului. Stpânirea pământului îi dă lui Ion sentimentul puterii: Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Îi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui... După căsătorie trăsăturile îşi pierd treptat omenescul. În epoca respectivă şi alţi tineri s-au căsătorit cu fete bogate fără să iubească dar s-au resemnat şi i-au cinstit familiile (Vasile Baciu). Abia după nuntă Ion îşi dă seama că odată cu pogoanele de pământ primete şi ura satului. El manifestă faţă de Ana o cruzime şi o brutalitate greu de înţeles. Atitudinea sa inumană, certurile, bătăile, vorbele grele, determină sinuiciderea Anei. Moartea Anei îl surprinde, dar nu îl schimbă. Groaza declanşată de moartea Anei ţine doar o clipă pentru că gândul lui Ion se îndreaptă îmediat la copil, ca singurul moştenitor al averii socrului său. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresionează prea mult, decât în măsură în care pământurile lui Vasile Baciu depindeau de aceştia. Treptat Ion îşi dă seama că fericirea nu stă în pogoanele de pământ şi în sufletul său se simte din nou glasul iubirii pentru Florica. În finalul romanului Ion moare ucis de Geroge, deci printr-o moarte violentă care-i apare ca o pedeapsă pentru că a vrut prea mult, pentru că nu s-a putut opri la timp. Împotriva intenţiei declarate a romancierului de a nu acorda atenţie meşteşugului stilistic, exprimarea este sugestivă. Romancierul foloseşte expresii, comparaţii potrivite pentru a fixa un peisaj, o situaţie, o atitudine: În sfârşit se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi lernii care se topeau până să ajungă jos şi se părpădeau în băltoacele de noroi... Ion sosea totuşi în toate nopţile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolit de zăpadă măruntă, veni mai devreme puţin. Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol adormit. 쥁