Referat Marin Preda - Morometii -prezentare Generala1

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Marin Preda - Morometii -prezentare Generala1 si de asemenea puteti face Download Referat Marin Preda - Morometii -prezentare generala1

Citeste fragmente din Referat Marin Preda - Morometii -prezentare Generala1

“Morometii” de Marin Preda (prezentare) Marin Preda s-a nascut la 5 august 1922 in Silistea-Gumesti, judetul Teleorman, in familia taranului Tudor Calarasu. Dupa clasele primare urmate in sat, se inscrie la Scoala normala din Abrud, pc care o continua la Cristur-Odorhei si apoi la Bucuresti. Debuteaza in 1941 cu o schita in ziarul "Timpul", citeste in cenaclul lui Eugen Lovinescu si e secretar de redactie la "Evenimentul zilei". In 1948 publica intiia lui carte: volumul de nuvele Intalnirea din pamanturi, urmat apoi de Desfasurarea,Indrazneala, Ferestre intunecate. In 1955 ii apare romanul “Morometii”, volumul intii, si, dupa o elaboratie extrem de indelungata, vede lumina tiparului in 1967 si volumul al doilea. Intre timp aparusera romanul “Risipitorii” si povestirea “Friguri”. Ulterior publica piesa de teatru “Martin Bormann” si romanul “Intrusul”, culegerea de eseuri si confesiuni Imposibila intoarcere, romanul Marele singuratic (1972). Scriitor care apara conditia literaturii realiste, Marin Preda considera ca in afara unor notiuni ca istorie, adevar, realitate, proza n-ar avea nici un inteles. O opera trebuie judecata in functie de partea ei de adevar si o carte buna este aceea care transmite intr-o modalitate estetica acceptabila, un adevar social si psihologic. El insusi cultiva o literatura inspirata din realitatile contemporane, abordând teme morale sau existentiale intr-un stil epic de mare densitate care a asesat proza româneasca pe terenul solid al observatiei psihologice. Morometii Ca si in alte cazuri, al lui Rebreanu de exemplu, romanul cel mai important al lui Marin Preda este anticipat si pregatit de nuvelele sale. In volumul de debut, “Intâlnirea din pamânturi”, sunt câteva naratiuni – “Dimineata de iarna”, “O adunare linistita”; “In ceata” etc. - care prefigureaza motive, intâmplari si personaje din roman, usor de depistat la o simpla confruntare, dar mai important decât aceasta este faptul ca inca din nuvele se contureaza obsesia fundamentala a creatiei lui Marin Preda, care este destinul taranului român. Morometii reprezinta, pe aproape o mie de pagini, povestea unei familii de tarani din Câmpia Dunarii care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol o adânca si simbolica destramare. Actiunea e plasata, in punctul ei initial, 1a câtiva ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, când timpul parea foarte rabdator cu oamenii, iar viata se scurgea fara conflicte mari. In spatiul epic al lui Marin Preda functia acestui timp este insa paradoxala. El nu mai are rabdare si va produce in sânul taranimii schimbari fulgeratoare, care pun in cumpana insusi destinul ei milenar. Primele pagini sunt construite in perfecta concordanta cu timpul sugerat si un sfert din volumul intii se petrece de sâmbata seara pâna duminica noapte, adica de la intoarcerea Morometilor de la câmp pâna la fuga Polinei cu Birica. Scriitorul decupeaza scene de o mare simplitate din viata taranilor si nareaza lent, staruind asupra fiecarui amanunt, gest sau replica. Totul se desfasoara parca dupa un tipic anume, nimic nu e spontan, in asa fel incât impresia de ceremonial e staruitoare, ca si cum taranii s-ar orienta in cele mai elementare miscari ale lor dupa o ordine prestabilita, dupa un cod stravechi. Fragmente din cina unei familii de tarani români: "Cât ieseau din iarna si pâna aproape de sfintul Niculaie, Morometii mâncau afara in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe niste scaunele cât palrna. Fara sa se stie când, copiii se asezasera cu vremea unul lânga altul, dupa fire si neam. Cei trei frati vitregi, Paraschiv, Nila si Achim, stateau spre partea din afara a tindei, ca si cind ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. De cealalta parte a mesei, lânga vatra, jumatate intoarsa spre strachinile si oalele cu mâncare de pe foc, statea totdeauna Catrina Moromete, rnama vitrega a celor trei frati, iar lânga ea ii avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, copii facuti cu Moromete...Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odai, de pe care el stapânea cu privirea pe fiecare. Toti ceilalti stateau umar lângai umar, inghesuiti, masa fiind prea mica. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui casatorii, desi numarul copiilor crescuse. El sedea bine pe pragul lui, putea sa se miste in voie si dealtfel nimanui nu-i trecuse prin cap ca, ar fi bine sa se schimbe masa accea joasa si plina de arsurile de la tigaie." Morometii, strânsi in jurul unei mese mici si rotunde, dominati de un tata temut si ascultat, par incremenirea unei vechi rânduieli. Cina lor este un ecou peste milenii al ceremonialului unei familii gentilice, care si-a conservat intr-o forma aproape intacta structura, nu si mentalitatea. Sunt si alte scene antologice, adevarate documente de viata taraneasca, dar intentia scriitorului nu e sa faca etnografie. Forta cartii sta in adâncimea ei psiholonica, pentru ca in descrierea aspectelor automatice, stereotipe, se strecoara sistematic analiza circuitului sufletesc subteran al protagonistilor, astfel incât romanul se va constitui dintr-o realitate exterioara, care poate crea impresia superficiala ca avem de-a face cu o monografie a satului romanesc, si dintr-o realitate interioara, mai misterioasa si mai durabila, din care porneste drama. Modul acesta de distributie a substantei epice se vadeste chiar din primele momente când, prin notatia simultana a evenimentelor exterioare si a exploziilor sufletesti, se sugereaza raporturile reale ale membrilor familiei Moromete. Pozitia Morometilor in jurul mesei, autoritatea paterna, atitudinea centrifuga a fiilor mari, opozitia dintre ei si mama, locul neglijabil al micului Niculae, indârjirea dintre frati, comunicata prin intermediul dialogului, lumineaza o stare de criza latenta, care se va declansa curând. Marin Preda isi incepe romanul prin analiza acestui moment din viata unei familii de tarani, reliefând conflictul dintre vechea ei structura si noua realitate sufleteasca. Gospodaria Morometilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intâia oara cind in literatura romana taranul nu e stapânit de ideea de a avea pamânt, ca sansa a fericirii sale, ci de a si-1 pastra. Ilie Moromete are doua loturi, al lui si al Catrinei, si o multime de copii care sa munceasca. Si totusi, mica-i proprietate intra in declin, pentru ca in calculele lui nu prevazuse disensiunea interioara a familiei si nici nu intelege pericolul real al vesnicelor sale datorii amânate. In primele capitole ale cartii aceste lucruri ramân necunoscute. Prozatorul nu-si incepe povestea de la cap, ci de la un punct oarecare din desfasurarea ei. Personajele sunt gata formate, ele intra in actiune fara nici o pregatire prealabila si se misca conform firii lor. Modalitatea aceasta tradeaza un gust al reprezentarii dramatice, viziunea artistica a lui Marin Preda fiind adeseori scenica, ceea ce creeaza un puternic sentiment al autenticitatii. Dupa lunga descriere a intoarcerii Morometilor acasa, atentia scriitorului se indreapta spre viata comunitatii rurale. El isi alege in acest scop secvente dintr-o zi de duminica la tara si nareaza, dilatând prin insistenta, evenimente obisnuite, ca taierea unui salcâm, un drum spre fierarie cu secerile pe umar, o adunare in poiana, plata unor impozite, calusul, hora. Capacitatea lui Marin Preda de a vedea semnificatia ascunsa a faptului banal, cotidian, este aici magistrala si obisnuitul capata un relief neasteptat, tulburator, ca si cum. ne-am afla in fata unor adevarate ritualuri ale universului satesc. Cadrul acesta este necesar prozatorului, intrucât, fara el, functiile vitale, si spirituale ale eroului nu s-ar putea exercita. In relatie cu satul, individualitatea lui Ilie Moromete se dezvaluie pregnant si ceea ce in sânul familiei parea o ipoteza devine acum o confirmare: el are trasaturi care il asaza deasupra celorlalti. Eroul e portretizat in miscare si se contureaza finalmente prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient sa stea pe stanoaga sau sa iasa la drum, pornind undeva spre mijlocul satului, si spectacolul incepe: Obiectele si oamenii nu-1 lasa indiferent. In fata lor, sensibilitatea lui vibreaza si el sesizeaza intr-o existenta, oricât de cenusie, elementul inedit, mai ales cel comic. Lumea e plina de “personaje” pe care el le contempla cu voluptate si le recreeaza apoi ca un adevarat artist pentru prieteni, pentru ca in Moromete gustul pentru contemplatie se imbina perfect cu darul vorbirii si mai ales cu placerea de a vorbi. Scena care-l defineste profund, tocmai pentru ca sintetizeaza epic pozitia lui Moromete in relatie cu o colectivitate umana reprezentativa pentru mediul sau de viata, se petrece in poiana fierariei lui Iocan, unde taranii, gatiti ca de sarbatoare, se aduna sa discute, cu un inimitabil umor, politica. "Se apropiau de fierarie si Moromete fu intâmpinat de departe cu exclamatii. Iocan abia deschisese si poiana era plina. Unii stateau in picioare, altii pe niste butuci vechi, adusi acolo cine stie de când si tociti de sedere, toti galagiosi si parca nerabdatori. Dar Moromete nu-i lua in seama, nu se grabi sa se duca la ei. Se opri din nou pe o podisca, il parasi pe Dumitru lui Nae si intra in curtea cuiva. Abia peste o jumatate de ceas iesi de acolo. Era ras proaspat. - Ce e, ma, ce v-ati adunat aicea? ! se mira apoi când ajunse in poiana fierariei. Buna dimineata! I se raspunse din câteva parti si cineva, vazându-i secerile, ii spuse sa se grabeasca fiindca ii ramâne griul pe câmp. - Pai de ce, Iordane, n-o sa te chem pe tine sa mi-1 seceri tu? Erau foarte veseli si parca nici nu se auzeau unii pe altii... Cocosila scoase dintr-o despartitura a chimirului un pachet de regie nedesfacut, se aseza nepasator pe un butuc si incepu sa-si rasuceasca, o tigare. Moromete se lasa pe vine si isi facu si el din pachetul lui Cocosila, dupa care intinse mâna si trase incet de sub aceiasi chimir “Dimineata”. Ziarul nu era intreg, dar Cocosila avusese grija sa-i aduca lui Moromete paginile cu stiri politice si cu dezbaterile. - Asculti, Mnromete? Nu mai citi, lasa c-am citit eu inaintea ta si sunt destept, asculta aici la mine... - Hai, Moromete,... dadu cineva glas nerabdarii tuturor. Hai, da-i drumul! De fapt Moromete intârzia ca un scolar care nu e sigur pe el; citea intâi in gind. - Auziti ce zice regele! spuse el si indata se facu tacere deplina. Auziti ce zice Majestatea sa, adauga rotunjind mieros pe "majestatea sa"... Marele congres agvicol Discursul Majestatii sale Regelui Domnilor, am fost informat ca congresul dumneavoastra este un congres de specialisti, agronomi si ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat in chestiunile pe care le dezbateti si care am chiar oarecare experienta. Mi-ar fi placut poate ca acest congres si fie un congres al "gospodarilor" pentru ca, dupa mine, specialistii nostri sunt inca departe de a fi gospodari: Stiu acest lucru, pentru ca agricultura m-a pasionat... Domnilor, a devenit o lozinca sa se spuna la noi ca agricultura este ocupatiunea principala a românilor, am spus-o si eu, dar din nenorocire, daca este ocupatiunea manuala principala a românului, nu este totdeauna si ocupatiunea lui mintala... Moromete se opri si ramase cu privirea tinta, in ziar. Tacerea continua. - Hehe! izbucni pe neasteptate Dumitru lui Nae si râsul sau gâlgâi puternic si lenes mai departe. He, he, he, ia uitali-va cum a ramas Moromete. - Adica, se rasuci Moromete spre Cocosila, lasând pentru moment ziarul la o parte, adica ocupatiunea ta mintala, Cocosila, e la alte prostii! Cocosila nu raspunse, se uita invidios la Moromete care stia sa gaseasca in ziar astfel de lucruri. - Primul agricultor o fi mergând si el la plug? dadu Dumitru lui Nae tonul comentariilor. - Merge, de ce sa nu mearga! zise Iocan. Când se desprimavareaza iese cu plugul din curtea palatului si se duce si el la arat. - O fi avind pamânt? se interesa cineva. - Are! afirma Cocosila. Are asa, cam vreun lot si jumatate!... - Nu cred, se indoi cineva. Are mai mult, ca trebuie sa-1 tina si pe ala micu, pe Mihai... Trebuie sa-i dea sa manânce. - Esti prost! Reflecta Cocosila. Ala micu are lotul lui de la ma-sa! - In fine! incheie Moromete aceste scurte observatii si apuca din.nou ziarul in mâna.” Simpatia spontana cu care este intimpinat Moromete, faptul ca discutiile nu incep fara el, greutatea cuvântului sau dovedesc ca prestigiul lui e real si recunoscut. Sociabilitatea, inteligenta, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplatiei fac din el un taran neobisnuit, un observator si un moralist. Exista si o alta fata a lui Moromete, in consens cu trasaturile lui fundamentale, dar care il particularizeaza si mai mult printre ceilalti tarani. Personajul este un disimulat, stapâneste arta de a-si desincroniza in mod voit gândurile si vorbele, de a mima gesturi si opinii false pentru a sonda partenerul de discutie si a se distra pe seama prostiei, a ingâmfarii si a limbajului acestuia sau, pur si simplu, pentru a se ascunde pe sine. Semnificativa e comedia jucata in fata agentilor fiscali, care-i stricasera placuta lui discutie de duminica. Intrând in curte, trece pe lânga cei doi agenti, ca si când acestia nici n-ar exista, striga suparat la o Catrina invizibila, aflata de fapt la biserica, si la un Paraschiv inexistent. Dupa ce-i innebuneste bine prin aceasta manevra de ignorare, se intoarce spre ei si le striga : "N-am !". Apoi se potoleste brusc si cere o tigare, lasându-1 in pace pe agent sa taie chitanta. Dupa ce o primeste in mâna, o rasuceste meticulos pe toate partile si o pune incetisor pe prispa, tragând linistit din tigare: " Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grabi Jupuitul, pocnind incuietoarea gentii. Pai nu ti-am spus ca n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce sa-ti fac eu daca n-am! De unde sa dau? N-am!" Si jocul continua spre cumplita enervare a agentilor, care vor sa-i ridice lucrurile din casa, sa-i ia caruta si caii. Când amenintarile sunt gata sa se realizeze, Moromete intervine impaciuitor: "- De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei, si mai incolo asa, mai discutam noi! Ce, crezi ca noi fatam bani?" Disimulatia lui Moromete nu este numai reactie defensiva, ea ii devine o a doua natura, pentru ca, desi e un tip sociabil, de o mare curiozitate intelectuala, constructiv in intentii, are un comportament bizar, mascat. Adevarata lui fire trebuie dedusa din gesturi si reactii care o contrazic. Celor din jur "le apare ca un om sucit, cu toane, imprevizibil, inchis intr-o meditatie a sa obscura si impenetrabila" (Ov. Crohmalniceanu). Practic, reactiile lui Moromete sunt derutante. Când Nila duce caii sub salcâmul pe care-1 taiau, Moromete striga spre el: "Unde vii, ma, cu ei?", dar cum baiatul nu pricepe: “- Cum unde vin?", intoarce vorba, ca si cum el ar fi gresit: "Adica da treci cu ei incoa sa cada salcâmul pe ei". La constatarea lui Cocosila ca poarta la care lucra Paraschiv e gata, Moromete raspunde suparat: "Nu, mai trebuie un vitel sa se uite la ea", iar lui Tugurlan, care se mira de ce nu-i poarta pica fiindca 1-a injurat in poiana lui Iocan: "Pai si pe d-ta te-am injurat Si d-ta nu te-ai suparat", ii precizeaza cu o savanta savoare: "Nu, pe mine m-ai combatut. Aia e altceva". Atitudinea lui Moromete creeaza un fenomen de instrainare, de o dureroasa intensitate, observabil mai ales in relatiile lui cu cei sase copii. El ii iubeste si le vrea binele, dar isi cenzureaza orice induiosare fata de ei. Serbarea scolara la care Niculae ia premiul intâi ii provoaca pentru prima data nevoia de a-si transmite afectiunea in mod direct si atunci el nu gaseste gesturile cuvenite. Uimirea de a-si vedea fiul premiant, când el credea ca va ramâne repetent, stinghereala copilului si saracia lui, criza de friguri care il cuprinde in timp ce incerca sa spuna o poezie ii produc o emotie vecina cu panica. Intoarcerea lor spre casa e aproape patetica fiindca, pentru o clipa, distanta dintre tata si fiu dispare prin gesturi schitate cu multa stângacie. Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinta lui in posibilitatea comunicarii. El banuie ca oamenii il inteleg sau ca cel putin nevasta si copiii il inteleg si nu-si poate reprima mirarea când acestia il interpreteaza altfel decât se stie el. Prabusirea gospodariei sale se va petrece si din aceasta cauza, pentru ca fiii ii ignora planurile neexplicate si se simt animati de alte gânduri, mai realiste, sau, in orice caz, in spiritul timpului lor. In momentul in care Paraschiv, Nila si Achim vor avea puterea sa se desprinda de sub influenta tatalui, politica de echilibru a micii proprietati, iluzia cea mare a lui Moromete, intra intr-o stare de criza. Pentru Moromete, pamântul inseamna demnitate sociala si umana, bucuria de a fi liber, independent; mai inseamna sansa de a te gândi si la altceva decât la ziua de mâine, posibilitatea de a privi viata nu neaparat ca spectacol, ci ca pe un lucru de al carui secret trebuie sa te patrunzi, sa te uiti la oameni, la soare, la tot ce exista. Eroul lui Marin Preda este un contemplativ si drama lui este drama contemplativitatii, adica, dupa explicatia scriitorului, “este drama omului care, fara a dispretui activitatea, isi da seama ca insul care e numai activ isi consuma viata si nu intelege nimic din ea, pentru ca devine robul actiunii" (Florin Mugur: Convorbiri cu Marin Preda). Lui Moromete ii place viata ca miracol de contemplat. Nu este totusi un inactiv. El actioneaza, dar in sensul iluziilor pe care si le-a facut despre viata; si cum credinta lui este ca modul traditional de existenta al taranimii este cel mai bun cu putinta, actioneaza in spiritul acestei conceptii, dar intr-o flagranta contradictie cu spiritul epocii, care-1 va invinge. De aici, drama. Sub acest aspect, personajul a fost comparat cu Don Quijote, dar prozatorul roman respinge apropierile fortate: "un om ca Moromete, cu simtul umorului, al ridicolului, nu poate sa se asemene, in ciuda autoiluzionarii care de asemenea e o trasatura a caracterului sau, cu un personaj ea Don Quijote, un smintit sublim si pe care putin il intereseaza daca lumea râde de el". Marin Preda are meritul de a fi integrat o drama eterna istoriei si realitatilor sociale romanesti ("fara istorie literatura se asfixiaza"). Analiza unei psihologii, a unei stari de autoiluzionare si a consecintelor ei se completeaza cu studiul aproape balzacian al mecanismului social si al comediei umane. Drama lui Moromete se declanseaza intr-un timp istoric anumit, când puterea banului il pune pe taran in situatia de a face din productia sa o marfa. In satul patriarhal, cu economie autarhica, navaleste cu violetnta un alt tip de relatii, in cadrul carora trebuie sa produci unele bunuri, dar si sa vinzi, ca sa poti cumpara altele. Banul inseamna un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete ca el, cu pamântul si copiii lui, poate continua sa traiasca linistit. El vede ca taranul este atras intr-o cursa despre care nu stie incotro duce. Nelinistea unei asemenea perspective e incerte il determina pe erou sa ramâna pe pozitia lui pâna la sfârsit. Fiii cei mari inteleg altfel problema si, pe fondul mai veehi al urii lor impotriva mamei si surorilor vitrege, pun la cale separarea de bunuri si fuga la oras. Pentru a preveni razmerita, Moromete ii permite lui Achim sa plece la Bucuresti cu oile ca sa aduca in toamna sase mii de lei, le duce eu vorba pe Catrina si pe fete, ii lasa si lui Niculae speranta ca-1 va trimite la scoala. Atitudinea lui concilianta nu da rezultate. Fiii isi dispretuiese tatal pentru nepriceperea lui in afaceri si Moromete trece la masuri extreme. Ii bate cu parul pe Paraschiv si pe Nila intr-o secventa de mare dramatism, care-i exprima disperarea de a nu fi putut sa-i oblige sa ramâna ceea ce ar trebui ei sa fie, dupa parerea lui, adica tarani adevarati. Paraschiv si Nila reusesc pâna la urma sa fuga, luând si caii din grajd, iar Moromete e obligat sa vânda o parte din pamânt, deci sa faca exact ceea ce a luptat sa nu faca. "Cu banii luati Moromete isi cumpara doi cai, plati foncierea, rata anuala la banca, datoria lui Aristide si taxele de internat ale lui Niculae, ramânând ca necunoscuta solutia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la banca, din nou foncierea, din nou Niculae. Dar cu toata aparenta sa nepasare, Moromete nu mai fu vazut stând ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga. Nici nu mai fu auzit raspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalti ramase doar capul lui de huma arsa, facut odata de Din Vasilescu si care acum privea insingurat de pe polita fierariei lui Iocan la adunarile care inca mai aveau loc in poiana. Lipsite de omul lor, aceste adunari aveau sa-si piarda si ele curând orice interes. Iar trei ani mai târziu, când izbucnea cel de-al doilea razboi mondial, sa se vada ca nu era numai atât. “Timpul nu mai avea rabdare". Volumul intâi se termina prin schimbarea unghiului de referinta asupra timpului, care, departe de a fi rabdator si tolerant, si-a dus la bun sfârsit inexorabila-i eroziune. Moromete ia cunostinta cu acest timp in urma unei tragice experiente care ii modifica psihologia. Mutenia in care aluneca e o stare de criza si, in mod simbolic, o disparitie. Sfirsitul lui llie Moromete este sfârsitul unei mentalitati de origine arhaica. El conserva o lume si imagineaza una in care sa poata trai. Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerabdator, el este un "rege fara tara". Criza il instraineaza de fosta lui ipostaza, pe care o priveste cu ochi strain. Eroul isi intelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior... Pâna la Marin Preda proza romaneasca studiase pe taran mai ales sub unghiul existentei lui automatice, al perfectei adaptari la mediu. Cu “Morometii” taranul este scos din stiutul traseu stereotip si constrâns sa mediteze la adevarata sa conditie. Dupa criza el nu mai reintra in vechea functie automatica.Volumul intâi nu este numai romanul lui Ilie Moromete. Multe planuri se desfasoara fara el, pentru a arata ca satul exista si in afara lui Moromete. Marin Preda are nevoie de imaginea mai larga a satului ca sa potenteze, dar si sa relativizeze drama eroului, sugerând si alte trasee ale existentei. In urmatorul volnm aceasta viziune va fi dominanta. VOLUMUL II Morometii, volumul al doilea, pare alt roman si prin structura, si prin tehnica narativa si prin stil. El reprezinta in primul rând o victorie a scriitorului asupra lui insusi. Preda a luptat multa vreme, incepând cu romanul “Risipitorii”, sa-si creeze propriul sau stil, care sa nu fie stilul in care se exprima taranii sau cu care scriitorul exprima tema taranilor. In “Imposibila intoarcere”, cât si in “Convorbiri cu Marin Preda”, el arata ca pentru un creator ambitios care vrea sa creeze in mod deliberat un anumit univers si sa atace teme de constiinta este necesar un stil al scriitorului, "instrument formidabil- de a lumina si de a stapâni dintr-un punct de inalta intelectualitate materia inspiratiei. "Cu acest stil care, fie ca-i place, fie ca nu-i place cititorului - a devenit stiltul rneu- am scris “Morometii” volumul doi, “Intrusul”, povestirea “Friguri” si apoi volumul “Imposibila intoarcere” si romanul “Marele singuratic”. Marturisirea scriitorului da un alt sens raporturilor dintre cele doua volume, pentru ca, desi primul e un roman al individului, iar al doilea al masei - iar masa nu traieste exact aceeasi drama economica si aceeasi tragedie sufleteasca -, unitatea lor tine de viziune. In ambele creste imaginea unui univers si a unei civilizatii aflate la rascruce de drumuri si destinul acestui univers si al acestei civilizatii reprezinta adevaratul obiectiv al "Morometilor". Schimbând stilul, Marin Preda a putut altfel stapâni problema pusa in discutie, care ar fi riscat - prin oglindirea doar din perspectiva lui Ilie Moromete - sa deformeze o realitate complexa, revolutionara. Actiunea celui de-al doilea volum are loc tot in satul Silistea-Gumesti, in primele doua decenii dupa Eliberare. Tehnica de compozitie nu mai este cea a decupajului, ci una rezumativa: evenimentele sunt selectionate, naratiunea cunoaste intoarceri in timp si eliminari de fapte (reluate in Marele singuratic), singurul moment de o mai intinsa coerenta epica fiind cel in care Niculae Moromete participa ca activist la o campanie de seceris in propriul sau sat. In primele capitole, grija prozatorului e sa distruga imaginea dintâi a lui Moromete, aratându-i o alta fata, lipsita de glorie. Aceasta actiune se justifica prin nevoia de eliberare a scriitorului, care, “pentru a face loc altui destin literar, trebuia, intr-un fel, sa omoare in noi nostalgia fata de cel dinainte, sa ne dea iluzia ca el poate trai si altfel in mijlocul unei familii in care autoritatea lui e contestata si al unei epoci in care subtilitatile limbajului si placerea de a contempla sunt niste frumoase anacronisme" (Eugen Simion). Desi a cunoscut o perioada de prosperitate si si-a refacut averea, Moromete nu se mai poarta ca inainte si ia hotarâri care il coboara in ochii familiei. Ii interzice lui Niculae sa mai frecventeze scoala pe motiv ca “nu-i aduce nici un beneficiu”, continua sa nu treaca pamântul si casa pe numele Catrinei, in schimb merge la Bucuresti sa le propuna celor trei fii sa se intoarca in sat, sa le dea lor tot, iar el cu Catrina sa se retraga intr-o cosmelie pe care s-o ridice alaturi de vechea lor casa. O ura naprasnica se ridica atunci in sufletul acestei femei, care-si paraseste barbatul la batrânete si se duce sa traiasca la fiica ei din prima casatorie. Ilie Moromete intra intr-o zona de umbra, autoritatea lui in sat se diminueaza, familia nu-1 mai asculta, vechii lui prieteni au murit sau l-au parasit, noii prieteni, Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel, ii apar mediocri, el insusi are impresia ca nu mai gaseste nici un om in stare sa glumeasca inteligent. Satul intra intr-un ritm accelerat de disolutie, pe scena lui navalesc forte necunoscute, apar figuri noi ca notarul, Bila, Isosica, Zdroncan, Mantarosie, Plotoaga, Adam Fântâna, Ouabei, Vasile al Moasei s.a., se discuta probleme noi si se naste o politica noua. Taranii asista la un fenomen amenintator, la o adevarata "spargere" a satului, a carei ratiune le scapa : "Erau evenimente pline de viclenie... s-ar fi zis, vazând ce oameni ieseau acum la iveala, ca un sat nu era o asezare de cel mult doua mii de case adunate intr-o vale de râu si ascunse sub salcâmi, ci o groapa fara fund, din care nu mai incetau sa iasa atâti necunoscuti". Aceasta este o epoca de tranzitie, când Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina când totul va fi iremediabil pierdut pentru el. Se impune, in schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte, care-si paraseste si el, ca si fratii mai mari, dar in alt mod, conditia de taran, fiind hotarât sa realizeze o existenta, si o atitudine care sa-1 indeparteze de la greselile tatalui sau. Discutiile dintre ei doi, destul de numeroase, provocate mai ales de Moromete-tatal, au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii. Niculae Moromete crede intr-o "noua religie a binelui si a raului" si devine "apostolul" ideilor socialiste care prevad, odata cu schimbarea intregii societati, innoirea radicala a satului. Ilie Moromete nu se impaca cu gândul ca rostul lui in lume a fost gresit, si ca taranul trebuie sa dispara. Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o scena de mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batrânul, udat de o ploaia repede de vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in alta parte a satului se pun la cale schimbari hotaritoare pentru destinul taranimii: "Pâna in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!"... "Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?"... "Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti... Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta... si ce-o sa manânci, ma, Biznae? Ce-o sa manânci, ma, tâmpitule, exclama Moromete apasând cu un fel de mila nesfârsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvânt, contemplând parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamântul pâna, in momentul de fata - ca n-au vrut sa-1 munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat - ,dar pe tine sa, te vedem daca esti in stare cel putin de-atât! O sa fii fn stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa. manânce, ca asta e lesne, de mâncare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveiti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cât e mic, când se face mare isi aduce aminte... Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte când oi imbatrâni. Ori sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni...” In indirjirea aproape nebuneasca cu care isi apara punctul de vedere se gaseste atât maretia, cât si mizeria personajului, profet al unei cauze iremediabil pierdute. El e totusi prea inteligent ca sa nu-si dea seama ca valorile pe care le apara vor disparea, ca civilizatia "micului proprietar agricol" nu mai are nici un viitor, e in stare sa accepte chiar ideea ca va fi bine cum va fi, dar nu se simte pregatit, nu mai poate organic sa traiasca acest nou. De fapt, tragedia lui Moromete nu provine din inadaptare; inadaptarea a declansat insa criza unei constiinte care nu se mai regaseste, pentru ca intrebarea fundamentala pe care si-o pune la batrânete, când traieste toate aceste schimbari, este “de ce se intâmpla ceea ce se intâmpla si mai ales cum se putea sti daca tot ceea ce avea sa se intâmple in viitor avea sa se intâmple orice-ai face ?” Oare asta sa fie schimbarea vesnica a lumii pe care cât esti tânar n-o simti, desi poate ca altii batrâni când tu nu stiai nimic au suferit ca si tine acun asa sa fie oare?” Criza lui Moromete este pusa, dupa cum se vede, in termeni supremi de constiinta, confirmându-se parca mai vechea observatie polemica a lui G. Calinescu in legatura cu imaginea simplificatoare a taranului: “Taranul si Kant isi pun aceleasi probleme, cu deosebirea ca cel din urma le rezolva cu alta tehnica". In ultimele capitole ale cartii Moromete dispare ca personaj si tot ceea ce se intâmpla, o asezare mai temeinica a lucrurilor si prin aceasta chiar a vietii taranesti, se desfasoara fara Moromete si in afara constiintei sale, intrata intr-o lunga si definitiva intunecare. Putinii ani care i-au mai ramas ii traieste in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el, nu inainte de-a exclama cu o trufie pe care ar vrea s-o pastreze si dincolo de moarte: "Domnule,... eu totdeauna am dus o viata independenta!” In “Morometii”, Marin Preda analizeaza procesul istoric al destramarii celei mai vechi clase sociale romanesti, a satului traditional, lume organica, siesi suficienta, purtatoare a unei civilizatii milenare, dar ajunsa intr-un ceas de crepuscul. Criza satului arhaic se reflecta in chiar constiinta celor care il reprezinta, in asa fel incit substanta romanului va deveni tragedia unei umanitati pe cale de disparitie. Legile implacabile ale istoriei vor juca acum roluI acelui "fatum” clasic, pentru ca interventia istoriei in universul considerat anistoric al satului traditional va duce nu numai la modifiearea structurii lui, la degradarea elementelor arhaice, ci si la transformarea si chiar disparitia vechilor institutii rurale, a unor relatii si conventii sociale, a unui cod etic si a unei filozofii. Procesul acesta este profund dramatic, pentru ca cei care nu vor voi sau nu vor putea sa se adapteze vor sta sub condamnarea istoriei. Sub acest aspect, Ilie Moromete este un personaj exponential, al carui destin exprima moartea unei lumi si nasterea alteia, iar prin profunzimea spiritualitatii sale este un personaj monumental. Vocatia realista a prozei Iui Marin Preda isi gaseste in Morometii o confirmare de inalta tinuta artistica. Scriitorul realizeaza aici una dintre cele mai verosimile imagini literare a satului romanesc printr-o observatie rece, obiectiva, aproape dura, a dramelor obscure, dar profunde, care insotese trecerea unei categorii sociale spre alte forme de existenta. Ca si Rebreanu, umple si el albia vietii rurale pâna la refuz, tinzând sa o zugraveasca in datele ei calendaristice, universale. Muncile agricole, mai ales secerisul si treierisul, au sansa unui pictor remarcabil, care stie sa-si dozeze culorile si nuantele in tablouri de-o mare autenticitate si poezie. In acelasi timp, privirea scriitorului se indreapta si asupra acelor obiceiuri si traditii populare care tradeaza o realitate spirituala mai adânca. Inmormântarea, parastasul, forme vechi de ritual, ca spalatul picioarelor de Rusalii si calusul, jocul baietilor pe câmp cu bobicul, intâlnirile nocturne ale tinerilor tarani, hora, atitudinile curente ale sotilor in familie etc. sunt infatisate când ironic, când cu o evidenta nota lirica, dar permanent cu grija de a reliefa specificul unui rnod de existenta. Sub acest aspect, capitolul despre moartea lui Moromete este tot ce s-a scris mai tulburator in literatura romana despre moartea unui barbat. Asezat in descendenta atit de bogata a literaturii romane de inspiratie rurala, romanul Morometii aduce elemente de o neta originalitate: propune un univers satesc autonom, fara ecouri din Slavici, Creanga, Sadoveanu sau Rebreanu; impune alaturi de taranul acestora un alt tip de taran, perfect independent si de egala viabilitate artistica, cu un comportament si o problematica specifice; da prozei taranesti o dimensiune psihologica neasteptat de profunda; consolideaza orientarea realista si stilul adecvat, anticalofil, al lui Rebreanu. Ca si marele scriitor ardelean, Marin Preda crede ca forta creatoare a literaturii, mai ales a prozei, se revarsa dincolo de formele de expresie, ca ea se evidentiaza intâi prin ce spune si apoi prin cum spune si ca sansa literaturii noastre de a interesa si pe altii este ca, descoperind expresiile purtatoare de farmec ale specificului national, sa fie totusi covârsite de continut, si acest continut sa-si caute astfel nestingherit drumul spre universalitate (Circuitul universal, din vol. Imposibila intoarcere). In conduita lui stilistica, Marin Preda este un prozator care se supune obiectului, temei, personajului. Singura lui grija este sa fie exact, sacrificindu-si o eventuala dragoste pentru scrisul frumos, refuzând mestesugul stilistic. Cuvintele au o valoare functionala, ele trebuie doar sa comunice cu precizie intentia scriitorului. Stilul acesta nu este insa lipsit de expresivitate si de farmec. Cea mai mare calitate a lui este limpezimea. In ciuda unei sintaxe complicate, care topeste intr-o singura fraza exprimarea directa si cea indirecta, gândul scriitorului si gândul personajului, dialogul si evocarea, proza lui Marin Preda are o transparenta exceptionala. Sensul iese la iveala cu toate nuantele sale, nu e niciodata obscur, in schimb e profund si incarcat de sugestii misterioase, ca si cum tainele lumii n-ar incapea niciodata pe deplin in cuvinte. Iata un scurt fragment exemplificator din capitolul in care Moromete este prezentat pentru ultima oara in mod direct de autor: “Apa se scurgea la vale cântind si de sus cpntinua sa toarne fara oprire. Moromete ridica fruntea si se uita si ceea ce vazu il facu sa-si dea palaria pe ceafa de admiratie. Santul cel mare, comun tuturor gradinilor de pe-acolo, dadea peste mal de-atâta apa si daca n-ar fi curs cu repeziciune spre o directie a ei care ducea spre râu, te-ai fi putut teme ca daca ploaia nu se va opri curând, va ineca satul. Lipsind atâta vreme din pridvor, Ilinca se nelinisti cea dintâi de tatal ei si iesi dupa ei cu un sac in cap. Când il vazu eu sapa in mâna si ud de sus pâna jos incepu sa strige la el sa se intoarca numaidecât in casa, nu-si dadea seama ca putea sa raceasca si sa moara? Dar Moromete parca nici nu auzea si zadarnic fata se apropie si-1 trase de mâna, fugi de-aici, o goni el, nu vezi ca e ploaie calda, dar asa calda, cum era, fata si incepuse sa. clantane din dinti. Se intoarse in casa si curând iesira, si celelalte surori si incepura si ele sa strige spre gradina, tata, vin incoace, insa fara ca el sa le asculte, conducând mai departe torentele de apa, facându-le loc cu sapa si continuând linistit si neturburat sa vorbeasca, prizonier parca fara scapare al elementelor, si al lui insusi...” Morfologic, textul e dominat de verbe, ceea ce tradeaza caracterul narativ al stilului. Verbele intra intr-un joc subtil de relatii temporale - prezentul, perfectul simplu, imperfectul - care ingaduie individualizarea si identificarea mai multor actiuni simultane. Aparitia celor trei gerunzii din final nu este nici ea lipsita de semnificatie, gerunziul fiind modul unei actiuni in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii, si cum verbele conducând, facând, continuând se refera la Moromete, acesta pare parca pentru totdeauna prins intr-o actiune fara durata, ceea ce este in perfect consens cu ideea de baza a fragmentului. Sintactic, textul e dominat de subordonate. Actiunea principala intra in relatii multiple si complexe, uneori foarte subtile, care arata ca lucrurile nu sunt limpezi daca le lipseste raportarea cuvenita. Sintaxa aceasta ajuta o gândire de tip analitic dispusa sa epuizeze toate nuantele, dar sa nu se impiedice de prea multe conventii gramaticale. De aceea, frazele cuprind adesea propozitii care apartin unor planuri de expresie complet diferite, cum ar fi planul naratorului si al vorbirii directe a personajului, fara sa se marcheze prin mijloace gramaticale sau prin semne de punctuatie trecerea de la un plan la altul. In ultimele doua fraze din textul citat se produce o fuziune neobisnuita in limba scrisa, obisnuita in schimb in vorbire, unde trecerea e anuntata de ton, ceea ce arata caracterul oral al stilului. Oralitatea nu este insa produsul mecanic al copierii limbajului taranesc, Marin Preda nu e deloc un naturalist, in ciuda unor cruditati verbale. El prelucreaza, stilizeaza vorbirea taraneasca, urmarind un efect artistic, asa cum la rândul lor facusera cândva Creanga si mai ales Caragiale, adevaratul inaintas in comedia cuvintului al lui Marin Preda. Dupa modul de constructie sintactica a frazelor, stilul lui Preda e intrucâtva diferit in cele doua volume: Primul se caracterizeaza printr-o folosire mai accentuata a stilului indirect liber, precum si printr-o tehnica normala de imbinare a stilului direct cu cel indirect; normala, in sensul folosirii tuturor procedeelor gramaticale care indica trecerea de la un stil la altul; In volumul al doilea domina stilul direct al autorului care, topind in fluxul sau - ca in exemplul citat - toate celelalte forme, de exprimare, da gândirii o coerenta si o fluenta remarcabile. In sfirsit, din punct de vedere stilistic, textul e alb, lipsit de podoabe. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu si numai arareori capata si un sens figurat, dar atunci ele produc fie un vag ecou liric intr-o proza total antilirica, ca in constructia "apa se scurgea la vale cântând", fie o reverberatie misterioasa a ideii, ca in constructia "prizonier parca fara scapare al elementelor si al lui insusi", metafora care inchide simbolic istoria unui destin prins parca intr-un cerc al fatalitatii. Arta literara a lui Marin Preda este complexa. El stapâneste nu numai frazele, ci si stiinta organizarii epice, in care distributia episoadelor, a faptelor, si intâmplarilor urmareste un inteles, si acompaniaza drumul secret al cartii. Fluxul epic nu este stingherit de nimic. Portretul, descrierea, aluzia, anecdota, analiza, completarile, oricât de minutioase, nu opresc in nici un fel miscarea narativa, care ca singura comunica o impresie covârsitoare de viata. Din acest punct de vedere, iritarea cu care scriitorul respinge calificaticul de "analist" si "proza analitica" se justifica. Principalele lui procedee artistice, viziunea scenica; dialogul, vorbirea aluziva, textul si subtextul ironic, parafraza neologistica, micro-eseul analitic, pauzele si diferentele de ritm, simtul comic si simtul tragic, imbinarea stilului direct si indirect etc. sunt subordonate unor calitati narative si portretistice deosebite. Vocatia fundamentala a lui Marin Preda este cea de povestitor. PAGE PAGE 9 쥁@