Referat Cele Trei Taine

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cele Trei Taine si de asemenea puteti face Download Referat Cele trei taine

Citeste fragmente din Referat Cele Trei Taine

CATEHUMENATUL, BOTEZUL. CELELALTE TAINE. Catehumenatul era pregătirea pe care o primea înainte de botez cei care doreau să îmbrăţişeze creştinismul. La început foarte sumară, ea s-a organizat şi a precedat încă de timpuriu botezul, ca un stagiu de învăţătură creştină. Învăţătura celor doisprezece Apostoli presupune o asemenea pregătire înainte de botez, iar Clement Romanul vorbeşte despre „viitorii credincioşi”. Catehumenatul a fost o necesitate a vieţii creştine. El iniţia pe „păgâni” în învăţătura religioasă şi morală a creştinismului, care era atât de deosebită de a lor. Interesul de a recruta credincioşi convişi, aleşi, care să reziste în persecuţii şi în faţa ereziilor, ca şi a ispitelor vieţii, îndemna Biserica să organizeze cu deosebită grijă pregătire acelor pe care avea să-i primească pentru creştinism, ci şi de cunoaştere de încercare şi de întărire a moralului celor care aveau să fie credincioşii ei. Catehumenii erau aleşi, supravegheaţi şi supuşi disciplinei bisericeşti. În general erau primiţi în sânul catehumenilor oameni care puteau să dispună liber de ei înşişi, cu profesiune sau meserie onorabilă, cu viaţă morală. Sclavii erau primiţi cu voia stăpânului, soţii dacă trăiau îmreună. Admiterea în catehumenat o aprecia şi aprecia şi aproba episcopul. Catehumenenii erau încredinţaţi unui catehet, de obicei preot, sau chiar unui creştin laic, capabil să-i înveţe. Acesta îi învăţa treptat adevărurile de credinţă şi de morală, în adunările ţinute în unele locuri, poate în şcolile creştine, iar pentru cei mai înaintaşi, în biserici. Cateheţii puteau fi ajutaţi de lectori. Ei se împărţeau în două categorii: începătorii, numiţi de regulă catehumeni, auditori sau cei care vin să se apropie, şi cei mai înaintaţi numiţi aleşi, luminaţi, competenţi pentru primirea botezului. La începutul secolului IV-lea, se constată în orient trei categorii de catehumeni. Sinodul de la Neocezareea (314-325) îi numeşte auditorii, genunchetori şi iluminaţi. Catehumenii se deosebeau de credincioşi (fideles), dar nu erau socotiţi „păgâni”. Cei care mureau martiri, primind „botezul sângelui”, erau socotiţi sfânţi, ca şi creştinii. Pentru abateri grave, catehumenii erau supuşi penitenţei, iar în caz de recidivă îndepărtaţi din catehumenat. Viaţa lor era supravegheată de diaconi şi de diaconese. Catehumenatul a fost o instituie de mare importanţă pentru Biserică, asigurând alegerea şi pregătirea viitorilor creştini în condiţiuni care făceau posibilă posibilă cunoaşterea lor. Organizeţia lui făcea creştinismul mai atrăgător, mai interesant şi-i da o mare autoritate în faţa anticilor şi a neofiţilor. Disciplina arcana. Din faptul că Biserica nu îngăduia catehumenilor şi necredincioşilor să asiste la săvârşirea Sfintei Euharistii şi a Botezului, precum şi din acela că unele învăţături creştine se comunicau după botez, s-a dedus că Biserica urma în aceasta o hotărâre, care a fost numită de un teolog protestant din secolul XVII, Dalläus (†1670), disciplina arcana. Se pare în adevăr că Tainele de credinţă şi de cult eru ferite de ochii şi de auzul necreştinilor. Temei pentru aceasta puteau fi cuvintele Mântuitorului (Matei7,6). SfinteleTaine. Instituite de Mântuitorul Iisus Histos, cifra lor de „şapte” a fost confirmată apoi în Apocalipsa Sfântului Apostol şi evanghelist Ioan, unde este scris, după descoperirea divină, despre „cele 7 carne şi 7ochi ai Mielului” şi despre „cele 7 duhuri ale lui Dumnezeu, trimise peste tot pământul” (Apoc. 5,6). Botezul era actul de credinţă şi de cult, prin care se intra în sânul Bisericii. El avea caracter sacramental, de taină: stergea păcatele şi acorda darul Sfântului Duh. Botezul ra numit baie de spălare , renaştere, baia renaşterii, luminare, pecetea credinţei, ha desăvârşit. Botezul era unit cu o serie de acte legate de instituţia catehumenatului. Ritul lui s-a dezvoltat odată cu catehumenatul, înbogăţindu-se mult din secolul II. El era săvârşit de regulă de către episcopi. Din însărcinarea lui, îl putea săvârşi şi preoţii, şi chiar diaconii, iar la mare nevoie, în lipsă de preot, şi de laici credincioşi. Sinodul de la Elvira a oprit de la săvâtşiea lui pe laicii bigami şi pe cei care au căzut în păcat greu după botezul lor. Biserica a continuat să facă botezul, ca şi Sfinţii Apostoli, în ape curgătoare sau stătătoare. După ridicarea locaşurilor de cult, au început să se construiască pe lângă ele şi bazine speciale pentru botez (baptisterii). Cu organizarea catehumenatului, botezul se săvârşea de obicei în grup, ceea ce îi conferea un caracter mai sloemn şi mai important. Deşi el se putea săvârşi în orice timp al anului, practica Bisericii a stabilit ca zile speciale Paştile şi Cincizecimea (în ajunul lor). În orient se făcea şi la Epifanie (Botezul Domnului). P epădările şi mărturisirea de credinţă. Ungerea cu untdelemn sfinţit (mirungerea) urma îndată după botez, ca rit cu caracter sacramental, înlocuind punerea mâinilor, pe care o săvârşiseră Sfinţii Apostoli. Ca şi botezul, mirungerea poartă nume simbolice: pecete, pecetea Duhlui Sfânt, confirmare adică întărire a mărturisirii, desăvârşire, ungerea. Mirungerea era însoţită de formula: „te umg cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos”. Ca şi botezul, ungerea cu untdelemn sfinţit nu se repeta. După ungere, cel botezat se îmbrăca în vşminte albe, pe care le purta opt zile. Botezat şi uns, noul credincios era introdus în biserică. Episcopul rostea o rugăciune cu mâinile puse pe cel botezat, sau întinse asupra grupului întreg. Cei botezaţi şi miruiţi asistau la toată Liturghia, aduceau primele lor ofrande, se împărtăşeau prima dată. Mărturisirea păcatelor a fost unită de la început cu celelalte două taine, Botezul şi Euharistia. Ea se întemeia pe puterea dată Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor de a ierta păcatele. Mărturisirea avea, pe lângă caracterul ei de taină, un rol moralizator foarte important în viaţa credincioşilor. Importanţa ei a crescut din faptul că botezul nu se putea repeta, pentru iertarea păcatelor posterioare lui, care se iertau prin mărturisire şi penitenţă. Mărturisirea păcatelor era urmată de îndeplinirea faptelor de îndreptare (epitimie) indicate de duhovnic (post, rugăciune, fapte de milostenie). Deşi unii episcopi şi scriitori creştini s-au arătat riguroşi în privinţa iertării păcatelor grele, ca apostasia, adulterul, uciderea, în practica Bisericii s-a impus totuşi ideea mai moderată că ele se pot ierta în urma unei penitenţe corespunzătoare, singurul mijloc de iertare a păcatelor grele săvârşite după botez. Hirotonia este între cele dintâi taine săvârşite şi cunoscute în Biserică. Numele obişnuite sunt punerea mâinilor. După Sfintii Apostoli, au hirotonit episcopii. Ritualul hirotoniei s-a dezvoltat odată cu cultul şi cu creşterea importanţei clerului. Hirotoniei i se atribuia şi efectul iertării păcatelor, afară de cele trupeşti cunoscute după hirotonie (sinodul ce la Neocezareea, canon 9 şi 10, sinodul de la Elvira, canon 76). Respectul de care se bucura hirotonia îl arată calităţile cerute clericilor şi grelele pedepse canonice pentru păcatele lor. Căsătoria a fost ridicată de la început la rangul şi importanţa de instituţie sfântă şi de legătură indisponibilă (Matei 5, 32; 19, 4-6; Efes. 5, 32). Creştinii încheiau cununia cu binecuvântarea Bisericii. Tinerii care voiau să se căsătorească înstiinţau pe episcop sau pe preot despre dorinţa lor, primeau sfatul şi binecuvântarea lui. Sfântul Ignatie scrie lui Policarp ca soţii să se unească „cu aprobarea episcopululu, ca să fie căsătoria după Domnul, iar nu după poftă: toate spre cinstirea lui Dumnezeu să se facă”. Înainte de a se binecuvânta casătoria, clericii se informau despre tineri prin diaconi şi diaconese. Biserica oprea desfacerea căsătoriei, afară de caz de adulter; oprea chiar desfacerea logodnei. Dacă un soţ părăsea fără motiv pe celălalt şi se căsătorea cu altă persoană era exclus pentru totdeauna din comunitatea creştină. Prin asemenea măsuri, Biserica da familiei creştine o bază religios-morală sacră şi solidă cu consecinţe sociale şi juridice foarte importante. Maslul. Dintru început Biserica a săvârşit rugăciuni pentru cei bolnavi şi ungerea cu untdelemn, în numele Domnului, cum recomandase Sfântul Iacob (5, 14). Îngrijirea şi vindecarea bolnavilor a fost una din grijile şi datoriile morale ale Bisericii. Între harisme sunt numite şi „harismele vindecărilor”,(I cor. 2, 28 şi 30 ). Vindecările au avut în primele trei secole mai mult acest caracter ritual şi harismatic. Ele făceau obiectul rugăciunilor preoţilor ale celor înzestraţi cu harul tămăduitor sau celor înzestraţi cu hramul tămăduitor sau chiar ale exorciştilor. Practica aceasta este bazată pe concepţia că de multe ori boala se datoreşte păcatului, iar uneori este cauzată de duhuri rele. Ea devine astfel obiectul unui tratament moral duhovnicesc; vindecarea ei devine rugăciune şi act ritual. Se cunosc şi episcopi şi preoţi care a avut darul vindecărolor şi al alungării duhurilor rele. Cuvintele Sfântului Iacob despre Maslu nu erau scrise pentru rugăciunile harismaticilor, ci ale preoţilor; ele au fost deci valabile în Biserică totdeauna, nu numai în epoca harismelor. Aşa cum Biserica a întocmit rugăciuni prntru alte nevoi sufletesti şi trupeşti, va fi întocmit şi pentru vindecarea bolnavilor. Ungerea cu untdelemn sfinţit avea caracter sacramental (la botez se făcea “în numele Domnului”), iar în caz de boală era de uz medical (Luca 10, 34). PAGE PAGE 5 Universitatea « VALAHIA » Târgovişte Facultatea de Teologie 쥁@