Referat Crestinismul Timpuriu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Crestinismul Timpuriu si de asemenea puteti face Download Referat Crestinismul timpuriu

Citeste fragmente din Referat Crestinismul Timpuriu

CRESTINISMUL TIMPURIU La romani crestinismul este foarte vechi: potrivit unei traditii transmise de istoricul eclesiastic Eusebiu, in partile noastre, in Scythia Minor (Dobrogea) a predicat chiar Sf. Apostol Andrei.Cercetarea orginilor crestinismului la romani a constituit o preocupare constanta a istoricilor nostri laici si eclesiastici, deoarece ea s-a facut in strinsa legatura cu demonstrarea continuitatii noastre etnice pe pamintul pe care ne gasim azi. La noi, dovedirea continuitatii neintrerupte a populatiei autohtone in perioada migratiei popoarelor a devenit o problema cardinala si o datorie nationala, deoarece istoricii maghiari, slavofili sau germani din fostul Imperiu hasburgic au sustinut ca teritoriul Romaniei a fost golit de autohtoni, ca s-a produs un gol (vacum), iar acest "vacum" etnic a fost umplut cu slavi, huni, avari si alte neamuri, iar mai tirziu cu unguri si germani. Prin aceasta teorie tendentioasa se cauta justificarea din punct de vedere a ocuparii unor mari parti din teritoriul Romaniei de catre slavi, maghiari si germani. Crestinismul a devenit astfel si un argument in favoarea continuitatii etnice, deoarece el apare de la un moment ca o caracteristica a lumii si civilizatiei greco-romane si, in acest sens, si a populatiei daco-romane, care a primit de timpuriu aceasta civilizatie. Orice urma crestina de pe teritoriul tarii noastre poate fi atribuita astfel, in primul rind, populatiei autohtone, nu migratorilor, caci acestia s-au crestinat mai greu si mai tirziu. Raspindirea crestinismului in Romania si mentinerea lui de-a lungul vremii s-a facut in strinsa conexiune cu Imperiul bizantin. Bizantul a ramas, dupa retragerea autoritatii si armatei romane din Dacia la sfirsitul secolului III (anul 275), singura forta politica din Orient care s-a putut impune in fata migratorilor. Considerindu-se de jure mostenitorul fostului Imperiu roman, el s-a interesat de regiunile de la Dunarea de Jos care aveau, de altfel, si o mare importanta strategica pentru soarta provinciilor din Peninsula Balcanica si chiar a capitalei insasi. Strapungerea frontierei dunarene insemna patrunderea in interiorul imperiului a valului popoarelor migratoare si periclitarea vietii pasnice a locuitorilor. In plus, Patriarhul de Constantinopol se simtea responsabil pentru grija sufleteasca a locuitorilor de aici si de aceea a fost activ in raspindirea crestinismului la Dunarea de Jos. Am afirmat mai sus ca crestinismul la romani este foarte vechi. Noi spunem ca ne-am nascut crestini, fara a preciza data exacta a crestinarii noastre. Barbarii si alte popoare europene, care n-au trait in granitele Imperiului roman, s-au crestinat mai tirziu. La unele dintre ele este cunoscut si momentul crestinarii lor: anul, luna si chiar ziua. Romanii nu-si pot preciza acest moment. La intrebarea: cind a fost facut cunoscut crestinismul pe pamintul tarii noastre, s-au dat raspunsuri variate. Unii invatati socot ca Sf. Apostol Andrei a fost primul misionar in partile noastre. Baza acestei sustineri o constituie informatia pe care ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea in Historia ecclesiastica, III, 1. El ne spune textual: "Cind Sfintii Apostoli si ucenici si Mintuitorului nostru s-au raspindit peste intreg pamintul, lui Toma, dupa spusele Traditiei, i-a cazut sorti tara partilor, lui Andrei, Scitia, lui Ioan Asia, unde si-a petrecut viata pina ce a venit la Efes". Scitia mentionata in textul citat ar fi Scythia Minor, adica Dobrogea de azi. Alti invatati neaga valoarea documentara a acestui text, pe motiv ca Eusebiu s-ar fi inspirat dintr-o "traditie" ("paradosis") care nu mai este confirmata de nici un autor antic. In afara de aceasta, alti scriitori bisericesti din secolele IV-V ca Sf. Grigorie de Nazianz, Theodoret de Cyr, Hieronymus, Paulin de Nola si altii, situeaza aria misionara a Sfintului Andrei nu in Scythia, ci pe pamint elenic. Opinia cea mai raspindita printre teologii si istoricii romani este ca traditia dupa care Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in partile noastre, sprijinita de Hipolit Romanul si de Doctrina siriaca a Apostolilor (care vorbeste de Gothia), nu pierde din credibilitatea prin aceea ca alti scriitori patristici atribuie aceluiasi apostol, ca arie misionara, largi zone din Peninsula balcanica. Poate ca aria sa misionara a fost mai intinsa. Oricum insa, in Dobrogea exista pina astazi o puternica traditie populara, potrivit careia Sf. Apostol Andrei a fost primul predicator al credintei crestine in aceste locuri. De numele lui sunt legate si numeroase toponime (pesteri si alte locuri). O alta stire despre rapindirea timpurie a crestinismului la romani ne este data de Tertulian (Adv. jud., 7). In ultimii ani ai secolului II sau inceputul celui urmator acesta scrie ca sarmatii, dacii si scitii - deci populatiile care au trait pe teritoriul Romaniei - trebuie considerate printre popoarele care primisera crestinismul la fel ca galii, britanii si alte natiuni ("Et Gallarum diversae nationes et Brittanorum inaccesa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum gentium et provinciarum et insularum multarum nobis ignotarum et quae enumerare minus possumus"). Fata de aceasta informatie, invatatii au manifestat rezerva, deoarece ei socotesc ca afirmatiile lui Tertulian au un caracter apologetic si, drept urmare, cuprind exagerari. Un argument in favoarea acelei rezerve l-ar constitui un pasaj din Comentariul la Evanghelia lui Matei al lui Origen care, in primele decenii ale secolului III - deci cam in aceeasi vreme cu Tertulian - enumera printre popoarele care nu primisera cuvintul Evangheliei pe daci, sarmati si sciti, adica pe aceleasi mentionate de Tertulian ca fiind deja crestine. Informatiile date de Tertulian si de Origen s-ar anula astfel una pe alta. Este insa sigur ca si cele afirmate de Origen au un pronuntat caracter apologetic, caci autorul alexandrin voia sa raspunda paganului Porphyrios, care negase valoarea cuvintelor Mintuitorului din Evanghelia lui Matei 24, 14: "Si se va vesti aceasta Evanghelie a Imparatiei peste tot pamintul, spre marturie neamurilor, si atunci va fi sfirsitul". Dupa parerea lui Porphyrios, acest termen de evanghelizare se implinise, ceea ce insemna ca va trebui sa vina si sfirsitul lumii, dar acesta nu se produsese. Profetia Mintuitorului ar fi fost, deci, mincinoasa, la care Origen a tinut sa raspunda. Un alt moment in procesul de crestinare al populatiei de pe teritoriul de azi al Romaniei il reprezinta mijlocul secolului III. Atunci par sa fi venit crestini la nordul Dunarii, adusi ca prizonieri de gotii care au atacat provinciile de la sudul Dunarii in jurul anilor 250-253. Ne referim la incursiunile gotilor condusi de regele Cniva, in Moesia Inferior, Thracia si Illyricum, cu care ocazie sunt pradate multe orase si sate si se iau numerosi prizonieri, intre care si crestini. Cu ocazia acestor incursiuni are loc marea lupta de la Abrittus (Razgrad in Bulgaria), soldata cu infringerea armatei romane si moartea pe cimpul de lupta a imparatului Decius si a fiului sau Herennius Etruscus. Unii invatati considera ca versurile 809-820 din Carmen Apologeticum ale poetului Commodian se refera la acest eveniment. Commodian spune ca gotii au luat multi prizonieri printre care si crestini, iar acestia au desfasurat activitatea misionara printre barbari. Dupa unele opinii, Commodian ar fi trait in a doua jumatate a secolului III, fiind aftfel contemporan cu evenimentele relatate. Rolul prizonierilor crestini in convertirea gotilor si a populatiei in mijlocul careia acestia au salasluit, este sublianiat cu si mai multa tarie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trait intre anii 368-425 si a scris o Istorie eclesiastica, pastrata, din pacate, numai in excerptele din secolul IX ale patriarhului Fotie. Filostorgius - care era arian - ne spune ca pe vremea imparatilor Valerian (253-260) si a fiului sau Gallienus (253-268), gotii de la Dunare "au trecut in teritoriul romanilor si au pustiit, prin incursiunile lor, o buna parte a teritoriului Europei. Apoi, trecind in Asia, au navalit in Galia si Capadocia, au luat multi prizonieri, printre altii si clerici, si s-au intors acasa cu multa prada. Aceasti prizonieri si oameni cucernici, traind impreuna cu barbarii, au convertit la adevarata credinta pe multi dintre ei si i-au convins sa imbratiseze religia crestina in locul credintei pagane. Din numarul acestor prizonieri au facut parte si stramosii lui Ulfila, capadocieni de neam, nascuti in apropiere de orasul Parnassus, “intr-un sat numit Sadagolthina”. Evenimentul s-ar fi petrecut prin anul 257 (dupa altii 253 sau 264) si ar reprezenta astfel momentul cel mai timpuri al patrunderii crestinismului la nordul Dunarii, asupra caruia exista o stire literara precisa. Prizonierii crestini au fost activi in lumea barbara si au jucat un rol important in raspindirea cuvantului Evangheliei; in al doilea rand, ca Ulfila, care si-a desfasurat activitatea sa misionara in cursul secolului IV in Gothia adica in regiunile controlate din punct de vedere politic si militar de goti, dar locuite si de autohtoni - care cuprindeau la data respectiva Moldova de sud si Muntenia de nord-est - isi are originea in acesti prizonieri. Contributia prizonierilor romani la culturizarea barbarilor, adica la procesul indelungat de acomodare a acestora la valorile materiale si spirituale ale civilizatiei greco-romane, a fost mare, daca ne gandim ca numarul captivilor era de mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni. In procesul romanizarii si al crestinarii, acestia au avut un rol important. Dar, pentru a admite existenta timpurie a crestinilor in teritoriile de la nordul Dunarii nu este necesar sa o conditionam de prezenta, aici a gotilor. Carpii, un trib din familia geto-dacilor, au reprezentat, pentu o buna parte a secolului III, o forta mai mare decit ce a gotilor, cum ne spune Petru Patricius. Singuri, sau in unire cu alte neamuri, ei au atacat provinciile impreriului (in 238, 242, 248, 295-297) si au luat multi prizonieri, intre care puteau fi si crestini. Acestea ar fi principalele surse literare care vorbesc de patrunderea crestinismului pe teritoriul Romaniei in primele trei secole. Cum s-a vazut, nu toate ne prezinta stiri care pot fi privite ca sigure. Totusi, macar unele dintre acestea contin informatii demne de incredere. De astfel, teritoriul Romaniei nu putea ramine la o parte de marele curent religios care s-a raspindit atit de repede in mai toata lumea greaca si romana, inca din primele secole. Se stie ca in Scythia Minor (Dobrogea) existau numeroase orase si sate cu populatie greaca si apoi romana, care intretineau legaturi comerciale si culturale cu Orientul si Grecia metropolitana. Restul teritoriului Romaniei, cunoscut sub numele de Dacia, avea legaturi strinse cu lumea greco-romana inca din secolul I d.Hr., iar de la inceputul secolului II devine provincie romana, cu toate caracteristicile modului de viata roman. Militari, oameni de afaceri, negustori, tehnicieni din Orientul grecesc sau din alte parti - unde crestinismul devenise mai bine cunoscut - vin si se aseaza in Dobrogea si Dacia raspindind aceasta religie. Au fost descoperite numeroase inscriptii, piese sculpturale de cult si alte obiecte de uz casnic, care vorbesc despre legaturi economice, culturale si spirituale intre Orientul crestin (Siria, Palestina, Egipt, Asia Mica) si regiunile de la Dunarea de Jos, in secolele II-III. Toate acestea au mijlocit patrunderea pe scara larga a religiilor orientale mistice (Sol Invictus, Mithras, Cybele, Isis etc.), pe care la cunoastem in Dobrogea inca din secolul I, iar in Dacia, dupa cucerirea romana. Este demn de subliniat numarul mare de unitati militare din Siria cantonate in Dacia, precum si al negustorilor orientali in orasele de pe litoralul Marii Negre. La Tomis (Constanta de azi) avem mentionata, pentru sfarsitul secolului II, o "casa a armatorilor din Alexandria" (Egipt). Logic este sa postulam existenta celor dintii crestini pe teritoriul Romaniei in Dobrogea si anume in orasele de pe litoral si numai dupa aceea in interiorul tarii, conform si traditiei apostolice andreiane. Prima mentiune scrisa despre crestini in Dobrogea se refera la doi martiri orietali, Epitect si Astion, morti in Halmyris pe la anul 290, deci in timpul domniei lui Diocletian. Pe plan arheologic, doua obiecte pledeaza pentru prezenta crestinilor in secolul III in Dobrogea: o gema (piatra de inel) de la Dinogetia, cu caracter gnostic si care va fi apartinut unui militar din garnizoana de acolo; o amfora de la Histria (inedita), pe care este reprezentat cu vopsea rosie un peste (simbol crestin). Pe teritoriul Daciei isi fac aparitia, tot in aceasta vreme, gemele gnostice de tipul Abraxas, descoperite recent in Orlea, jud. Dolj si Romula, jud. Olt, care vor fi apartinut tot unor persoane venite din Orient. Lor li se adauga interesantele inscriptii gnostice gravate pe doua placute de aur si descoperite recent in zona orasului Orsova (Dierna). Dar un loc aparte il ocupa, intre primele marturii arheologice crestine, gema descoperita la Potaissa (Turda) - Bunul Pastor purtand un miel, pomul vietii, porumbelul si, in sfirsit, elemente legate de mitul lui Iona: Iona cade din corabie si este inghitit de dragonul marin, Marturii crestine mentionate mai sus pot fi date in secolul III, mai cu seama catre mijlocul acestui secol si in a doua jumatate. Lor li se adauga unele obiecte (opaite, inscriptii funerare) descoperite pe teritoriul fostei Dacii, care par sa aiba inscrise pe ele semnul crucii, ori dupa cercetari mai noi, crucea a aparut ca simbol crestin inainte de Constantin cel Mare. Se poate spune, deci, ca in Dacia au existat crestini din secolul III (dupa istoricul Vasile Parvan, inainte de anul 270, dar prezenta acestor crestini nu trebuie inteleasa decat ca niste nuclee destul de restranse. In Scythia Minor, insa, situatia era cu totul alta, caci aici numarul crestinilor era cu mult mai mare. Numerosi martiri (peste 120), care au patimit la Tomis, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis si in alte parti, cu ocazia presecutiilor lui Diocletia, sunt o dovada graioare in aceste sens. Stim ca in anul 290, la Tomis exista chiar un episcop, Evanghelicus, iar dupa el pare sa fi fost un altul (Ephraem). Fara teama de a gresi, putem afirma deci ca in a doua jumatate a secolului III, in Dobrogea existau destui crestini organizati in comunitati, iar aceastea erau puse sub autoritatea unui episcop. O nouatate care se cere subliniata, ca rezultat important al recentelor descoperiri epigrafice si arheologice, este faptul ca martirologiile in general, si cele care privesc Dobrogea in special, trebuie privite cu mai multa incredere. La Axiopolis, Novidunum (Niculitel) si Tomis s-au descoperit inscriptii care pomenesc numele unor martiri, cunoscuti din martirologii. Toate acestea ne arata ca datele martirologiilor sunt reale si ca acestea devind importante surse de informare istorica . Secolul IV reprezinta o rascruce in istoria crestina a Dobrogei si a teritoriilor nord-dunarene. Dupa Edictul de la Milan din 313, crestinii se pot manifesta liber, iar progresele sunt peste tot evidente. In Dobrogea se consolideaza episcopatul deja existent, prin extinderea activitatii sale misionare in cadrul localnicilor, dar si printre barbari. Interesanta de relevat ni se pare contributia pe care a adus-o crestinismul la asimilarea barbarilor in masa autohtonilor. Doua inscriptii de la Tomis ne arata cum un got si un hun isi pierd, prin crestinare, nationalitatea, li se schimba numele si sunt incadrati in armata. In ce priveste regiunile de la nordul Dunarii, gratie cercetarilor arheologice si epigrafice desfasurate de-a lungul anilor, dar mai ales in ultimele decenii, avem o alta viziune. In primul rind, se constata pe tot teritoriul Romaniei, continuitatea populatiei autohtone, chiar daca in anumite zone - mai ales Transilvania si zonele nordice ale tarii - intra sub dominatie barbara. In al doilea rind, s-a stabilit ca largi zone din Banat, Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei, aflate in imediata vecinatate a Imperiului bizantin, au ramas in secolele IV-VI sub dependenta trupelor si administratiei imperiale. Alcatuind impreuna cu provinciile din sudul Dunarii o comunitate romanica de civilizatie, de limba si etnie, desemnata in mod curent ca romanitate carpato-dunareana, si avind un rol strategic primordial pentru securitatea capitalei imperiului si a Peninsulei Balcanice, imparatii bizantini au facut eforturi sa mentina regiunile nord-dunarene sub control permanent. Ei au si reusit acest lucru pe o perioada destul de indelungata in cursul secolelor IV-VI, cu exceptia timpului cit au durat invaziile hunice. Imperiul si-a exercitat puterea dincolo de Dunare, prin intermediul a numeroase capete de pod - cetati si castre - pe o linie care porneste din Banat si ajunge aproape de gurile Dunarii. Fortaretele romane erau nu numai puncte de aparare a limesului dunarean, ci si baze ale flotei, centre economice, politice si spirituale. In aceasta zona viata romana a dainuit aproape in forme similare celei din provinciile sud-dunarene si de aici patrundeau adinc in interiorul fostei Dacii negustorii, oamenii de afaceri si mai ales misionarii crerstini. Toti acesti factori au mentinut si intarit constiinta ca daco-romanii apartin imparatului prin excelenta si au contribuit la raspindirea crestinismului, care a preluat treptat, prin ierarhia sa, conducerea spirituala si politica a populatiei, acolo unde statul nu o mai putea exercita sub formele sale obsnuite. Un moment decisiv in desfasurarea operei misionare in stinga Dunarii trebuie considerat anul 332 cind gotii sunt infrinati de Constantin cel Mare si se incheie tratatul de pace prin care acestia devin aliati (foederatii) ai imperiului, impunandu-le, intre alte conditii si libertate pentru crestini. Socrate, intr-un pasaj din Historia ecclasiastica, pune clar inceputul operei misionare libere de stanga Dunarii in acest an. Subliniem opera misionara libera, fiindca si inainte de aceasta data - cum ne informeaza Commodian si Filostorgius -, desfasurase aceasta activitate, dar in conditii mai grele, de catre prizonierii luati de goti cu prilejul invaziilor lor in Europa, Galatia si Capadocia. Constantin cel Mare a luat masuri ca activitatea misionara crestina sa se desfasoare in stinga Dunarii, viguros si nestingherit. Dupa cum se stie, el se intitula si "episkopos ton ektos" (Eusebiu, Vita Constantini IV, 24), ceea ce inseamna ca era constient de misiunea sa de a purta grija de toti supusii, de a-i aduce pe toti la credinta adevarata - pagini sau eretici. Spre a facilita legaturile cu populatia din nordul Dunarii, a construit un pod de piatra intre Oescus (Gigen in Bulgaria) si Sucidava (Celei-Corabia in Romania). Politica lui Constantin a fost continuata de fiul sau Constantius II si a putut fi in vigoare pana aproape de sfirsitul secolului IV, cu exceptia unei perioade scurte, in timpul domniei imparatului Valens. Secolul IV este decisiv pentru crestinarea intregii populatii nord-dunarene si din aceasta vreme posedam numeroase descoperiri de antichitati crestine, care atesta acest lucru. Intre acestea este incriptia latina descoperita la Biertan in mijlocul Transilvaniei, care ne arata pe credinciosul Zenovius facind un dar bisericii locale. Exista deci, in acea vreme, in Transilvania o populatie latinofona, cu comunitati crestine bine organizate. Recent s-au facut descoperiri arheologice la Poolissum (Moingrad, in nordul Transivaniei) si Sarmisegetusa (Hateg), care constau in vase si inscriptii decorate cu simboluri crestine, asemanatoare ca text cu cea de la Biertan. Dar cea mai importanta descoperire din ultimii ani este basilica cu mormintul unui martir aflata in ruinele castrului roman de la Slaveni, comuna Gostavat, jud. Olt (Oltenia de sud). Datata in secolul IV, cu monede de la Constantin cel Mare si Constantius II, ea este cel mai vechi edificiu de cult crestin descoperit pina acum pe pamintul Daciei. Basilica cunoscuta mai de mult, de la Sucidava, dateaza din vremea imparatului Justinian. Mentinindu-se la secolul IV in nordul Dunarii, as vrea sa scot in evidenta citeva amanunte continute de Actul martiric al Sfintului Sava Gotul, semnificative pentru situatia crestinismului la noi. Din acesta reiese ca in nord-estul Munteniei existau autohtoni crestini ("etnikai"), care traiau impreuna cu gotii in sate si chiar orase .Spre unul dintre aceste orase (polis) s-a indreptat Sf. Sava, ca sa petreaca Pastele si de aici a fost luat si dus la raul Buzau, unde a fost inecat. Informatiile actului martiric al Sfintului Sava sunt pe deplin confirmate de sapaturile arheologice efectuate in comuna Pietroasele, jud. Buzau, unde s-a descoperit asa-zisul oras, pomenit in act, dar de fapt o fortareata construita de Constantin cel Mare dupa anul 332, adica imediat dupa incheierea pacii cu gotii, nu departe de raul Buzau, adica de locul martiriului. Alte rezultate ale sapaturilor confirma amanunte din actul martiric. De pilda, in jurul fortaretei au fost gasite citeva sate cu populatie mixta, autohtona si gotica, iar intr-unul dintre aceste sate a stat si Sf. Sava. Nu este, deci, cazul sa ne indoim catusi de putin de informatia pe care ne-o da acelasi document, si anume ca in nord-estul Munteniei de azi exista in vremea martiriului Sfintului Sava, deja bine constituita, acea Biserica sfinta si Ortodoxa, care purta corespondenta cu Biserica Ortodoxa a Capadociei, condusa pe atunci de Sfintul Vasile cel Mare, oferindu-i acesteia amanunte cu privire la viata si martiriul mucenicului ei. Un mare specialist in actele martirice (H. Delahaye) a analizat si pe acela al Sfintului Sava si a ajuns la concluzia ca el se distinge prin veracitatea si prin modul aparte de redactare, formind un gen special in cadrul celorlalte. Autorul socoteste ca datele continute in actul martiric ar fi fost furnizate de un martor ocular, daca nu redactate chiar de el si, in acest caz, se intreaba daca el n-a fost preotul Sansalas. O alta posibilitate ar fi ca redactarea actului martiric sa se fi realizat la Tomis pe baza informatiilor aduse de cei care au transportat aici, la ordinele guvernatorului militar la Scythiei, Iunius Soranus, moastele sfintului, pentru a fi trimise apoi mai departe, la Tesalonic si in sfarsit in Capadocia, Wolf-Dieter Hauschild, editorul din 1973 al Scrisorilor Sfintului Vasile, socoteste, cu bune argumente, ca scrisoarea nr. 165 a marelui parinte capadocian, pastrata azi fara adresantsi atribuitad unii lui Aschalius, episcop de Tesalonic, a fost adresata in realitatea episcopului Bretonian de Tomis. Noi aderam la opinia lui Wolf-Dieter Hauschild si in acest caz am avea numai primul document scris care a atesta legaturile Bisericii Romane cu unul dintre cei mai mari parinti ai crestinatatii, dar si posibilitatea alcatuirii la Tomis a Actului martiric al Sfintului Sava. Din scrisoarea Sfintului Vasile cel Mare reiese clar ca el raspunde la o scrisoare, in care era vorba de un martir care isi petrecuse viata in tara vecina barbara. In legatura cu ortodoxia Bisericii din stinga Dunarii, pomenita de Actul martiric al Sfintului Sava, as dori sa relev ca ea nu poate fi pusa la indoiala, desi Ulfila - care a fost aici mai inainte ca lector ( = citet), apoi ca episcop - ar fi raspindit in sanul ei invatatura ariana. Studiile recente subliniaza ca Ulfila a devenit arian abia dupa trecerea lui in sudul Dunarii si anume in timpul imparatilor Constantius ori Valens, deci la 20 de ani dupa pastorirea lui in Romania. Biserica Ortodoxa care exista in regiunea dominata de goti, ca si in celelalte din restul tarii, poseda edificii de cult (basilicae) si a activat pentru raspindirea crestinismului in masa autohtonilor si a barbarilor. Se poate afirma ca in cursul secolului IV, ea a reusit sa castige majoritatea populatiei romanice la noua religie. Asa se explica de ce terminologia de baza crestina, conservata in limba romana, este veche si latina. Unele cuvinte, ca biserica din basilica, trebuie admise cu necesitate ca au intrat si in limba noastra numai in secolul IV si anume in timpul lui Constantin cel Mare si al fiului sau Constantius II. Cit priveste caracterul latin al terminologiei noastre crestine, el se explica prin aceea ca limba autohtonilor era latina. Misionarii sositi aici, ori de unde veneau si orice limba vorbeau la ei acasa, trebuiau sa sa adapteze si sa foloseasca limba locala. Stim ca Ulfila a predicat in trei limbi: in greaca - pe care o stia de la parintii sai -, in gota si latina, ultimele doua invatate in mediul unde se nascuse si crescuse, adica in nord-estul Munteniei. Misionarii n-au impus o limba celor carora le predicau, ci au adoptat-o pe a acelora carora li se adresau. Una dintre cele mai mari realizari pe care le avem in istoria crestinismului in Romania in ultimele doua decenii, datorita, in primul rind descoperirilor epigrafice si arheologice, priveste Dobrogrea. In aceasta provincie s-a putut stabili ca, incepind cu sfirsitul secolului V si continuind in cursul celui urmator, au existat 15 episcopate, nu unul singur, cum se crezuse pina atunci. Despre un singur episcopat - si anume cel de la Tomis - vorbesc scriitorii eclasiastici Sozomen si Theodoret de Cyr (ale caror stiri au fost preluate de scriitori bizantini Nicetas Choniates si Nikephoros Kallistos Xanthopoulos), apoi actele sinoadelor din secolele IV-V, in care se gasesc numai iscaliturile episcopilor de Tomis, si o lege a imparatului Zenon din jurul anului 480. Descoperirea in 1960, la Callatis, a unei importante inscriptii pusa in amintirea unor episcopi locali, apoi saparea a trei palate episcopale la Histria, Callatis si Tropaeum Traiani, ca si aflarea altor numeroase antichitati crestine, au permis reluarea cercetarii unor surse antice, neglijate de cercetatori sau considerate ca nu au valoare reala, si s-a ajuns la concluzia, admisa azi aproape unanim, ca in Dobrogea a existat o mitropolie care avea in subordine 15 scaune episcopale. Opt dintre aceste episcopate functionau in cetati asezate pe malul drept al Dunarii si este sigura ca activitatea lor nu se limita doar la zona din interiorul provinciei, ci se intindeau si dincolo de ea, in stinga Dunarii, in randul populatiei autohtone si a celei barbare. Biserica din Scythia Minor, ca si celelalte episcopate aflate de-a lungul Dunarii, a avut un rol decisiv in raspindirea crestinismului in stinga Dunarii si apoi in mentinerea lui de-a lungul secolelor. Activitatea misionara a unor insemnati episcopi de Tomis - ca Bretanion si Teotim I - ne este cunoscuta si ea a fost laudata de mari parinti ai Bisericii ca Sf. Vasile cel Mare si Hieronym. Aceasta activitate era sustinuta si de Patriarhul de Constantinopol, caruia ii revenea sarcina, potrivit hotaririi canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, sa raspindeasca religia crestina la popoarele barbare si sa poarte grija de credinciosii aflati "in partibus infidelium". Imparatii de la Constantinopol erau si ei interesati in crestinarea popoarelor barbare, fiindca acestea deveneau mai favorabile imperiului. De aceea, ostasul bizantin era insotit de diplomat si de misionarul crestin. Imparatii bizantini n-au renuntat de jure la teritoriile de la Dunarea de Jos, chiar cind acestea erau pierdute si cedate in baza unui tratat. In acesta privinta este de amintit un episod istorisit de istoricii Theophilact Simocata si Theophanes Confessor, intamplat in vremea imparatului Mauriciu, prin anul 598. Generalul Priscus plecase intr-o expeditie impotriva barbarilor din Banat si ajungind in orasul Novae din Pannonnia Inferior aflat atunci sub dominatia avarilor, stabiliti cu centrul lor politic la Sirmium, a fost intimpinat de soli ai haganului avar Baian, care i-au reprosat comandantului bizantin ca a calcat un pamint strain si, in felul acesta, nesocoteste tratatul. Priscus a raspuns ca "a venit la vanatoare pe pamintul sau si l-a invinuit pe hagan ca e un fugar (venetic) din Rasarit". Intr-o perioada atit de tulbure ca aceea de la cumpana secolelor VI-VII, cind imperiul avea de infruntat atitea greutati, cind avarii isi intemeiasera regatul lor cu capitala la Sirmium si controla o mare parte din regiunile de la Dunarea de Jos, cind slavii cutreierau intinse tinuturi in stinga Dunarii, bizantinii se considerau adevaratii stapini ai intregului spatiu carpato-balcanic si incercau sa salveze ce se mai putea salva. In turul de orizont pe care am incercat sa-l facem asupra istoriei crestinismului in Romania in primele veacuri, in lumina noilor cercetari istorice, arheologice si epigrafice, am scos in evidenta citeva momente si probleme in legatura cu care s-au adus contributii mai de seama. Am aratat astfel ca istoriografia romaneasca acorda crestinismului un rol major in procesul de formare a poporului roman, considerindu-l una dintre coordonatele magistrale ale etnogenezei sale. Crestinismul a contribuit la adancirea si largirea procesului de romanizare si a asigurat, in perioada migratiilor, continuitatea populatiei autohtone. Inceputurile crestinismului la noi nu pot fi precizate, dar este probabil ca ele sa dateze chiar din perioada apostolica. Chiar daca traditia dupa care Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in Scythia (Dobrogea) nu poate fi intarita astazi de multe alte dovezi, ea ramine probabila. Patrunderea crestinismului la romani s-a facut de timpuriu, ea fiind pregatita de raspindirea cultelor orientale mistice, aduse mai intii in Dobrogea, in orasele de pe litoralul vestic al Marii Negre, si apoi in Dacia. Tot Dobrogea este primul loc unde au aparut crestinii. Cea dintii mentiune scrisa despre ei o avem din anul 290. Acesta nu este insa un terminus post quem al patrunderii crestinismului in Romania, caci dovezi arheologice ni-l atesta inca dinainte, atit in Dobrogea, cit si in Oltenia si Transilvania. Potrivit informatiilor lui Commodian Filostorgius, captiv crestin din imperiu, intre care si stramosii lui Ulfila, au ajuns in nordul Dunarii, in urma invaziilor gotice de la mijlocul secolului III (imparatii Valerian si Gallenius). Numerosi martiri, cu ocazia persecutiilor lui Diocletian, aratau intensitatea crestinismului in Dobrogea, care ajunsese inainte de sfirsitul secolului III sa aiba o episcopie. Descoperirile epigrafice de la Axiopolis, Niculitel si Tomis pledeaza pentru veridicitatea datelor din martirologii, iar sapaturile de la Pietroasele pentru acelea cuprinse in Actul martiric al Sfintului Sava "Gotul". Momentul decisiv pentru raspindirea crestinismului in nordul Dunarii il constituie pacea din anul 332 incheiata de Constantin cel Mare cu gotii. Conditiile politice si economice ale secolului IV au permis raspindirea crestinsmului in Romania, in asa fel incit acum ia nastere o Biserica ortodoxa activa atit in rindul autohtonilor, cit si al barbarilor. Terminologia de baza a Bisercii este latina si s-a format in secolul IV. Descoperirea basilicii crestine cu mormintul unui martir la Slaveni, com. Gostavat, datata in secolul IV, are o semnificatie deosebita pentru istoria crestinismului, inclusiv pentru intelegerea termenului biserica din basilica. Documentele epigrafice si arheologice au permis reevaluarea unor texte antice privitoare la organizarea eclesiastica a Scythiei Minor (Dobrogea) si s-a ajuns la concluzia ca aici au existat 15 episcopate, incepind cu sfirsitul secolului V si continuind in secolul VI, puse sub autoritatea unui mitropolit. Romanizarea si crestinarea teritoriilor nord-dunarene s-a facut in strinsa legatura cu Imperiul bizantin, de care populatia romanica se simtea strans legata. 쥁@