Referat Sfintii Trei Ierarhi

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Sfintii Trei Ierarhi si de asemenea puteti face Download Referat Sfintii Trei Ierarhi

Citeste fragmente din Referat Sfintii Trei Ierarhi

Sfinţii trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Un loc aparte îl au Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu si Ioan Gură de Aur.,in panteonul marilor ierarhi, teologi si sfinţi ai bisericii creştine An de an, la 30 ianuarie, întreaga Ortodoxie, dar nu numai, prăznuieşte în chip deosebit pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gură de Aur, care au strălucit ca nişte luceferi pe bolta cerească a Bisericii creştine. Şi pentru că ei s-au dovedit <>, facultăţile de teologie i-au ales ca patroni şi ocrotitori, ca viata creştina şi luminatori în înţelegerea credinţei creştine. În viaţa lor, în cultura şi ştiinţa lor, dar mai ales în credinţa lor, teologii de pretutindeni, profesori şi studenţi, caută mereu resurse de trăire a vieţii creştine autentice şi a credinţei celei adevărate. Dacă despre Sf. Apostol Pavel s-a spus, şi pe drept cuvânt, că este fereastra prin care păgânii L-au cunoscut pe Hristos şi s-au convertit la creştinism, despre Sfinţii Trei Ierarhi putem spune că sunt ca trei ferestre prin care creştinătatea a privit spre Hristos şi a primit lumina de la El. Cu cât ne apropiem de ei, cu atât îi cunoaştem mai bine, cu cât le cercetam viaţa şi opera, cu atât mai mult ne dăm seama de valoarea lor şi de folosul pe care îl putem avea dacă îi luam ca model de înţelegere şi trăire a vieţii creştine. Pentru a ne da seama de valoarea lor proprie şi a tuturor laolaltă, pentru ca fiecare dintre ei are ceva specific, dar au şi lucruri comune care îi fac nedespărţiţi, ei trebuie analizaţi împreună.. Opera lor este vastă, iar activitatea lor a cuprins toate domeniile şi aspectele vieţii: social, cultural, pastoral-misionar, dar au strălucit prin contribuţia lor în formarea învăţăturii celei adevărate şi păstrarea ei în faţa celor ce o atacau din toate părţile. Mai întâi să facem o trecere în revistă a perioadei în care au trăit, a modului în care s-au pregătit, a ceea ce i-a unit, şi nu în ultimul rând a motivului pentru care Biserica îi prăznuieşte pe toţi la aceeaşi dată, dup ce mai înainte, în cuprinsul aceleiaşi luni, i-a prăznuit pe fiecare separat. Au trăit în secolul IV al erei creştine, secol numit pe drept cuvânt “secolul de aur al creştinismului”. „De aur” pentru că în acest secol au trăit cele mai mari personalităţi ale Bisericii, dar şi pentru că în acest secol s-a formulat, pentru totdeauna, de către Biserica, prin primele două sinoade ecumenice, dogma fundamentală a creştinismului, Sfânta Treime, precum şi alte învăţături care derivă din aceasta, ca elesiologia, cosmologia etc. Este adevărat că nici unul dintre ei nu a participat la Sinodul I ecumenic, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Tatăl şi Dumnezeu- Fiul, iar la al II-lea Sinod, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Sfântul Duh, a participat numai Sf. Grigore de Nazianz, pentru că Sf. Vasile cel Mare trecuse deja la Domnul, iar Sf. Ioan Gura de Aur era încă tânăr pe atunci. Cu toate acestea, au avut o contribuţie hotărâtoare, atât la formarea învăţăturii celei adevărate, cât şi în păstrarea şi răspândirea ei. Sf. Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în oraşul Cezareea Capadociei, din părinţi creştini, care i-au dat o creştere aleasă şi o educaţie pe măsură. După studii strălucite de filozofie la Cezareea, Constantinopol şi Atena, s-a retras în părţile Pontului, unde a înfiinţat o mânăstire şi a stat acolo în rugăciune şi în meditaţie până când a fost hirotonit mai întâi preot şi apoi episcop al Cezareei, păstorind în această calitate până la moarte. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, când nu împlinise nici 50 de ani, plâns de întreaga sa turma şi numit încă de atunci „cel Mare”. A rămas în istoria Bisericii ca primul ierarh care, cu averea moştenită de la părinţi, a înfiinţat primele instituţii de asistenţă socială, numite după numele său “vasiliade”, şi anume: azile, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor căzute, şcoli tehnice etc., toate cu scopul de alinare a suferinţelor şi ajutorul celor săraci. Sf. Grigore de Nazianz (309-390), a văzut lumina zilei în satul Nazianz din Capadocia. În casa părintească a primit o educaţie aleasă de la mama sa, Nona. A făcut studii la Cezareea Capadociei, Alexandria şi Atena, unde a fost coleg cu Sf. Vasile cel Mare şi Iulian Apostatul, viitorul împărat. Întors de la studii, a fost botezat de tatăl său, după care s-a retras la o mănăstire din Pont întemeiată de prietenul său Vasile cel Mare, unde s-a îndeletnicit cu studiul şi asceza. A fost hirotonit fără voia lui de către Vasile cel Mare ca episcop de Sasima, dar acolo nu s-a dus niciodată. Datorita ereziei ariene care tulbura întreaga Biserica s-a dus la Constantinopol, unde intr-o bisericuţă numită Anastasia, adică înviere, şi-a ţinut predicile sale prin care a reuşit să zguduie din temelii arianismul. În anul 380, împăratul Teodosie cel Mare şi poporul l-au ales patriarh al Constantinopolului, iar în anul următor i s-a încredinţat prezidarea lucrărilor sinodului al II-lea ecumenic. Datorită tulburărilor şi intrigilor unor episcopi care-l acuzau că a umblat după scaunul patriarhal, pe care l-ar fi ocupat în mod necanonic, Sf. Grigore, mâhnit, s-a retras din scaunul patriarhal şi s-a dus în Capadocia, unde a trăit câte zile i-au mai fost rânduite, în singuratatea-i atât de plăcută. Sf. Ioan Gură de Aur (354-407) s-a născut în Antiohia. A primit o educaţie aleasă de la mama sa, Antusa, rămasă văduvă la 20 de ani în urma morţii tatălui său Secundus, care fusese un mare dregător militar. A învăţat filosofia şi retorica de la cel mai mare retor al timpului, Libaniu, care spera să-l lase în locul său. După terminarea studiilor a profesat avocatura, dar pentru o perioada foarte scurtă, pentru ca nefiind potrivită spiritului său a părăsit-o. S-a botezat şi a început să se îndeletnicească cu studiul Sfintei Scripturi, mai întâi în casa părintească, apoi într-o mănăstire. , Atiohia, unde a păstorit 12 ani. În anul 397 a fost înălţat fără voia sa pe scaunul de patriarh al Constantinopolului, unde s-a remarcat printr-o viaţă pilduitoare, dar mai ales prin aprige cuvântări prin care biciuia viciile în special celor de la curtea împărătească, şi chiar pe împărăteasa Eudoxia, care era o femeie cu moravuri uşoare. Datorită acestui lucru împărăteasa a pus la cale îndepărtarea sa din scaun de două ori. A doua oară a fost trimis în exil în Armenia, dar pe drum, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la anul 407. Rămăşitele sale au fost aduse după 31 de ani cu mare cinste la Constantinopol. Înzestraţi cu calităţi alese, instruiţi la cele mai înalte scoli ale timpului, favoriţi la o glorie uşoară şi ursiţi parcă din leagăn la celebritate cei trei sfinţi au renunţat foarte uşor la toate acestea şi au primit jugul lui Hristos cel plin de greutăţi şi suferinţe, dar cu conştiinţa împăcată că şi-au ales calea cea bună. Nici unul dintre ei nu râvnea la onorurile unor mari scaune episcopale, nici unul nu aspira la favoruri imperiale, nici unul nu avea interese personale şi ambiţii de măsurat cu ale altora. Fiecare dintre ei se simţea mult mai bine în fericita şi plăcuta linişte căutată, potrivită meditaţiei, rugăciunii şi studiului, a unei chilii de mănăstire, în Pont, în Capadocia, în Isauria, langa Antiohia, sau oriunde, pentru ei, ca asceţi, de o mie de ori mai potrivită şi mai binefăcătoare decât strălucitele scaune de frunte ale Bisericii veacului, râvnite de alţii. Contrar voinţei lor, însa, au ajuns episcopi pe scaune de frunte, dar asta pentru că se distinseseră întâi în slujba preoţească. Activitatea lor preoţească a fost atât de bogată şi de rodnică, încât putea să ilustreze şi să echivaleze ea singură cu o carieră episcopală. Când rangul şi puterea lor de episcopi a înălţat şi a întins câmpul şi roadele lucrului lor, ei au făcut ca marile lor calităţi sufleteşti şi cu îndoit zel şi devotament pentru credincioşi, adevărate minuni pastorale, care umplu scurta şi frământata lor slujire de ierarhi. În viaţa şi opera lor, Sf. Trei Ierarhi au multe puncte comune şi cu alţi mari Părinţi şi scriitori ai Bisericii. Totuşi Sf. Trei Ierarhi au câteva însuşiri caracteristice prin care ei se completează, formând o unitate care-i recomandă întotdeauna împreună. De altfel, tâlcul mai adânc al arătării divine pe care a avut-o în anul 1081 mitropolitul Ioan al Evhaitelor, în urma căreia s-a generalizat sărbătorirea împreuna a Sf. Trei Ierarhi la 30 ianuarie, nu este numai acela de a se pune capăt disputelor în legătură cu întâietatea pe care ar fi meritat-o unul sau altul dintre cei Trei Sfinţi Ierarhi, ci mai ales rezultatul unui proces îndelungat de aprofundare a operei lor, prin care Biserica a ajuns la conştiinţa că Sfinţii Trei Ierarhi se completează în mod armonios, fiecare dintre ei definindu-se abia prin raportarea sa la ceilalţi doi. Astfel, dacă Sf. Ioan Gură de Aur a predicat pe înţelesul tuturor adevărata credinţă, dacă Sf. Grigore Teologul a sintetizat dogma şi a făcut înţeleasă Revelaţia lui Dumnezeu, adevăruri de credinţă care depăşesc cugetarea şi copleşesc mintea, Sf. Vasile cel Mare cercetează şi explică etapele creaţiei, făcând cunoscută opera şi bunătatea lui Dumnezeu în om. Apoi, după cum am afirmat mai sus, în timpul vieţii lor s-a formulat dogma Sfintei Treimi, la care toţi cei trei ierarhi au contribuit în egală măsură atât pentru explicarea şi înţelegerea ei de către credincioşi, cât mai ales prin lupta pe care au dus-o cu cei care doreau cu tot dinadinsul să impună o credinţă străină Revelaţiei dumnezeieşti şi Tradiţiei apostolice. “În lupta cu marile erezii ale vremii lor, cu arianismul, cu sabelianismul, cu pnevmatomahii (adică cu cei care luptau împotriva Duhului Sfânt), cei trei părinţi de seama ai teologiei creştine au reuşit să depăşească caracterul substanţial al gândirii eleniste, fie că era vorba de aristotelism, fie de poatonism, pe care le cunoşteau ca nimeni alţi, şi au făurit pentru prima dată în istoria culturii umane conceptul de persoană, pe care l-au aşezat la temelia învăţăturii lor despre Sfânta Treime”. De fapt, învăţătura despre Sfânta Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat cu înverşunare toate ereziile primelor secole creştine, ai căror corifei, hrăniţi la şcolile filosofice ale timpului şi încrezuţi într-o logică liniară, simplistă, nu recunoşteau decât unitatea lui Dumnezeu, nevăzând cum s-ar împăca ea cu Trinitatea Persoanelor, sau cu viaţa interpersonală. În acest context găsim marea strădanie a Sf. Vasile cel Mare care dorea să evidenţieze cu ajutorul gândirii învăţătura revelată, că Dumnezeu este Unul şi în acelaşi timp întreit în persoane; că nici unitatea nu este contrară vieţii tripersonale, şi nici treimea Persoanelor nu e contrară unităţii lui. Dar cea dintâi scriere a Sf. Vasile cel Mare, de apărare a Treimii, este “Contra lui Eunomie”, în 3 cărţi. În primele două cărţi ale acestei lucrări, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Fiului născut din Tatăl. Eunomie, ucenic ale lui Aetiu Antiohianul, a dorit să dea, urmând magistrului său, o nouă viaţă arianismului, pe bază stricată, argumentată logic. Acesta, făcând filosofie abstractă şi nu teologie spunea: “Dumnezeu fiind nenăscut… nu poate naşte, ca să transmită Celui născut firea Sa”. Prin aceasta concepţie, Eunomie, erijat în filosof, voia sa destrame Treimea, adică pe Dumnezeu Cel personal, dat fiind ca un Dumnezeu personal nu poate fi monopersonal. Pentru mine prin scrisul şi pilda vieţii lor, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul şi Sf. Ioan Gură de Aur sunt modelele de slujire şi dăruire pentru binele oamenilor. În acest context,trebuie luăm aminte la Sf. Ioan Gură de Aur, care vedea în fiecare om pe Hristos întrupat. PAGE PAGE 4 쥁@