Referat Despre Inviere Si Cruce

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Despre Inviere Si Cruce si de asemenea puteti face Download Referat Despre inviere si cruce

Citeste fragmente din Referat Despre Inviere Si Cruce

LUCRARE DE SEMINAR LA PRACTICĂ LITURGICĂ TEMA: CUPRINS Pg. 1. Introducere 3 2. Raportul Cruce – Înviere 4 3. Crucea – obiect de cult 5 4. Temeiuri ale cinstirii Sfintei Cruci 6 5. Cinstirea crucii în cultul divin 7 6. Note bibliografice 10 7. Bibliografie 11 1. INTRODUCERE În centrul credinţei creştine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viaţa şi opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor.15,3-4) „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (I Cor.1,23). În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă „aducere-aminte” de jertfa şi învierea lui Hristos: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile). Hristos s-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: „jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce.”1 2. RAPORTUL CRUCE – ÎNVIERE Crucea reprezintă unul din cele dintâi simboluri creştine reprezentând patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos. Identificată de la început ca fiind „semnul Fiului omului” (Matei 24, 30) şi stindardul Bisericii (IS. 5, 26), Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, Împăratul răstignit (Macabei 8, 34 - 35). De-a lungul veacurilor, martirii au arătat că nu există experienţă a Împărăţiei lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7, 55 - 56). „Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii fiind ramurile acesteia”2. Crucea este inerentă întrupării răscumpărătoare şi iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Tradiţia răsăriteană n-a separat Crucea de Înviere şi tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. Numai în lumina Învierii se vede realitatea tragică a Crucii şi a păcatului, dar şi puterea şi stăpânirea lui Dumnezeu. Învierea a dat apostolilor adevăratul sens al Crucii, adâncimea sacrificiului, dar şi măreţia iertării şi iubirii divine. De aceea Crucea este o piatră de poticnire pentru necredincioşi (I Cor.1, 20 - 23). În pietatea ortodoxă, venerarea Crucii este nedespărţită de lauda Învierii: ”Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Pe de altă parte Crucea descoperă starea de păcat a lumii şi responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a lumii şi veacului acestuia. Pentru Sfântul apostol Pavel, argumentul Învierii se bazează pe realitatea hristologică:”ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a Înviat, dacă deci morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat” (I Cor. 15, 15 - 16). 3. CRUCEA – OBIECT DE CULT În sens material, Crucea este un obiect format din două braţe aşezate de-a curmeziş care înfăţişează de cele mai multe ori răstignirea Mântuitorului. Sfânta Cruce o întâlnim pe Sfânta Masă în altar cu care preotul binecuvântează pe credincioşi la Sfânta Liturghie. Ea se foloseşte la toate slujele bisericeşti cum ar fi sfinţirea apei, botez, cununie, precum şi la procesiuni. „Ea simbolizează pe de o parte renunţarea şi lepădarea de sine a creştinului, cum a spus Mântuitorul: ”Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”” (Matei 16, 24); pe de altă parte ea este stindardul de luptă cu care câştigăm biruinţa împotriva duhului rău precum cântă Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă; că se scutură şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei...”3. Dacă în vechime, crucea reprezenta obiect de tortură şi ocară pentru răufăcători, pentru noi, creştinii, crucea a devenit altarul mântuirii noastre. Ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce este obiectul sfânt prin a cărui sărutare, credincioşii îşi arată dragostea şi cinstirea ce o dau Mântuitorului Hristos. În epoca persecuţiilor, creştinii se recunoşteau între ei prin semnul sfintei cruci, ori prin chipul peştelui care simbolizează pe Iisus. Încă din a doua jumătate a secolului I găsim dovezi despre cinstirea Sfintei Cruci, mai întâi în cultul particular, apoi în cel bisericesc. În Biserica Ortodoxă avem două mari sărbători ale Sfintei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) şi Duminica Sfintei Cruci (a treia din Postul Mare). Înălţarea Sfintei Cruci îşi are originea pe vremea împăratului Constantin cel Mare. Două întâmplări au condus la aşezarea acestei sărbători creştine. Prima este minunata aflare a Sfintei Cruci în timpul acestui împărat şi a doua este readucerea sau întoarcerea Sfintei Cruci din Persia, pe timpul împăratului Heraclius I (610 - 641). Aflarea cinstitei şi de viaţă făcătoare Cruci a dat naştere serbării Sfintei Cruci. 4. TEMEIURI ALE CINSTIRII SFINTEI CRUCI Sfântul Apostol Pavel se exprimă clar când vorbeşte corintenilor despre venerarea Sfintei Cruci: ”Cuvântul Crucii pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I. Cor. 1, 18). 1. Crucea a fost preînchipuită în Vechiul Testament ca mijloc de mântuire prin lovirea Mării Roşii de către Moise cu toiagul (Ieşire 14, 16), de mâinile lui Moise întinse la orizontal şi sprijinite de Aaron şi Hur în lupta cu amaleciţii (Ieşire 17, 1 - 12), de şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie pentru vindecarea celor muşcaţi de şerpi veninoşi. 2. În Noul Testament, Crucea a devenit altarul de jertfă pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru răscumpărarea neamului omenesc. Ea este de asemenea mijlocitoarea preamăririi lui Hristos, este mijlocire prin care s-a înlăturat vrăjmăşia dintre oameni şi împăcarea lor cu Dumnezeu, este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi semnul Fiului Omului, care se va arăta pe cer la a doua venire a Domnului, este pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniţi să scape de la pierzanie. Vrednicia de cinstire a Crucii rezultă şi din cuvintele sfântului Apostol Pavel: „Mie însă să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului...” (Gal. 6, 16). 5. CINSTIREA CRUCII ÎN CULTUL DIVIN Cinstirea Sfintei Cruci o regăsim şi în cărţile de cult „Liturghier”, „Molitfelnic”, „Panihida”, „Acatistier”. În „Liturghier” întâlnim rânduiala slujbei la scoaterea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, la Înălţarea Sfintei Cruci. $ & ( H J V n ¬ À ú ( 6 8 < > D j p r x z š œ ¤ ¦ ¨ ª " $ Sfânta Cruce şi ţinându-l în dreptul frunţii ocoleşte pe după Sfânta Masă şi iese din altar pe uşa dinspre miazănoapte mergând înaintea lui un purtător de lumină. Ajuns în mijlocul Bisericii, preotul zice: „Cu înţelepciune drepţi!”. Aşază discul cu Sfânta Cruce pe analog şi o cădeşte cruciş, apoi luând discul cu Sfânta Cruce cu ambele mâini îl ridică la frunte, şi stând înaintea analogului, cu faţa la răsărit zice: „Mulţumeşte-ne pe noi, Dumnezeule”. Se zice de 100 de ori „Doamne miluieşte”, în timp ce preotul se pleacă încet cu Sfânta Cruce până la pământ şi din nou se ridică încet. Se spune de 500 de ori „Doamne miluieşte” preotul făcând aceleaşi gesturi ca şi mai înainte. Preotul pune discul cu Sfânta Cruce pe analog şi se cântă de 3 ori „Crucii Tale”, în timp ce preotul face metanii înaintea Sfintei Cruci, o sărută, face din nou ă metanie şi plecându-se spre dreapta şi stânga, intră în Sfântul altar, iar credincioşii din Biserică, vin pe rând şi se închină ca şi preotul, săruntând Sfânta Cruce, în timp ce la strană se cântă cele rânduite din „Minei”. Terminându-se închinarea şi sărutarea Sfintei Cruci, preotul vine în faţa analogului, se închină din nou şi luând Sfânta Cruce, o duce şi o pune pe tetrapod (iconostas), unde rămâne până la odovania sărbătorii (21 septembrie). În „Molitfelnic” întâlnim rânduiala care se face la punerea temeliei Bisericii şi la înfigerea Crucii. În rânduiala acestei slujbe se face precizarea că nimeni nu poate să pună temelie de Biserică, fie de piatră, fie de lemn, decât numai episcopul sau cu binecuvântarea lui un protopop ori un preot, pe care va voi să-l trimită. Dacă se va zidi Biserica din piatră se sapă şanţuri la locul unde va fi temelia şi se pregăteşte piatră şi tencuială şi pe o piatră patrunghiulară se desenează ori se sapă o cruce, iar sub cruce, dacă va voi episcopul, se pregăteşte un loc pentru punerea Sfintelor Moaşte. Se aşază inscripţia cu numele praznicului sau Sfântului căruia i se închină biserica, cu precizarea moaştelor ce se află aici şi a datei, acestea închinate în numele Tatălui şi al Fiului li al Sfântului Duh. Se pregăteşte o cruce mare de lemn şi locul în care să se înfigă ace cruce, adică o groapă unde are să se înfigă prestolul. Dacă biserica va fi de lemn, atunci nu se fac şanţuri, ci numai o groapă sub peretele altarului dinspre răsărit pentru punerea pietrei patrunghiulare şi alta pentru punerea crucii, la locul unde va fi prestolul. După ce s-au pregătit toate acestea, ierarhul locţiitorul se îmbracă în toate veşmintele arhiereşti, respectiv cele preoţeşti în biserica cea mai apropiată de locul unde se pune temelia, şi iese cu tot clerul, doi câte doi, diaconul mergând înainte cu cădelniţa, iar preoţii cu cruci. Sosind la loc pun Sfânta Evanvhelie şi Sfânta Cruce pe masă şi luând proestosul, cădelniţa şi cădând masa în chipul crucii de 3 ori zice diaconul: ”Binecuvântează părinte”. Se citesc rugăciunile începătoare, diaconul zice ectenia mare. Se cântă apoi după caz, troparul praznicului. Se duce şi se pun pe masă două vase, unul cu apă curată, altul cu untdelemn. Mai târziu, proestosul luând crucea, o afundă în apă cruciş, căutând troparul: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Acest tropar se cântă de 3 ori. După citirea altei rugăciuni proestosul, luând apă sfinţită, stropeşte cu ea locul unde are să fie înfiptă Crucea zicând o rugăciune către Mântuitorul. Preoţii, împreună cu proestosul luând Crucea, o înfig la locul pregătit, căutând un alt tropar. Proestosul, cu faţa la răsărit, înaintea Crucii înfipte, citeşte o rugăciune către Dumnezeu Tatăl. În Panihidă întâlnim rânduiala binecuvântării şi sfinţirii crucii ce se aşază la mormânt. Faţă de rânduiala care se face la punerea temeliei Bisericii şi la înfigerea crucii, aceasta este mai puţin complexă şi mai scurtă. Crucea este binecuvântată şi citită la cimitir, de către preot. Pe ea se înscriu numele celui adormit, ziua, luna şi anul când a trecut la cele veşnice. Pentru imnografia ortodoxă, foarte popular şi cunoscut este, alături de Acatistul Sfintei Treimi, Acatistul Maicii Domnului cel închinat Sfintei Cruci. Acesta este alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, fiecare icos terminându-se astfel: „Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor !”. În acatist se descoperă puterea Crucii, minunile pe care le înfăptuieşte asupra creştinilor ce o venerează. În laudele aduse ei este numită: „uşa tainelor”, „sprijinirea sărmanilor”, „păzitoare a creştinilor”, „odor vestitor al Cuvântului”, „izbăvirea vechiului blestem”, „stingătoarea focului rătăcirii”, etc.4. În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur, atrage atenţia asupra creştinilor care nu fac semnul sfintei cruci cu băgare de seamă. Sfinţii Părinţi, prin canonul 73 al Sinodului VI ecumenic, afurisesc pe profanatorii semnului Sfintei Cruci, zicând: „Crucea cea făcătoare de viaţă, arătându-se nouă mântuire, trebuie să punem toată silinţa spre a da cinstirea cuvenită Aceluia prin care ne-am mântuit din greşeala cea veche. Drept aceia, şi cu gândul şi cu cuvântul simţirea, dându-i Ei închinăciunea, închipuirile Crucii care se fac de unii pe faţa pământului, poruncind a se şterge cu tot chipul, ca nu cu călcarea celor ce umblă să se ocărască semnul biruinţei noastre. Deci, de acum înainte, cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului poruncind să se afurisească”. NOTE BIBLIOGRAFICE Pr.Prof. dr. Ion Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1987, p.86. Idem, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1994, p.114. Pr.Prof.dr. Ene Branişte, Liturgica teoretică, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1992, p.117. Acatistier, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1987, p.131. BIBLIOGRAFIE I. Izvoare Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992. Acatistier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., Ediţia a III-a, Bucureşti, 1987. Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., Bucureşti, 1987. Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., Bucureşti, 1992. Panihida, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., Ediţia a III-a, Bucureşti, 1992. II. Tratate, manuale Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, ( Credinţa pe care o mărturisim, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1987. ( Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a B.O.R., Bucureşti, 1994. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica teoretică, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1992. PAGE PAGE 2 쥁@