Referat Criza Berlinului Si Componenta Germana A Razboiului Rece

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Criza Berlinului Si Componenta Germana A Razboiului Rece si de asemenea puteti face Download Referat Criza berlinului si componenta germana a razboiului rece

Citeste fragmente din Referat Criza Berlinului Si Componenta Germana A Razboiului Rece

Titlul Referatului Secretarul de stat american Dean Acheson, fragment din adresa radiodifuzatã de la Bruxelles, Tratatul Atlanticului de Nord, 18 martie, 1949. Înaintea primelor conferinte dintre W. Churchill si F.D. Roosevelt din perioada rãzboiului, o prognozã elaboratã de Serviciile Americane de Informatii care se referea la pozitia postbelicã a U.R.S.S., concluziona [1]: "Odatã cu înfrângerea Germaniei, nu va mai exista nici o putere în Europa care sã se opunã fortei militare colosale [a U.R.S.S.-n.n.]…Pentru viitor concluzia este evidentã. Dupã ce Rusia va deveni un factor decisiv în rãzboi, ea trebuie sã primeascã orice asistentã si trebuie fãcute toate eforturile pentru a-i obtine prietenia. De asemenea, este fãrã îndoialã cã în urma înfrângerii Axei ea va domina Europa si este mult mai important sã dezvoltãm si sã pãstrãm cele mai prietenesti relatii cu Rusia". Previziunea unei ere a bunelor intentii între S.U.A.si U.R.S.S. a fost caracteristicã pentru neasteptata si utopica naturã a diplomatiei americane din timpul rãzboiului. În mod iluzoriu, aceasta presupunea cã rãzboiul nu era decât o întrerupere a unei stãri normale de armonie între natiuni, pentru pedepsirea agresorilor si a criminalilor de rãzboi, o cruciadã ideologicã în care tãrile aliate erau egale din punct de vedere moral si, odatã ce rãzboiul se va termina, vechea armonie si lupta mondialã pentru putere va lua sfârsit. Implicatia acestei utopii a fost clarã : S.U.A. nu si-au luat nici o mãsurã de precautie împotriva "nobililor" aliati din timpul rãzboiului, în anticiparea unei posibile dezintegrãri a aliantei si în eventualitatea unor ostilitãti. Permanentele semnale ale ostilitãtii si suspiciunii sovietice pot explica aceste previziuni optimiste. De-a lungul întregului rãzboi, U.R.S.S. a suspectat în mod constant S.U.A. si Marea Britanie de intentii necinstite. Conducãtorii americani, fãrã a tine seama de prognozele serviciilor de informatii, au gãsit imediat o explicatie pentru suspiciunea sovieticã. Ei percepeau politica externã a U.R.S.S. nu în termenii dinamicii interne ai regimului comunist si în dusmãnia lui pentru toate natiunile necomuniste, ci numai ca pe o reactie a Uniunii Sovietice la politica dusã de occidentali. Atitudinea Moscovei era perceputã numai prin prisma actelor antebelice : interventia aliatilor cu scopul de a rãsturna regimul sovietic si, dupã acest esec, stabilirea de cãtre Franta a unui cordon sanitar în Europa de Est, cu scopul de a feri restul continentului european de virusul comunist. Pe lângã acestea se adaugã respingerea de cãtre occidentali în anii `30 a initiativei sovietice de a se constitui o aliantã împotriva lui Hitler si, în mod special, acordul de la München din 1938, care a distrus Cehoslovacia si i-a deschis lui Hitler portile cãtre est. Eforturile occidentalilor în încercarea de a îndepãrta de vest pericolul hitlerist, directionându-l spre est, erau considerate motivele principale ale ostilitãtii sovietice. Occidentalii, pentru a modifica aceastã atitudine, trebuiau sã demonstreze Uniunii Sovietice, prin dovezi de prietenie, bunele lor intentii. Problema principalã, în viziunea lor, era nu dacã pentru lumea postbelicã cooperare sovieticã va fi obtinutã, ci când va fi ea stabilitã. Dizolvarea Cominternului, reducerea ideologiei comuniste, noua emfazã a nationalismului rus, relaxarea restrictiilor impuse bisericii si, nu în ultimul rând, declaratiile fãcute de sovietici în limbajul pãcii, al democratiei si libertãtii i-a convins pe occidentali sã perceapã în U.R.S.S. un nou prieten. Presedintele Roosevelt si consilierii sãi au avut certitudinea cã la Ialta s-au stabilit relatii mult mai amicale cu U.R.S.S. Stalin, demonstrându-si bunãvointa, a fãcut concesii la subiectele importante. În problema membrilor Natiunilor Unite si-a redus pretentiile pentru 16 locuri (ce ar fi revenit pentru fiecare republicã sovieticã) la numai trei, afirmând cã va sprijini S.U.A. dacã vor ridica pretentii de paritate. În Germania, el a acceptat o zonã de ocupatie francezã si primirea Frantei în Comisia de Control, precum si o unicã administratie pentru toate zonele de ocupatie. Mai mult, prin Declaratia privind Europa eliberatã, Stalin a promis organizarea de alegeri libere si autoguvernarea în Europa de Est. Rãspunzând dorintelor militare americane pentru Orientul Îndepãrtat, el a promis cã va intra în rãzboi împotriva Japoniei. Nu în ultimul rând, el a exprimat speranta cã vor urma cincizeci de ani de pace si puternicã cooperare. Se poate spune cã a fost o minune cã, la Conferinta de la Ialta, delegatia americanã a avut o dispozitie de "exaltare supremã". Harry Hopkins, consilier apropiat al presedintelui, afirma [2] : "Noi suntem ferm convinsi cã am câstigat prima mare victorie a pãcii, si prin noi mã refer la noi toti, întrega rasã umanã civilizatã". Aceastã pãrere poate fi completatã cu ajutorul cuvintelor secretarului de stat Cordell Hull [3]: "Nu va mai fi nevoie de sfere de influentã, de aliante, echilibrarea puterii, sau de orice alt fel de aranjament, prin intermediul cãrora, ca în trecutul nefericit, natiunile sã se strãduiascã sã-si apere securitatea sau sã-si promoveze propriile interese". Oamenii politici americani au ignorat, sau s-au fãcut cã ignorã existenta unui scop final la care sovieticii nu renuntaserã niciodatã si a cãrui realizare devenise acum posibilã datoritã împrejurãrilor internationale. Visul american de pace postbelicã si cooperare între cei trei mari va fi distrus odatã cu expansiunea Uniunii Sovietice în Europa Centralã si de Est, odatã cu impunerea controlului asupra Poloniei, României, Ungariei, Bulgariei si Albaniei (Iugoslavia se afla deja sub controlul comunist al maresalului Iosif Broz Tito si Cehoslovacia trãia în umbra Armatei Rosii). În fiecare dintre aceste tãri unde U.R.S.S. avea trupe, s-au stabilit unilateral coalitii guvernamentale pro-sovietce. Postul cheie în aceste regimuri - ministrul de interne, care de obicei controla politia - se afla în mâinile comunistilor. De la acest nivel - decisiv - al puterii era facilitatã posibilitatea extinderii dominatiei sovietice si subjugarea independentei acestor tãri. Concesiile fãcute de S.U.A. la Ialta doreau sã constituie o bazã de cooperare între cei trei mari, în perspectiva cã ele ar fi fost respectate. De fapt, Roosevelt si Churchill nu au avut cu ce sã forteze U.R.S.S. pentru a obtine de la aceasta concesii mai mari, datã fiind incapacitatea sovieticilor de a accepta limite. Cu toate cã rãzboiul se terminase, devenea foarte clar faptul cã angajamentele luate la Ialta, prin care U.R.S.S. se obligase sã organizeze alegeri libere si guverne democratice în Europa de Est, erau percepute diferit de rusi, spre deosebire de americani. Pentru sovietici "guvernele democratice" reprezentau guverne comuniste, iar "alegerile libere" semnificau alegeri la care nu puteau participa partidele ce nu erau favorabile comunistilor. Diplomatul român Grigore Gafencu, cu prilejul unui discurs tinut la Radio Europa Liberã, caracteriza foarte clar intentiile sovieticilor : "Hotãrârile luate la Ialta, astfel cum au fost tãlmãcite si împlinite de U.R.S.S., au dus la alunecarea întregii Europe rãsãritene în zona de influentã si sub stãpânirea exclusivã a împãrãtiei bolsevice ".[4] În 1944, Stalin îi declarase lui Tito cã "acest rãzboi nu este ca cele din trecut ; cine ocupã un teritoriu îsi impune propriul sistem social". Se poate spune cã aliatii occidentali au constatat în cele din urmã cã întelegerile de la Ialta nu puteau face altceva decât sã consimtã sau sã întârzie. În problema granitelor Poloniei, sovieticii au cerut estul acestei tãri, oferind drept compensatii teritorii luate Germaniei. Roosevelt si Churchill au acceptat propunerea, dar au considerat noua granitã de vest a Poloniei pe râurile Oder si Neisse doar temporarã, desi conferinta de pace la care urma sã se hotãrascã granita de vest a Poloniei nu a mai avut loc niciodatã, datoritã disensiunilor ulterioare. Ulterior, acordurile de la Ialta au fost criticate pentru cã "au predat "[5] Europa de Est dominatiei sovietice. Unii au afirmat cã sãnãtatea subrezitã a lui Roosevelt l-a fãcut sã cedeze la insistentele lui Stalin. Cursul rãzboiului a fost însã cel care a determinat actiunile ulterioare Yaltei si nu diplomatia, deoarece Armata Rosie detinea deja controlul în Europa de Est. Pe lângã aceasta se adaugã faptul cã se estima cã Japonia mai poate rezista încã optsprezece luni dupã înfrângerea Germaniei si americanii au sperat în permanentã cã acordurile de la Ialta vor fi puse în practicã. Politica sovieticã în Europa de Est si extinderea influentei comuniste au creat anxietate. Incapabile sã stãvileascã aceastã expansiune, Statele Unite si-au concentrat din ce în ce mai mult atentia asupra reconsolidãrii Germaniei ca natiune. Ideea împãrtirii a fost abandonatã si înlocuitã cu un program economic, prin care Germania urma sã fie capabilã de a se autosustine. Guvernul militar a fost directionat spre implantarea rãdãcinilor unei veritabile democratii, S.U.A. începând sã gândeascã în termenii ocupatiei militare si ai controlului pentru cel putin o generatie. Documentul ce traseazã aceastã directie a diplomatiei americane în Germania este J.C.S. (Joint Chiefs of Staff)/1067 [6], datat 14 mai 1945, directivã politicã ultrasecretã. Acesta a fost actul ce a ghidat administrarea în zona americanã de ocupatie si a "stat la baza negocierilor membrilor guvernului cvadripartit "[7]. Germania era ocupatã ca o natiune învinsã în care se va impune o administratie care va descuraja orice fraternizare. Economia germanã urma sã fie controlatã numai cât sã asigure necesarul fortelor de ocupatie, pentru a produce bunuri care sã previnã dezastrul si tulburãrile, care ar putea ameninta fortele de ocupatie. Partidul nazist si organizatiile sale erau dizolvate, legile si regulile naziste erau anulate. Membrii si asociatii partidului care au avut mai mult decât o participare nominalã la activitatea partidului erau exclusi din posturile de responsabilitate publicã, proprietãtile si actele partidului erau luate în custodia guvernului cvadripartit. Fortele armate germane erau demobilizate si armele, munitia si materialele de rãzboi urmau sã fie distruse. Criminalii de rãzboi si persoanele suspectate cã ar putea sã se opunã acestor obiective urmau sã fie arestate. J.C.S./1067 dãdea numai o autoritate limitatã guvernului militar. Era specificatã interzicerea guvernului militar american de a face orice pas în reabilitarea sau mentinerea economiei germane, exceptând stimularea agriculturii. Directivele politice ale J.C.S./1067 au fost modificate si extinse (în octombrie 1945) prin corelarea cu Protocolul încheiat la Potsdam si din nou modificate în 1947 (15 iulie) printr-un nou act - "Directivele obiectivelor Statelor Unite si politica de bazã în Germania" (Directive on US Objectives and Basic Policies in Germany) .[8] Germania începea sã fie privitã din ce în ce mai mult ca un important bastion împotriva expansiunii sovietice în Europa. Motivatia din spatele reorientãrii diplomatiei americane - care a devenit originea Rãzboiului Rece - a fost actiunea U.R.S.S. din primãvara anului 1945, în Polonia si Europa rãsãriteanã. Stalin considera aceste fapte ca o necesitate pentru viitoarea securitate a Uniunii Sovietice. Truman nu a acceptat însã acest punct de vedere, mai ales din momentul în care actiunile lui Stalin amenintau interesele Americii si tãrilor vest europene. Diferentele apãrute în problema tratãrii Germaniei au fost principalul factor în deteriorarea unitãtii aliatilor. Esecul de a obtine o întelegere mutualã comunã si acceptabilã pentru Germania, în spiritul întelegerilor de la Ialta si Potsdam, a accentuat clivajul dintre S.U.A. si U.R.S.S. Absenta Frantei de la Conferinta de la Potsdam a creat complicatii, deoarece aceastã tarã a refuzat sã se limiteze la aceste întelegeri. Un rezultat nefericit al derulãrii rãzboiului a fost decizia Comisiei Consultative Europene din 1944, prin care în definirea zonelor de ocupatie Berlinul era plasat adânc în zona de est sovieticã. Desi în primãvara anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea sã ajungã la Berlin înainte de sosirea rusilor, nu au fãcut-o. Trupele aliate occidentale au traversat Rinul si au pãtruns în Germania, Churchill dorind sã asedieze si sã captureze Berlinul înaintea rusilor. Eisenhower a refuzat însã, datoritã prioritãtii întelegerilor dintre aliati (privind viitoarele zone de ocupatie) pentru Berlin, încãlcarea lor putând avea ca rezultat accidente politice. Cu toate cã primul ministru britanic a încercat sã-l determine pe Truman sã modifice decizia luatã de Roosevelt, presedintele a refuzat sã reconsidere problema. În fata iminentei capitulãri a Germaniei, Truman nu dorea sã pericliteze viitoarea cooperare cu sovieticii. Ca urmare, Berlin, Praga si Viena au cãzut în mâinile sovieticilor. Imediat dupã înfrângerea Germaniei, U.R.S.S. a început sã izoleze zona esticã si s-o transforme într-o regiune satelit .[9] Din punct de vedere economic, Uniunea Sovieticã dorea sã obtinã avantaje rapide si maxime din propria zonã de ocupatie. Din punct de vedere politic, sovieticii doreau sã foloseascã zona ca bazã de operatii pentru un eventual control asupra întregii Germanii. U.R.S.S. a început controlul asupra Germaniei de est înaintea conferintei de la Potsdam, concentrându-si atentia în construirea Partidului Comunist si stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist. Creatã la 9 iunie, administratia militarã sovieticã a autorizat, sub directa coordonare a maresalului G. K. Jukov, crearea a patru "partide democratice" antifasciste : Partidul Comunist German (K.P.D.), Partidul Social-Democrat (S.P.D.), Partidul Crestin-Democrat (C.D.U.) si Partidul Liberal (L.D.P.D.). Un Partid Comunist German a fost înfiintat aproape imediat în Berlin, dar organizarea lui nu a fost deloc usoarã. Numai o micã miscare secretã comunistã reusise sã supravietuiascã celor doisprezece ani în care Hitler a condus Germania. Au scãpat doar câtiva comunisti care s-au alãturat national-socialistilor la începutul anului 1930, dupã ce Hitler ajunsese la putere, parte dintre ei fugind în tãrile vestice sau în U.R.S.S., multi altii fiind trimisi trimisi în lagãrele de concentrare. Acesti comunisti, antrenati si îndoctrinati la Moscova în timpul rãzboiului, s-au întors în Germania pe urmele Armatei Rosii, furnizând nucleul Partidului Comunist din Germania .[10] Pe 30 aprilie 1945, un grup de zece emigranti comunisti au sosit cu un avion special de la Moscova în Germania de Est. Acesta era dirijat de Walter Ulbricht (1893-1973), un vechi membru al S.P.D., integrat în Spartakusbund, militant comunist convins, animatorul de la Moscova al "Comitetului National al Germaniei libere" .[11] Sovieticii i-au plasat rapid pe comunistii germani în pozitii cheie în Berlin si în întreaga zonã de est. Partidul Comunist German a avut însã greutãti în transformarea sa într-un partid national majoritar. Motivul nu este greu de înteles, majoritatea germanilor detestându-i pe rusi, privindu-i ca ocupanti. Comunismul era identificat cu Armata Rosie, soldatii acesteia fiind considerati violatori, tâlhari, criminali si incendiatori. Pentru a aplana aceastã ostilitate, a fost aranjatã o fuziune între comunistii germani si social-democrati, fiind creat la începutul anului 1946 Partidul Socialist Unit, asociat al administratiei militare sovietice. La sfârsitul anului 1946, sovieticii au pregãtit intens preluarea controlului efectiv de cãtre Partidul Socialist Unit a tuturor guvernelor landurilor din zona de est. Sperantele ca întelegerile Conferintei de la Potsdam sã fie respectate si Germania sã fie tratatã ca o singurã entitate economicã au fost desarte. U.R.S.S. nu numai cã a demontat industria germanã, dar întreaga productie a fabricilor rãmase era consideratã ca parte a reparatiilor de rãzboi. În schimb, în sectorul occidental, S.U.A. "pompau" din ce în ce mai mult capital pentru a sustine poporul german. Cele douã puncte de vedere, total opuse, au fãcut imposibilã statuarea unui punct de vedere comun în problema resurselor germane din cele patru zone. Pe plan politic, înrãdãcinarea progresivã a comunistilor minoritari în organismele administrative si politice are ca punct de plecare anul 1945, odatã cu nationalizarea industrialã si cu reforma agrarã decise de ocupantul sovietic .[12] La 6 septembrie 1946, printr-un discurs tinut la Stuttgart, secretarul de stat Byrnes a reliefat o schimbare a politicii americane în Germania : "Va veni timpul când granitele zonale vor fi privite numai ca o definire a suprafetelor ocupate si nu ca unitãti economice sau politice, în care securitatea va fi impusã de cãtre puterile de ocupatie. "[13] Dacã Germania nu urma sã fie tratatã ca o singurã unitate economicã, atunci acest lucru va avea ca rezultat fuzionarea zonelor de ocupatie occidentale. Byrnes a mai adãugat cã vor fi fãcuti pasi pe calea stabilirii unei agentii economice centrale si a formãrii unui guvern provizoriu german : "Consiliul de Control [din Berlin-n.n.] are dreptul sã guverneze Germania numai pânã când Germania se va guverna singurã. "[14] Exprimând pozitia poporului american, Byrnes a mai adãugat : "Poporul american doreste returnarea guvernãrii Germaniei cãtre poporul german. Poporul american doreste sã ajute poporul german pentru a-si recâstiga un loc onorabil în lume, între natiunile libere si iubitoare de pace. "[15] Secretarul de stat a accentuat cã nu doreste ca Germania sã devinã un pion între est si vest, Statele Unite nedorind sã se retragã din Europa. "Vom rãmâne aici…Atâta timp cât va exista o armatã de ocupatie în Germania, fortele militare americane vor face parte din aceastã armatã de ocupatie." În discursul tinut la Stuttgart, Byrnes a vorbit pentru prima oarã de o luptã militarã între est si vest ,[16] reasigurând poporul german cã America nu-l va abandona controlului sovietic. El repeta publicului sãu german cã Statele Unite aprobau o revizuire a frontierelor similarã cu cea din 1939, în favoarea Poloniei, regiunea ce va fi cedatã urmând sã fie reglementatã ulterior, secretarul de stat american anuntând sfârsitul perioadei punitive de ocupatie. Prin acest dicurs, Byrnes a transformat complet politica oficialã fatã de Germania, dacã nu ca ton, mãcar ca tonalitate. La 10 martie 1947, s-a deschis la Moscova a patra sesiune a Consiliului Ministrilor de Externe, desfãsurându-se într-o atmosferã tensionatã. Pe 12 martie, într-un mesaj adresat Congresului american, presedintele Truman definea la Washington ceea ce avea sã se numeascã Doctrina Truman : "În fata comunismului, vom acorda tãrilor amenintate un ajutor atât economic si financiar cât si militar ."[17]Conferinta esua. La Moscova, au fost definite de Marshall sase aspecte de unitate economicã pentru Germania : utilizarea în comun a resurselor, programe de export si de import, reparatii, reformã financiarã, libertate de circulatie, organisme administrative germane la nivel central. Bidault reclama în plus cãrbune pentru Franta si combaterea pozitiei lui Molotov, potrivnic atasãrii Saarei la Franta. De fapt, Molotov încerca sã apeleze la Bidault pentru a servi ca mediator între rusi si anglo-americani. Esecul Conferintei de la Moscova este adevãratul debut al "rãzboiului rece" si al împãrtirii lumii în douã tabere. Consecintele sale au fost resimtite în mod particular în Germania, unde a transformat diviziunea geograficã în regiuni de influentã. La sfârsitul lunii aprilie, [18] presa comunistã din Germania de Est a atacat pentru prima datã politica americanã de ocupatie, calificând-o drept imperialistã si nazistã. Pe 5 octombrie a luat fiintã Kominformul care, în primul sãu manifest, a acuzat Statele Unite si Marea Britanie cã au dus un rãzboi propriu, pentru a se debarasa de concurenta economicã japonezã si germanã, acuzatie ce relua tezele sovietice ante-1941. Manifestul a împãrtit lumea în douã fronturi : un front imperialist si un front socialist al "democratiei", care nu a avut posibilitatea sã scape Münchenul de imperialisti. Aliatii "cuceriserã" de la U.R.S.S. ocuparea quadripartitã a Berlinului. Dar aliatii occidentali nu au dat prea mare atentie izolãrii acestuia în zona de ocupatie sovieticã. Ei au neglijat asigurarea unui land-coridor pentru Berlin. Anii urmãtori vor dovedi cã aceastã omisiune a fost o gresealã importantã. Criza Berlinului (1948-1949) În acord cu discutiile din 1943 de la Teheran, puterile victorioase au decis, prin protocolul si întelegerea din 12 septembrie si respectiv 14 noiembrie 1945 încheiate la Conferinta de la Ialta, sã dividã Germania în patru zone de ocupatie, cu scopul controlului si administrãrii .[19] La 5 iunie 1945, aliatii au dat publicitãtii patru declaratii, câte una de fiecare parte, în care se prevedea la capitolul 4 statutul special al Berlinului, ce urma sã fie ocupat si administrat împreunã (de cãtre cele patru puteri). În momentul capitulãrii Germaniei, respectiv pe 8 mai 1945, situatia militarã nu corespundea cu frontierele de ocupatie ale celor patru puteri. Oparte importantã a Saxoniei, Thuringia si Meckleburg au fost ocupate de trupele americane si britanice. Pe de altã parte, trupele sovietice au capturat Berlinul la 2 mai 1945. Imediat dupã ocuparea Berlinului, trupele sovietice au organizat o magistraturã, ce se afla sub controlul Armatei Rosii si sub influenta comunistilor. În iunie 1945 Truman si Churchill i-au propus lui Stalin ca trupele britanice si americane sã pãrãseascã o zonã desemnatã de sovietici, acestia urmând sã înlocuiascã în acea regiune trupele anglo-americane .[20] În schimb, trupe americane, franceze si britanice urmau sã fie introduse în Berlin, cu scopul ocupãrii comune a acestui oras. Desi aranjamentele pentru accesul liber dinspre zonele aliatilor vestici spre Berlin urmau sã fie fãcute de guvernatorii militari, nici o întelegere scrisã nu a fost stabilitã .[21] Stalin a acceptat procedura sugeratã de Truman si Churchill. Transferul de trupe a început la 1 iulie 1945 si primele trupe anglo-americane au intrat în Berlin pe 4 iulie ; trupele franceze si-au ocupt propriul sector la 12 iulie. Corpul aliat de control a fost format în acord cu întelegerile interguvernementale din septembrie 1944. Reprezentanti ai Înaltului Comandament Aliat, incluzând si reprezentanti ai Republicii Franta, s-au întâlnit pe 7 iulie 1945 si au stabilit detaliile administrãrii în comun a Berlinului. Comandamentul aliat era pus sub autoritatea unui comandant suprem, comandantul fiecãrui sector urmînd sã ocupe aceastã functie prin rotatie, câte cincizeci de zile. Comandamentul era direct subordonat Consiluilui de Control Aliat. Un ordin emis pe 21 ianuarie 1946 confirma din nou cã Berlinul nu fãcea parte din nici o zonã de ocupatie, stabilindu-se cã în interiorul Berlinului nu era valabil nici un decret sau ordin al vreunui comandant al zonelor de ocupatie. Administrarea germanã a Berlinului a fost pusã sub contolul celor patru puteri, împãrtirea fãcându-se în relatie directã cu o situatie deja existentã. De exemplu, Statele Unite au preluat zona de sud-vest, deoarece trupele americane se aflau pe flancul drept al aliatilor .[22] Magistratura orasului, formatã mai întâi sub administratia militarã sovieticã, a primit un statut constitutional pe 13 august 1946, când Comandamentul si-a dat aprobarea pentru stabilirea unei constitutii provizorii pentru Berlin. Sistemul de ocupatie al Berlinului si întregul control al Germaniei presupunea încrederea si cooperarea între puterile ocupante. Aceastã bazã de confidentã mutualã, atât de necesarã, a lipsit în administrarea Berlinului mai mult decât în celelalte zone de ocupatie. Zonele, create initial cu scopul ocupãrii militare, au început sã se dezvolte ca unitãti administrative independente, în acordul directivelor propriilor guvernatori militari. În toate cele patru sectoare ale Berlinului, de îndatã ce euforia victoriei s-a risipit, au iesit la suprafatã fisurile existente în rationamentele aliatilor. În februarie 1948, cele trei puteri occidentale s-au întâlnit la Londra pentru a pune bazele unei politici comune cel putin pentru partea vesticã a Germaniei. Conform întelegerii de la Londra, cei trei comandanti-sefi, care aveau autoritatea de ministrii-presedinti, trebuiau sã organizeze alegeri pentru Adunarea Constituantã si întocmirea unei constitutii pentru întreaga Germanie de Vest .[23] Sovieticii au protestat, maresalul Vassily D. Sokolovsky pãrãsind la 20 martie 1948 Consiliul de Control Aliat, afirmând cã puterile occidentale au violat întelegerile pentru controlul cvadripartit. El a protestat fatã de deciziile luate pe 6 martie la Londra, ce prevedeau viitoarea organizare a celor trei zone vestice. Eforturile americane de a consolida si redresa Germania de Vest au contribuit la consolidarea Europei Occidentale, conducând la intensificarea represaliilor sovietice, punctul central al tensiunilor devenind Germania. În martie 1947, Franta si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Dunkirk, întelegere mutualã defensivã, cu scopul de a se sprijini reciproc în cazul unei viitoare amenintãri din partea Germaniei. Peste numai un an, la 17 martie 1948, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat Pactul de la Bruxelles, stabilindu-se o aliantã defensivã colectivã, ce se opunea agresiunii sovietice .[24] Ultima clauzã specialã a acestui pact specifica sprijinul reciproc în cazul unui atac al U.R.S.S. împotriva Germaniei .[25] Truman a aprobat aceastã initiativã, afirmând în fata Congresului : "Pentru a le ajuta s-o realizeze, hotãrârea tãrilor libere din Europa trebuie combinatã cu aceeasi hotãrâre din partea noastrã. "[26] Presedintele a cerut Congresului sã urgenteze aprobarea legii pentru ajutorarea Europei si adoptarea unei legi universale pentru manevrele militare ale armatei Statelor Unite. Berlinul de Vest reprezenta de fapt o enclavã, situatã la 110 de mile în interiorul zonei sovietice. În sectoarele american, britanic si francez trãiau 2,25 milioane de locuitori. Fortele militare aliate din Berlin totalizau numai 11.000 de persoane, dintre care 6.500 erau americani. Berlinul de Vest era un oras industrial, situat ca mãrime între Paris si Moscova. Zilnic, peste 30.000 de tone de alimente, materiale de constructii si bunuri de consum intrau în zona vesticã a orasului. În aceeasi perioadã de timp, peste 4.000 de tone de masini industriale, becuri, tigãri, articole textile, pantofi si alte articole manufacturate erau trimise spre Germania de Vest. Traficul era sustinut de 13 trenuri de marfã si 12 de pasageri zilnic si 700 de barje lunar .[27] Între sfârsitul lui martie si începutul lunii iulie, criza din Germania a luat amploare. Sovieticii au început sã obstructioneze transporturile dintre Germania de Vest si Berlin. Inspectiile impuse pe sosele, barajele si perchezitionarea camioanelor au completat aceastã actiune. Uniunea Sovieticã si-a justificat actiunile, declarând cã a actionat conform drepturilor pe care le detinea, deoarece i-au fost respinse planurile de participare la guvernarea Germaniei de Vest. Pe 31 martie, administratia militarã sovieticã a emis un ordin prin care se stabilea perchezitionarea tuturor transporturilor occidentale ce traversau zona sovieticã. Aceasta era de fapt o violare a întelegerilor verbale fãcute de reprezentantii occidentali cu maresalul Jukov, care specificase cã personalul aliat nu va fi controlat la granitele zonei sovietice. Pe 1 aprilie, pentru a pune în aplicare ordinul, reprezentantii sovietici au decretat cã nici un mijloc de transport nu poate pãrãsi Berlinul fãrã aprobarea comandamentului sovietic. Acest decret unilateral conferea autoritãtilor sovietice dreptul de a controla orice transport din si înspre Berlinul de Vest. Imediat dupã ce sovieticii au initiat blocada, presedintele american a întrunit Cabinetul. Cu toate cã unul dintre apropiatii presedintelui a întrebat dacã Berlinul este chiar atât de important, Truman a remarcat în mod clar cã acesta nu este un subiect pentru el, singura sa preocupare fiind când si cum va decurge aprovizionarea Berlinului pe calea aerului .[28] Pus în fata acestei situatii, generalul Lucius D. Clay, comandantul zonei de ocupatie americanã, a solicitat pe 10 aprilie 1948 o teleconferintã cu Deprtamentul de Stat. Fiind sigur de extinderea blocadei, Clay si-a exprimat opinia cã S.U.A. nu trebuie sã cedze : "Am pierdut deja Cehoslovacia .[29] Norvegia este amenintatã. Dacã Berlinul de Vest va cade, Germania de Vest va fi urmãtorul pas. Dacã vrem sã apãrãm Europa de comunism, nu trebuie sã ne clintim…Dacã America nu întelege acum acest lucru, nu-l va întelege niciodatã si comunismul se va extinde nestingherit. Cred cã viitorul democratiei ne impune sã rãmânem "[30] La 23 iulie, începutã cu închiderea cãilor ferate, cãilor de navigatie si urmatã de restrictionarea traficului pe sosele, blocada sovieticã devine totalã .[31] Instructiunile transmise generalului Clay îi indicau sã fie foarte precaut, recomandându-i-se sã înceapã evacuarea familiilor americane din Berlin. Clay s-a opus însã acestei solutii, considerând cã acestã evacuare va fi interpretatã ca un semn de slãbiciune, atât de cãtre sovietici, cât si de poporul german. El era convins cã S.U.A. nu trebuie sã pãrãseascã Berlinul, în nici o circumstantã : "Dacã ne vom retrage, pozitia noastrã în Europa va fi amenintatã ".[32] Punctul culminant a fost luna iunie. De-a lungul primãverii, între puterile occidentale s-au încheiat o serie de acorduri privind coordonarea politicii economice în cele trei zone, astfel încât Germania de Vest devenise parte a Programului Europen de Redresare, începând organizarea politicã a Republicii Federale Germane. În acelasi context s-a decis si realizarea unei reforme monetare, ce urma sã introducã o singurã monedã pentru cele trei zone occidentale de ocupatie. Curând a devenit însã evident cã U.R.S.S. nu va fi de acord cu un sistem monetar uniform, exceptând proprii termeni. Clay a anuntat însã pe 18 iunie cã Germania de Vest va adopta o nouã monedã, înfiintându-se Banca Nationalã Germanã. Pentru a evita confuziile în Berlin, el a decis cã noua marcã (Deutschen Mark) sã nu circule în acest oras. Maresalul Sokolovski i-a învinuit pe occidentali cã, prin introducerea noilor monede, urmãreau de fapt divizarea Germaniei, declarând cã va lua mãsuri pentru a contracara aceastã initiativã. Fãrã anuntarea prealabilã a puterilor occidentale, Uniunea Sovieticã a introdus pe 23 iunie o nouã monedã (Ost Mark) în Berlin si în Germania de Est. Ziua urmãtoare, puterile occidentale au transformat marca vesticã într-o monedã legalã. Urmãtorul pas fãcut de sovietici a fost impunerea blocadei totale asupra Berlinului de Vest, întrerupând complet comunicatiile cu zona occidentalã pe uscat si pe apã. Luni de zile liderii puterilor occidentale au dezbãtut situatia creatã prin blocada impusã Berlinului de Vest. S-au emis douã solutii. Cea dintâi sustinea cã nu exista nici un factor ce ar putea avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre vestici. La sfârsitul rãzboiului, Statele Unite si-au redus considerabil efectivele militare. În primãvara anului 1948, fortele conventionale americane erau destul de reduse. Americanii aveau bomba atomicã, dar era un mare semn de întrebare pentru cum putea fi folositã aceastã armã într-un eventual conflict pentru Berlin. Treptat, s-a dovedit cã bomba atomicã era simbolul "impotentei marii potente". Diplomatia atomicã dusã de Statele Unite cu Moscova se baza pe o experientã trãitã doar de Extremul Orient, aceasta urmând sã fie aplicatã si relatiilor cu U.R.S.S. Multi experti militari americani au afirmat cã, dacã asupra Moscovei ar fi fost aruncatã o bombã atomicã, Armata Rosie va pãrãsi Europa. Marshall, cât si secretarul de stat pentru rãzboi Kenneth C. Royall, au fost extrem de pesimisti în privinta acestei solutii. O a doua pãrere sustinea ipoteza cã U.R.S.S. blufeazã, afirmându-se cã sovieticii nu doreau un rãzboi armat, ci se vor angaja într-un rãzboi al nervilor. Un aspect important al acestui punct de vedere se baza pe faptul cã occidentalii trebuie sã stea ferm pe pozitii, fãrã a face concesii sau sã se retragã. Generalul Clay a fost unul dintre cei mai ferventi avocati ai politicii fermitãtii, fiind sigur cã dacã puterile occidentale vor trimite un convoi blindat în Berlin, blocada va fi întreruptã, fãrã ca aceastã actiune sã declanseze un rãzboi. Însã la Washington nimeni nu dorea sã-si asume riscul unei astfel de actiuni. În aprilie, când fuseserã impuse de cãtre sovietici primele restrictii asupra traficului spre Berlin, a fost improvizat un mic pod aerian, pentru aprovizionarea personalului aliat. Zilnic erau transportate între saizeci si o sutã de tone de produse. Dupã aproximativ zece zile, când sovieticii au relaxat restrictiile impuse pe cãile ferate, podul aerian a fost întrerupt. Pe 24 iunie, în ziua urmãtoare impunerii blocadei totale, Clay a încercat sã afle dacã se poate folosi un pod aerian pentru a aproviziona nu numai personalul aliat, ci întreaga populatie a Berlinului de Vest. De ce a revenit Clay la ideea de pod aerian ? Pe de o parte datoritã faptului cã S.U.A. nu aveau nici un angajament oficial prin care sã li se permitã accesul cãtre Berlinul de Vest. Exista însã posibilitatea folosirii unui coridor aerian. În iunie 1945, Truman a discutat printr-un schimb de mesaje cu Stalin problema accesului spre Berlin. La acel timp, presedintele american era de acord sã se retragã din Saxonia si Thuringia dacã U.R.S.S. se angaja sã faciliteze accesul pe cãile ferate, si sosele spre Berlin - ce se afla foarte adânc în interiorul zonei sovietice - pentru americani. Stalin a acceptat încheierea unui acord, dar Truman nu a exploatat mai departe problema, bazându-se pe acordul verbal al liderului sovietic. Atât el, cât si alti oficiali americani, au realizat mai târziu greseala de a nu statua printr-un acord scris accesul spre Berlin. Colonelul Frank Howley, comandantul militar al zonei americane din Berlin, a afirmat ulterior cã S.U.A. ar fi trebuit sã nu se retragã din Saxonia si Thuringia, ce constituiau unele dintre cele mai fertile zone, dar sã abandoneze în schimb Berlinul, pentru a se concentra asupra dezvoltãrii Germaniei de Vest. "Am abandonat aceste teritorii Rusiei - a declarat Howley - în schimbul unui mic colt din Berlin" .[33] Dupã ocuparea Germaniei nu a fost definitivat nici un act care sã stabileascã un coridor de comunicatie între zonele vestice si sectorul occidental al Berlinului. Imediat dupã sfârsitul rãzboiului, nu s-a mai insistat asupra acestui subiect de teama de a nu ofensa U.R.S.S. Clay a adus în discutie aceastã problemã cu prilejul uneia dintre primele întâlniri a Consiliului de Control Aliat. În cursul acestor discutii s-a stabilit ca întregul trafic pe calea aerului, soselelor sau cãilor ferate spre Berlin sã fie liber, însã nici un document scris nu a înregistrat aceste întelegeri. "Mã îndoiesc foarte mult - declara mai târziu Clay - cã orice înscris ar fi ajutat cu ceva pentru a preveni aceste evenimente. "[34] Dacã exista o ambiguitate în privinta coridoarelor terestre, nu se putea spune acelasi lucru în privinta respectãrii coridoarelor aeriene. Aici întelegerile erau enuntate destul de clar. Pe perioada blocadei, sovieticii nu au fãcut nici o încercare serioasã de a se interfera în coridorul aerian, deoarece stiau cã un atac ostil asupra aviatiei occidentalilor va avea ca rezultat un rãzboi deschis, ceea ce ei nu îsi doreau. Ei erau însã siguri cã presiunile exercitate prin intermediul blocadei vor avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre occidentali sau, în cel mai rãu caz, negocierea unui acord favorabil în privinta Germaniei. Cea mai mare problemã cu care s-a confruntat Clay a fost stabilirea succesiunii traficului aerian. El era constient cã acest lucru ar fi fost imposibil în lipsa deplinei cooperãri a populatiei germane. A doua zi dupã impunerea blocadei generale, Clay l-a chemat în biroul sãu pe Ernst Reuter, primarul Berlinului, informîndu-l asupra planului de aprovitionare pe calea aerului. Reprezentantul american a subliniat cã, dacã blocada va continua si pe perioada iernii, poporul german va avea de îndurat privatiuni severe, dorind sã stie dacã populatia Berlinului îi va sprijini pe aliati. Reuter l-a asigurat pe Clay cã se poate baza pe ajutorul populatiei germane, berlinezii neacceptând în nici o circumstantã cererile sovieticilor. În urma rãspunsului primit din partea primarului Berlinului, Clay l-a contactat pe generalul Curtis LeMay, comandantul fortelor aeriene americane din Germania (cu sediul la Wiesbaden) : "Curt, poti transporta cãrbuni pe calea aerului ?" "Scuzã-mã generale - a replicat surprins LeMay - vrei sã repeti întrebarea ? "[35] Clay a repetat si LeMay a rãspuns fãrã sã ezite cã va face tot posibilul. În ziua urmãtoare podul aerian spre Berlin a început sã functioneze. Clay nu era încã sigur dacã va fi suficientã aprovizionarea pe calea aerului pentru necesitãtile întregului oras, gândindu-se cã acest mod de aprovizionare ar fi putut asigura între 500 si 700 de tone pe zi, ceea ce nu era îndeajuns pentru nevoile populatiei. Truman a acordat însã un sprijin maxim podului aerian, ordonând folosirea tuturor avioanelor disponibile din Europa pentru aprovizionarea Berlinului de Vest. La mijlocul lunii iulie, podul aerian avea o capacitate de transport de 2.500 de tone zilnic. Nici aceastã cantitate nu era însã suficientã pentru a asigura minimul necesar pentru Berlin, estimat la circa 4.500 de tone zilnic, dar era suficient pentru a demonstra cã blocada poate fi întâmpinatã cu succes printr-un pod aerian. În luna iulie, generalul Lucius D. Clay a vizitat Washingtonul, promitându-i-se un numãr de 160 avioane C-54 ce urmau sã înlocuiascã avioanele C-47. Aceste îmbunãtãtiri au mãrit capacitatea de transport, de la 6.987,7 tone la 8.000 tone .[36] În decembrie 1948, media zilnicã a cantitãtii de bunuri deplasatã de avioanele americane ce aterizau în Berlinul de Vest a crescut la 4.500 de tone, în ianuarie si februarie ajungând la 5.500 tone, minimul necesar pentru asigurarea existentei populatiei fiind de 4.000 de tone .[37] Pentru a sustine Berlinul pe perioada iernii, transportul aerian se dovedea însã insuficient, puterile occidentale fiind incapabile sã pãstreze orasul dacã aceastã situatie nu va fi rezolvatã pe cale diplomaticã.De-a lungul verii anului 1948, puterile vestice au început negocierile cu Uniunea Sovieticã pentru a pune capãt crizei Berlinului. Toate informatiile indicau însã cã U.R.S.S. nu era grãbitã sã ridice blocada. Ambasadorul american Walter Bedell Smith s-a întâlnit pe 2 august 1948 cu Stalin si Molotov. Discutiile preliminare s-au dovedit mult mai amabile decât se anticipase, Stalin declarând cã U.R.S.S. nu avea intentia de a forta puterile occidentale sã pãrãseascã Berlinul, deoarece "peste toate, noi rãmânem aliati ".[38] Discutiile s-au concentrat asupra desfãsurãrii reformei monetare, Stalin declarând cã dacã puterile occidentale vor retrage din circulatie marca vesticã si vor accepta marca sovieticã, restrictiile vor fi ridicate. Eliminarea mãrcilor occidentale si introducerea celor sovietice urma sã se facã simultan, Stalin neinsistând asupra amânãrii stabilirii unui guvern vest german, ca o conditie pentru ridicarea embargoului. Termenii negociati cu Stalin pãreau acceptabili, Smith discutând aceste propuneri cu reprezentantii francezi si britanici, prevãzând însã faptul cã blocada nu va lua sfârsit numai prin satisfacerea acestor conditii. În momentul în care ambasadorul american a exprimat dorinta stabilirii unui acord scris, Molotov a revenit asupra cererilor initiale, exprimându-si dorinta ca aliatii occidentali sã decidã asupra amânarii instituirii unei republici vest-germane. Aceastã cerere se afla însã în contradictie cu întelegerea stabilitã cu Stalin, Molotov adãugând cã restrictiile vor fi suprimate numai în momentul în care puterile occidentale vor renunta la reforma monetarã instituitã la 18 iunie. U.R.S.S. urma sã ridice blocada, dar îsi asuma în continuare autoritatea de a controla traficul din si înspre Berlinul de Vest. Aceste conditii se dovedeau însã inacceptabile pentru S.U.A. Mai mult decât atât, problema controlului monetar nu era statuatã în mod clar, Molotov exprimându-si dorinta de înfiintare a unei bãnci sovietice centrale ce urma sã înlocuiascã agentia bancarã a celor patru puteri, în vederea controlului unilateral al finantelor germane. Molotov a obiectat si asupra opiniei exprimate de reprezentantii occidentali, care afirmau cã prezenta lor în Berlin era o problemã deja statuatã prin acordurile precedente. ªansele de a rezolva criza Berlinului s-au diminuat. Smith s-a reîntâlnit cu Stalin la 23 august, într-un ultim efort de a rezolva impasul negocierilor cu Molotov. Stalin s-a arãtat dispus îndepãrtãrii celor douã obstacole majore. Însã, în loc sã elimine restrictiile impuse înaintea blocadei, el a afirmat cã "restrictiile impuse dupã [impunerea blocadei-n.n.] vor fi ridicate". Aceastã declaratie implica de fapt mentinerea tuturor restrictiilor. În privinta problemei monetare, Stalin a subliniat cã, atât în Berlin, cât si în Germania de Est trebuia sã circule aceeasi monedã, circulatia monetarã urmând sã fie dirijatã de o bancã sovieticã, liderul sovietic acceptând ca aceasta sã fie supervizatã de Consiliul Aliat de Control. Stalin a exprimat însã dorinta ca, în întelegerea finalã, sã nu fie mentionatã stabilirea unui guvern vest-german si reprezententii occidentali sã afirme cã discutiile asupra crizei Berlinului au avut loc într-o atmosferã de întelegere mutualã. Comunicatul final al discutiilor purtate la Moscova au lãsat în suspensie problema blocadei, fiind transmisã câte o directivã fiecãrui guvern în care se "stabilea" ridicarea restrictiilor de trafic si reforma monetarã în Berlin. Nu s-a definit însã nici o politicã pentru modul în care aceste principii sã fie puse în practicã. Ca rezultat, situatia nu s-a îmbunãtãtit, devenind chiar mai gravã, devenind clar cã Uniunea Sovieticã nu dorea sã ridice blocada, asteptând ca iarna sã-i forteze pe occidentali sã pãrãseascã Berlinul, sau sã accepte conditiile impuse de sovietici. În octombrie, masina sovieticã de propagandã a trecut la o strategie de teroare, comunicându-li-se berlinezilor cã dacã nu-i vor alunga pe occidentali se vor confrunta cu aceleasi orori ca în 1945. Occidentalii, afirmau sovieticii, nu-i vor sprijini, singurele lucruri la care puteau sã se astepte de la acestia fiind foametea si lagãrele de concentrare .[39] Hrana si ajutoarele medicale livrate germanilor de cãtre S.U.A. au fost confiscate de Armata Rosie. Berlinezii din sectorul vestic au rezistat eroic acestor presiuni psihice, fapt demonstrat în mai multe rânduri. Dovada cea mai evidentã a fost îndepãrtarea în septembrie 1948 a steagului sovietic de pe poarta Branderburg, berlinezii dovedind prin aceastã actiune cã refuzau sã accepte teroarea sovieticã. La scurt timp dupã acest incident, puterile occidentale au înaintat problema Berlinului Natiunilor Unite. Treptat, criza Berlinului s-a transformat într-o confruntare de uzurã între americani si sovietici. În perioada iernii anului 1948, podul aerian a fost extins, devenind însã evident cã era imposibil satisfacerea minimului necesar pentru sustinerea orasului .[40] Cu toate cã greutãtile si suferinta erau mari, moralul populatiei germane era sustinut permanent de zgomotul fãcut de avioanele americane si britanice. Solidaritatea berlinezilor a atins punctul maxim cu prilejul alegerilor municipale, desi sovieticii au încercat sã foloseascã orice metodã pentru a împiedica desfãsurarea acestora, interzicând populatiei germane din sectorul de est al Berlinului sã participe la vot. Efortul s-a dovedit însã inutil : 86% din electorat s-a prezentat la urne si Partidul Social-Democrat, ce a refuzat sã fuzioneze cu Partidul Comunist, a câstigat detasat alegerile. În aprilie 1949, Consiliul Poporului din zona sovieticã, ce aprobase o asa-numitã constitutie a Germaniei de est, a încercat sã aranjeze o întâlnire la Brunswick cu oficialii vest-germani. Cu toate cã aceastã întâlnire a fost respinsã, oficialii germani din est s-au întâlnit cu o serie de lideri germani occidentali, în efortul de a dezvolta un program pentru unificarea Germaniei, ce avea ca scop stoparea progreselor guvernului vest-german. Aceste tatonãri est-germane în domeniul politic camuflau adevãrata intentie de restabilire a relatiilor comerciale cu Germania de Vest .[41] La sfârsitul lunii ianuarie 1949, Uniunea Sovieticã a fãcut prima miscare strategicã în lupta de uzurã pentru Berlinul de Vest. Rãspunzând unei întrebãri puse de un corespondent de presã american, Stalin a afirmat cã blocada ar putea fi ridicatã, dacã occidentalii vor renunta la contrablocada impusã Germaniei de Est, ca replicã la blocada impusã de sovietici asupra Berlinului de Vest .[42] Liderul sovietic nu a amintit nimic despre reforme monetarã din Germania de Vest, sau de celelalte conditii sovietice. Aceste omisiuni au fost sesizate promt de Departamentul de Stat. Pentu a testa veridicitatea afirmatiilor, delelegatul american la Natiunile Unite, Philip Jessup, a fost instruit sã abordeze subiectul blocadei cu delegatul sovietic, Jacob Malik, fiind însã însãrcinat sã pãstreze caracterul secret si confidential al discutiilor. Jessup a avut mai întâi o întâlnire uzualã cu Malik, pe 15 februarie. Folosind tehnica obisnuitã, delegatul american l-a întrebat pe Malik dacã Stalin nu a fãcut cumva accidental declaratia. Delgatul sovietic a rãspuns cã nu are informatii asupra subiectului, urmând sã se informeze în aceastã privintã. Peste aproximativ o lunã, Malik l-a întâlnit pe Jessup, spunându-i cã a primit precizãri în privinta subiectului, omisiunile nefiind accidentale. Cu toate cã Stalin se opunea în continuare înfiintãrii unui guvern vest-german, el nu va pune o conditie în aceast sens pentru ridicarea blocadei. Discutiile s-au desfãsurat în secret la sediul Natiunilor Unite, întelegerea fiind încheiatã în mai, dupã ce în prealabil, la 1 martie, restrictiile au fost ridicate de ambele pãrti. Urmãtoarea întâlnire a Consiliului Ministrilor de Externe a fost programatã pentru a avea loc pe 23 mai la Paris, având ca principal subiect rezolvarea problemei germane. Blocada Berlinului s-a încheiat la 12 mai, devenind însã evidentã ireconcilierea conflictului dintre S.U.A. si U.R.S.S. în problema Germaniei. Nu s-a putut încheia nici o întelegere privind unificarea economicã si politicã a acestei tãri. Singurul aspect pozitiv, în ciuda acestui impas, a fost cã Uniunea Sovieticã nu intentiona sã reinstituie blocada, dreptul libertãtii transporturilor fiind recunoscut de cele patru puteri. La miezul noptii dintre 11 si 12 mai 1949, trenurile americane au trecut granita sovieticã spre Berlin fãrã nici un incident. Un mare numãr de corespondenti de presã americani si din alte tãri au trecut frontiera ca simplii pasageri, cu primul tren. În Berlin a fost o zi de relaxare a populatiei, cu un evident spirit de sãrbãtoare. Oricum, podul aerian se desfãsura în continuare. Blocada fusese ridicatã dar lupta pentru libertate încã nu se încheiase. Populatia germanã trecuse un test major si era fericitã si mândrã cã a contribuit la victoria rãzboiului de uzurã. Retragerea embargoului impus asupra transporturilor spre Berlin de cãtre Uniunea Sovieticã a reprezentat o mare victorie a politicii Statelor Unite. În parte ea a fost rezultatul norocului, în parte datoritã hotãrârii berlinezilor de a rezista la presiunile sovieticilor, oricât de mare ar fi fost sacrificiul implicat. În mare mãsurã, la acest succes al diplomatiei americane, a contribuit eficienta podului aerian. Rezultatele au fost surprinzãtoare. 400 de avioane de transport au actionat 322 de zile si nopti, aterizãrile si decolãrile având o succesiune de 63 de secunde. În total, avioanele americane si britanice au avut un numãr de 277.728 de aterizãri pe aeroportul Tempelhof din Berlin, transportând în Berlinul de Vest peste 2,1 milioane de tone de mãrfuri .[43] Piloti americani din Alaska, Panama si Hawaii au venit la bordul avioanelor C-47 si C-54 pentru a participa la podul aerian. Populatia germanã era impresionatã de emblemele acestor avioane, ce indicau din ce parte a lumii veniserã sã participe la sprijinirea Berlinului .[44] Podul aerian devenise parte a vietii zilnice .[45] În aceastã perioadã, de aproape doisprezece luni, populatia din sectorul vestic al Berlinului, inclusiv personalul aliat, a fost tinutã în viatã de podul aerian americano-britanic, care din ziua impunerii blocadei a transportat 1.402.644 metri cubi de hranã, cãrbuni si alte produse esentiale. În primãvara anului 1949, berlinezii din sectorul occidental se hrãneau mai bine decât la începutul blocadei. Situati alimentarã a acestora era cu mult mai bunã decât în cazul germanilor din Berlinul de Est, dovedind ineficienta blocadei sovietice. Dupã ridicarea embargoului, gazul si electricitatea au fost redistribuite douãzeci si patru de ore pe zi, viata în Berlin revenind la normal. Prin acest rãzboi de uzurã, Uniunea Sovieticã a testat pânã unde putea ajunge determinarea politicii americane, acesta fiind primul pas într-o serie de actiuni ce aveau ca scop convingerea S.U.A. sã pãrãseascã Berlinul sau chiar întreaga Germanie. Cu certitudine cã, pentru acea perioadã, monopolul american al armei atomice a fost un factor determinant în aplanarea crizei Berlinului .[46] Pânã în 1972 ,[47] s-au dezvoltat douã Germanii cu douã guverne separate, integrându-se în douã structuri economice si militare opuse. În Germania de Vest, un consiliu parlamentar a emis o constitutie provizorie, în august 1949 având loc primele alegeri libere de dupã 1932, punându-se bazele Republicii Federale Germania. În acelasi an, în Germania de Est, sovieticii au constituit un regim marionetã declarând capitala la Berlin, iar din 1950 sovieicii au început sã militarizeze regiunea. În urma Conferintei Germaniei de Est tinutã la Praga (în februarie 1948), la 22 octombrie 1948, se întruneste la Berlin Congresul Popoarelor Germane, cu scopul proiectãrii unei constitutii pentru o Germanie unitã si o presã a "justitiei si pãcii", fiind ales un "Consiliu Popular" (Volksrat) .[48] La 30 mai 1949, Congresul Poporului din Berlin adoptã Constitutia Germaniei în zona sovieticã, iar pe 6 octombrie este proclamatã Republica Democratã Germanã (D.D.R.). În Germania de Vest, în urma Conferintei Ministrilor de externe de la Paris, la 23 mai 1949 este semnatã la Bonn Constitutia Germaniei de Vest. La 15 septembrie Konrad Adenauer, liderul Uniunii Crestin-Democrate (CDU), este ales cancelar al Republicii Federale a Germaniei (Bundesrepublik Deutschland). Desi la 8 octombrie 1949 s-a semnat o întelegere între R.F.G. si R.D.G., ruptura era foarte clarã. Spre deosebire de Constitutia R.F.G., denumirea de Republica Democratã Germanã si noua constitutie a acesteia fãceau clar deosebirea de o altã Germanie, aceasta fiind una "democratã". R.D.G. a devenit avanpostul lumii socialiste în fata sistemului capitalist occidental, opunându-se R.F.G. ce fusese integratã într-un sistem ostil de aliante. Din punctul de vedere sovietic si est-german, Germania de Vest era o marionetã a S.U.A. Divizarea Germaniei între R.D.G. si R.F.G. a fost un rezultat al politicii ocupantilor si o evidentã a faptului cã, în ciuda faptului cã aliatii au câstigat rãzboiul, au pierdut pacea. În zona de ocupatie occidentalã, nu s-a trecut la nationalizarea agriculturii, renuntându-se la mãsuri radicale .[49] Concomitent, pe mãsurã ce opinia publicã americanã si-a schimbat atitudinea, în Germania de Vest a fost implementat un nou sistem politic. R.F.G. nu mai era receptionatã ca inamic principal, ci U.R.S.S. Aceasta din urmã încerca sistematic sã-si extindã influenta în Europa de Est, provocând o reconsiderare a politicii externe a S.U.A. fatã de Europa si Germania. Blocada Berlinului a fost un test pentru politica postbelicã a Statelor Unite. La acel timp, Stalin s-a bazat pe douã argumente : în primul rând pe dimensiunile Armatei Rosii si în al doilea rând pe faptul cã S.U.A. si Marea Britanie nu vor fi capabile sã aprovizioneze Berlinul pe calea aerului. Primul avantaj s-a dovedit a fi corect, al doilea dovedindu-se însã complet gresit. Când Stalin a realizat acest lucru, si-a dat seamã cã trebuie sã ridice embargoul sau sã doboare avioanele anglo-americane, riscând declansarea unui rãzboi cu acestia. Monopolul american al armei atomice a fost decisiv pentru alegerea primei variante. În zona sovieticã a Germaniei, îndoctrinarea comunistã, nivelul scãzut de trai si nu în ultimul rând politia secretã Stasi [50] au determinat un mare numãr de est-germani sã emigreze prin Berlin în Germania de Vest. În anul înfiintãrii Republicii Democrate Germane, 59.245 de est-germani au trecut din Berlinul de Est în zona occidentalã, 197.788 în 1950, 165.648 în 1951, 182.393 în 1952 .[51] Criza Berlinului a accelerat procesul de creare a unei republici vest-germane, blocada stimulând efortul american de consolidare a apãrãrii Europei de Vest si de accelerare a Programului European de Reconstructie. Diviziunea Germaniei si dividerea Berlinului au existat pânã în 1989 din cauzã cã U.R.S.S. a refuzat sã facã un aranjament pentru încheierea unui tratat de pace cu reprezentantii întregii Germanii, alesi prin alegeri libere sau prin orice altã procedurã de autodeterminare. Sovieticii nu au permis niciodatã sustinerea de alegeri l