Referat Dumnezeu In Credinta Crestina

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Dumnezeu In Credinta Crestina si de asemenea puteti face Download Referat Dumnezeu in credinta crestina

Citeste fragmente din Referat Dumnezeu In Credinta Crestina

DUMNEZEU ÎN CREDINŢA CREŞTINĂ SUMAR: A. Preliminarii B. Despre fiinţa lui Dumnezeu C. Natura lui Dumnezeu D. Subzistenţa personală tri-unitară a lui Dumnezeu E. Caracterul lui Dumnezeu F. Voia lui Dumnezeu G. Dumnezeu şi mântuirea omului H. Credinţa creştină A. Preliminarii Născut din iudaism (prima religie monoteistă din istoria lumii), creştinismul este considerat nu numai continuarea, ci şi înflorirea acestuia. Fără să subestimeze revelaţia specială a Vechiului Testament (Legea, Profeţii şi Psalmii), Biserica aşează deasupra revelaţia specială a Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele apostolice şi Apocalipsa). Aceasta din pricină că ea conţine revelaţiile cu totul speciale făcute omenirii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, aşa cum le-au primit de la El însuşi şi ni le-au transmis apostolii (Matei, Ioan, Petru, Iacov, Pavel, Iuda Tadeul) şi evangheliştii (Marcu, Luca). Din aceste motive, descrierea lui Dumnezeu în creştinism este nu doar cu mult superioară oricărei încercări pagâne, panteiste, de a-l descrie pe "Cel ce este" (IHVH), dar chiar şi deasupra concepţiei vechi-testamentare (pe care o desăvârşeşte). În fapt este vorba despre adevărata şi deplina cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Prima afirmaţie este un postulat al credinţei, căci Dumnezeu nu poate fi demonstrat ştiinţific de vreme ce, în calitatea Sa de Creator, este mai presus de cele create, pe care le studiază ştiinţa, iar cea de a doua este o afirmaţie a experienţei personale a omului. Religia creştină diferă de toate celelalte prin faptul că afirmă că Dumnezeu poate fi cunoscut ca şi Dumnezeu personal prin mijlocirea Revelaţiei speciale cuprinsă în Sfintele Scripturi. Biblia nu e scrisă pentru a demonstra în mod abstract că Dumnezeu există, ci pentru a-l revela din activităţile Sale, care penetrează istoria, şi pe care Scriptura le dezvăluie. Revelaţia lui Dumnezeu în Scripturi este progresivă şi atinge punctul culminant în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". B. Despre fiinţa lui Dumnezeu Dumnezeu este Cel ce există prin Sine, Cel ce are în Sine cauza propriei Sale existenţe. În timp ce Creaţia (universul şi făpturile sale) este dependentă de El, Dumnezeu este totalmente independent faţă de creaţie, în sensul că nu se confundă cu ea, nici nu este o parte a ei şi nici nu este un principiu impersonal al acesteia, ci este Creatorul şi Susţinătorul întregii creaţii. Sfinţii Părinţi vorbesc de energiile necreate ale lui Dumnezeu care stau la temelia existenţei tuturor celor create. Mai mult, în calitatea Sa de prototip al omului, pe care l-a făcut "după chipul şi asemănarea Sa" (Geneza 1:26) Dumnezeu nu este ceva impersonal şi vag - "o forţă" sau "un principiu" -, ci este un Dumnezeu personal, după cum şi omul creat de El este o realitate personală, dotată cu conştienţă de sine, cu conştiinţă morală, cu raţiune, afecte şi voinţă. Acest mister al fiinţei lui Dumnezeu i-a fost revelat lui Moise, în pustia Horeb, când Dumnezeu i s-a arătat într-un rug de foc care nu se mistuia şi din mijlocul căruia i-a vorbit. Dumnezeu i se descoperă ca fiind Iahve (de la rădăcina ebr. “iah” = a fi), respectiv: “Eu sunt Cel ce sunt”, adică “Eu sunt Cel care există prin Sine”. C. Natura lui Dumnezeu În natura Sa Dumnezeu este Spirit, aşa cum o afirmă Iisus Hristos în discuţia cu femeia samariteancă. El este Acela care a făcut cerurile, pământul, care a creat lumina şi aştrii cereşti, care a organizat universul şi care a creat viaţa vegetală, animală şi omenească. În esenţa Sa Dumnezeu, ca Duh, este cu totul diferit de creaţia Sa, care este de factură materială, derivată. Prin faptul că Dumnezeu este spirit pur, afirmăm că El este fără formă sau părţi şi nu are un trup (pantesimul afirmă greşit că universul ar fi “trupul lui Dumnezeu”; de vreme ce universul a fost creat de Dumnezeu şi are un început bine determinat în timp, el nu este deodată cu Dumnezeu, care este veşnic, aşadar nu poate fi “trupul” Lui). Spiritul nu este o formă de existenţă limitată sau restrânsă, ci este unitatea perfectă a fiinţei. Dumnezeu este Spirit infinit. Infinitatea Sa în timp o numim eternitatea Lui, infinitatea Sa în spaţiu o numim omniprezenţă, infinitatea Lui în cunoaştere o numim omniscienţă, iar infinitatea puterii Sale o numim omnipotenţă. În esenţa Sa, Dumnezeu este nelimitat şi orice element al naturii Sale este, de asemenea, nelimitat. El nu este închis în universul material (natura), ci este infinit de mult deasupra ei (transcendent). Totodată El este şi imanent, în sensul că puterea şi prezenţa Lui pătrund întreaga Sa creaţie. Dumnezeu nu este rupt de creaţia Sa, nu este un spectator exterior, El pătrunde totul, atât lucrurile neînsufleţite, cât şi pe cele însufleţite, de la energie şi elementele subatomice până la resorturile cele mai intime ale gândirii şi vieţii, etc. Cuvântarea Apostolului Pavel din Areopag în faţa elitei filozofice a vremii surprinde ambele aspecte ale transcendenţei şi imanenţei lui Dumnezeu: “Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (transcendenţa lui Dumnezeu). “El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (imanenţa Sa). D. Subzistenţa personală tri-unitară a lui Dumnezeu Dumnezeu nu este o realitate impersonală, ci este o realitate spirituală personală. El nu este însă o existenţă personală monadică, însingurată, ci este o comuniune fericită de trei Persoane divine, care deşi distincte în trăsăturile lor, împărtăşesc aceeaşi natură spirituală divină: (1) Dumnezeu Tatăl - Cel care este izvorul dumnezeirii şi a toate Creatorul, (2) Dumnezeu Fiul - Cel care “pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om”, “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, “Mântuitorul lumii” şi (3) Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul şi Călăuzitorul celor ce cred şi îl ascultă pe Dumnezeu. Dumnezeu este fericit în Sine însuşi pentru că El “este dragoste”. Relaţiile dintre cele trei Persoane divine sunt relaţii de infinită iubire. Tatăl naşte pe Fiul din veşnicie şi purcede pe Duhul Sfânt. Pentru că Dumnezeu este o comuniune de Persoane, care sunt una în natura şi fiinţa Lor divină, Scriptura vorbeşte atât la singular, cât şi la plural despre Dumnezeu (ebr. Elohim, pluralul de la Eloah, în Geneza 1:1). Revelaţia tri-unităţii lui Dumnezeu, deşi prezentă şi în scrierile Vechiului Testament, devine pe deplin clară şi luminoasă în scrierile nou-testamentare, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi pogorârea Duhului Sfânt. Tri-unitatea lui Dumnezeu s-a revelat pe deplin la botezul în Iordan al Domnului Iisus Hristos, Fiul întrupat al Tatălui: Fiul întrupat era prezent în apa Iordanului, din cer s-a auzit glasul Tatălui care a mărturisit despre El că este Fiul său preaiubit, iar Duhul Sfânt s-a pogorât peste Iisus în chip trupesc. E. Caracterul lui Dumnezeu Scripturile vechi şi nou testamentare afirmă despre Dumnezeu că este, mai presus de orice, sfânt: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor”; “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”. El însuşi se recomandă pe Sine astfel când cere ca trăsăturile noastre de caracter să fie asemenea caracterului Său: “Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”. Cea mai frumoasă prezentare de Sine a lui Dumnezeu este cea pe care Domnul însuşi o face înaintea lui Moise: “Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” În sfinţenia Sa, dreptatea lui Dumnezeu se găseşte într-un echilibru perfect cu dragostea lui. Dreptatea Sa îi cere să pedepsească păcatul. Dragostea lui de oameni este cea care l-a determinat să găsească o soluţie pentru problema păcatelor noastre, trimiţându-l ca jertfă de ispăşire pe Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, pentru ca noi să putem primi, prin credinţă, iertarea Sa divină: “Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” F. Voia lui Dumnezeu Omnipotenţa lui Dumnezeu (infinitatea puterii Sale) implică suveranitatea Sa absolută. Aceasta înseamnă că, în acord cu caracterul Său sfânt, Dumnezeu îşi întocmeşte planuri pe care le duce negreşit la îndeplinire la timpul şi în modul hotărât de El. Voia Lui nu este arbitrară, ci acţionează în acord cu caracterul Său, drept şi bun. Voinţa Sa este exprimarea omnipotenţei, dreptăţii şi bunătăţii Sale, şi de aceea este scopul suprem al oricărei existenţe. Se poate face o distincţie între voia activă a lui Dumnezeu (care se manifestă atunci când El acţionează) şi voia Lui pasivă (când îngăduie să se întâmple anumite lucruri, deşi nu El le cauzează). De asemenea putem face o distincţie între voia Lui decretivă, prin care spune dinainte ce se va întâmpla, şi voia Lui povăţuitoare, prin care prescrie oamenilor datoriile cele le revin spre binele lor individual şi comunitar, deşi nu îi obligă la acestea. Creştinii au, în ce priveşte legătura dintre voia suverană a lui Dumnezeu şi viaţa lor, asigurarea că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Deşi momentan istoria întregii creaţii este una în care a intrat păcatul şi suferinţa, din pricina Căderii, iar voia bună a lui Dumnezeu nu pare să se împlinească întotdeauna şi în toate privinţele, totuşi istoria se îndreaptă înspre punctul în care Dumnezeu va chema la judecată pe oamenii din toate timpurile şi va restabili dreptatea: “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“; Dumnezeu “a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi...”. Totodată, Dumnezeu va pune capăt stării de deşertăciune ce a afectat universul din pricina Căderii: “Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”. “Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” - aceasta se va face printr-o înviere asemănătoare cu cea a lui Iisus Hristos: “Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” r Ä ᤀl va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.” Dumnezeu va crea chiar ”ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”. Toate aceste lucruri le va face graţie omnipotenţei Sale, prin voinţa sa activă, prin care a şi adus în fiinţă şi ţine în forma lor actuală toate lucrurile "cu Cuvântul puterii Sale". G. Dumnezeu şi mântuirea omului După crearea omului, acesta a fost ispitit de diavol (prima dintre creaturile spirituale care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu), iar primii oameni - Adam şi Eva, au călcat porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu spre binele lor şi a întregului neam omenesc ca să o păzească. Prin această călcare a voii lui Dumnezeu de către primii oameni, au intrat în lume păcatul şi suferinţa, boala, bătrâneţea şi moartea biologică. Caracterul drept şi sfânt al lui Dumnezeu cerea cu necesitate ca El să pedepsească omul pentru păcatele sale. Pedeapsa supremă este despărţirea definitivă de Dumnezeu a sufletelor păcătoşilor şi aruncarea lor într-un loc de chin, conceput iniţial pentru diavol şi îngerii căzuţi. În bunătatea Lui nemăsurată şi în marea Sa dragoste de oameni, Dumnezeu a conceput dinainte de întemeierea lumii o soluţie pentru iertarea păcatelor, prin care omul să aibă parte de viaţa veşnică fericită în prezenţa lui Dumnezeu, în Împărăţia Sa pregătită dinainte de întemeierea lumii. Astfel El l-a trimit pe Fiul Său să se întrupeze şi să îşi dea viaţa pentru păcatele noastre, pentru ca noi să moştenim prin El viaţa veşnică: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”. Iisus Hristos este Apărătorul pe care îl avem înaintea Tatălui şi care mijloceşte în favoarea iertării noastre, pe baza Jertfei Sale, dacă ne mărturisim păcatele şi credem în El, după cum afirmă Apostolul Ioan: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvîntul Lui nu este în noi. Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (greceşte: paraclet, adică apărător, ajutor), pe Iisus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”. Iisus Hristos a fost “străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea [cu Dumnezeu], a căzut peste El” şi El “ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi”. “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”. El este Marele nostru Preot care mijloceşte pentru iertarea noastră înaintea lui Dumnezeu: “Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi... căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” El este Cel ce l-a biruit pe diavol “şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”. Prin credinţa în El obţinem iertarea pentru păcatele noastre şi suntem consideraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu: “Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Iisus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”. Prin credinţa în Iisus Hristos, devenim fii şi fiice a lui Dumnezeu: “Tuturor... celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi... din Dumnezeu”. În vreme ce Iisus Hristos este din fire Fiul lui Dumnezeu, noi devenim fii ai Săi prin adopţie, pe baza credinţei noastre în Iisus Hristos, prin care Duhul Sfânt al Tatălui vine şi locuieşte în noi: “toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”; “toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”; “Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Apostolul Pavel le vorbeşte astfel creştinilor despre procesul mântuirii: “El [Dumnezeu Tatăl] ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.” H. Credinţa creştină Credinţa creştină în Dumnezeul Triunic (Sfnta Treime, Trinitatea) stă pe temelia învăţăturilor apostolice, aşa cum se găsesc ele în Scriptură şi cum a practicat de la bun început Biserica Primară: "Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.". În decursul veacurilor, Biserica a simţit nevoia de a-şi recapitula învăţătura într-un mod succint, dar suficient pentru mântuire, ceea ce a dat naştere crezurilor. Din mulţimea de crezuri creştine, care surprind şi accentuează diverse aspecte ale credinţei mântuitoare, redăm mai jos Crezul niceo-constantinopolitan (325, 368 d.Hr.), dimpreună cu referinţele scripturistice care susţin afirmaţiile sale: Crezul niceean (325 d.Hr.) Cred În unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi într-un singur Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire s-a pogorît din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi s-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi s-a suit la ceruri şi şade la dreapta Tatălui şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit. Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă dătătorul, Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci. Crezul Constantinopolitan (368 d.Hr.) - continuare la Crezul niceean [...cred...] Întru una sfîntă, sobornicească şi apostolească biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin. Crezul de la Niceea, 325 d.Hr Exod 3:2 ş.u. Exo.3:14 Ioan 4:24 Geneza 1 Ieremia 23:24; Psalmul 139:7-12 Faptele Apostolilor 17:24-27 Crezul de la Niceea, 325 d.Hr. Ioan 1:29 1 Ioan 4:14 Ioan 14:26, 16:13 1 Timotei 1:11, 6:15 1 Ioan 4:8, 16 Evrei 1:5 Ioan 15:26 Ioan 1:14, Matei 1:18-25 Faptele Apostolilor 2:1-4 Matei 3:16-17, Marcu 1:9-11, Luca 3:21-22 Isaia 6:3 Apocalipsa 4:8 1 Petru 1:16 Exod 34:6-7 1 Ioan 4:9-10 Romani 8:28 2 Corinteni 5:10 Faptele Apostolilor 17:31 Romani 8:20-21 1 Corinteni 15:26 1 Corinteni 15:52-55 Filipeni 3:21 2 Petru 3:13 Evrei 1:3 Geneza 3:1-7 Geneza 3:16,19 v.3 Matei 25:41 1 Petru 1:20 Efeseni 1:4-12 Matei 25:34 Ioan 3:16-18 1 Ioan 1:9-2:2 Isaia 53:5 Galateni 3:13 1 Petru 2:24 Evrei 7:26-27 Evrei 2:18 Romani 3:23-26 Ioan 1:12-13 Galateni 3:26 Romani 8:14 Galateni 4:6 Tit 3:5-7 Faptele Apostolilor 2:42 Iac.2:19, Mar.12:32, Rom.3:29-30, 1 Cor.8:4, 1 Cor.8:5-6, 1 Tim. 2:5, Efe. 4:6, Mal.2:10, Isa.45:18, Isa.45:21, 2 Împ.19:15, Deu.7:9, Ioa.17:3, Ioa.5:44, Isa.37:16 Col. 1:17 Isa.45:18, Psa.146:6, Ier.10:12, Ier.51:15, Evr.1:10, Iov.38:4, Isa.48:12-13, Isa.51:12-13, Psa.119:90, Zah.12:1 Apo.4:11, Efe.3:9, Evr.3:4, Fap.17:24-25, Psa.119:91, Ecl.12:1, Col.1:16 1 Cor. 8:6 Ioan 1:32-34, 1 Ioan 4:15, 2Cor.1:19, 1Cor.1:9, 1 Ioan 1:3, Rom.1:3-4 Ioan 1:14 Ioan 1:14, Evr.5:5 1 Petru 1:19-20, Col. 1:17 Ioan 8:12, 1Ioan 1:5 Ioan 1:1,2,14 Nicăieri în Biblie nu este folosit cu privire la Fiul lui Dumnezeu termenul "creat" sau "făcut", ci numai "născut". De vreme ce Fiul Se naşte din Tatăl, rezultă că El se împărtăşeşte de aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui, respectiv că este "de o fiinţă" cu Tatăl. Nicăieri în Biblie nu se specifică direct sau indirect că Fiul ar avea o altă natură decât cea dumnezeiască a Tatălui; dimpotrivă, atât direct cît şi indirect apare că Fiul are aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui. Ioan 1:3, Col. 1:16 1Cor.15:3, 1 Tes. 5:9-10, Fapte 4:12 Ioan 3:13, Ioan 17:5; de vreme ce Isus spune că era cu Tatăl în slavă înainte de crearea lumii, iar despre Tatăl mărturiseşte că este "în ceruri" (Mat.6:1, Mar.11:25,26, etc.), rezultă clar că Fiul era în ceruri mai înainte de a Se fi pogorât pe pământ, întrupându-se. v. Ioan 1:14 1 Ioan 4:2, Rom.1:3-4 Ioan 1:14, Mat. 1:18 Matei 27, Marcu 15, Luca 3 şi 23, Ioan 18-19, Fapte 3:13, Fapte 13:28 Mat.27:2 Mat. 27, Mar.15, Luc.23, Ioa. 19 1 Cor.15:3-4, Fapte 10:4 pentru "înălţare" v. Marcu 16, Luca 24, Ioan 20; Luca 24:51, Marcu 16:19, Ioan 20:17, 1 Pet.3:21-22, Evrei 10:12, Rom. 8:34 Evr. 1:3 Matei 25:31, Luca 9:26, Matei 16:27 2 Tim. 4:1, Matei 16:27, Fapte 17:31 Luca 1:32-33, 2 Petru 1:11, Apoc. 11:15 2 Cor.3:17 Ioan 6:63, 2 Cor. 3:6, 1Tim.6:13, Ioan 4:24 Ioan 15:26 1 Ioan 5:7; de vreme ce Tatăl şi Fiul sînt proslăviţi, iar Duhul este "una" cu Tatăl şi cu Fiul, înseamnă că Duhul este proslăvit şi închinat deopotrivă cu Tatăl şi cu Fiul. Neemia 9:30, 2 Petru 1:21, 1 Petru 1:10-12 În Noul Testament apare în mod constant expresia "Biserica lui Dumnezeu" (1Cor.10:32, 11:22, 15:9, 1Tim.3:5, 3:15, Gal.1:13, etc. ), iar Hristos vorbeşte despre "Biserica Mea" (Matei 16:18), de unde reiese clar unicitatea ("una") şi universalitatea ("sobornicească") Bisericii. Efes.5:26, 1 Pet.2:5 Biserica îşi întemeiază existenţa şi funcţia pe mărturia istorică a apostolilor şi pe învăţăturile acestora: Fapte 2:42; Fapte 1:2, 2 Petru 3:2, Efe.2:19-20, Fapte 16:4, Iuda 1:17 Efes. 4:4, Marcu 16:16. În toate cazurile nou testamentale, botezul este realizat de oameni maturi, capabili să îşi exprime credinţa. (Fapte 8:12,13, 38, Fapte 16:15,33, Fapte 18:8, etc.). Botezul este "mărturia unui cuget curat" (1 Petru 3:21), mărturie care nu poate fi realizată decât în mod personal, de fiecare individ în parte (nimeni nu poate mărturisi pentru altul). Fapte 2:38 Luca 20:34-35, Marcu 12:25-27, Luca 14:13-14, 1Cor.15:12, Apoc.20:4-6 Apoc. 21:1, 2Pet.3:13 쥁@