Referat Palia De La Orastie

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Palia De La Orastie si de asemenea puteti face Download Referat Palia de la Orastie

Citeste fragmente din Referat Palia De La Orastie

Palia de la Orăştie la 420 de ani de la tipărire I. CIRCULAŢIA CĂRŢII CĂRŢILOR ÎN TRADUCERI. Tipărirea Bibliei în limba unui popor a fost întotdeauna un fapt istoric notoriu, făcând din centrele tipografice care au înfăptuit-o nişte mari repere pe harta creştinismului universal. O realizare ca aceasta este de natură să ridice însuşi prestigiul cultural şi ştiinţific al respectivei localităţi, care va fi glorificată prin chiar menţionarea de care se bucură alături de titlul celei mai prestigioase cărţi a lumii. În istoria cărţii la români diferenţiem cu ajutorul unor repere geografice Palia de la Orăştie din 1582, Noul Testament de la Bălgrad din 1648, Biblia de la Bucureşti din 1688 de Biblia de la Blaj din 1795 sau Biblia de Buzău din 1854-1856. După opinia mitropolitului Transilvaniei Andrei Şaguna, acest fapt de cultură cu valoare de eveniment epocal al transpunerii în limba unui popor a cărţii cărţilor nu se poate petrece decât o singură dată, ca apoi să se mai facă numai unele îndreptări, constând într-o actualizare lingvistică. Un asemenea adevăr îl împărtăşeşte şi mitropolitul Clujului Bartolomeu Valeriu Anania, care printr-o trudă de peste 10 ani a dat culturii noastre în anul 2001 o ediţie jubiliară a Sfântului Sinod cu Biblia sau Sfânta Scriptură, textul bucurându-se de un comentariu îngrijit, cu un aparat critic riguros. Pentru o asemenea traducere s-au angajat, ca la nici o altă carte a lumii, echipe numeroase de specialişti, fie 30, dacă avem în vedere ediţia de la Ierusalim, fie 70 ca la Alexandria sau chiar 100. La Alexandria au lucrat 70 de traducători care, conform tradiţiei, nu aveau voie să se consulta între ei, dar apoi au dovedit că au dat aceleaşi rezultate. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că finisarea finală va fi făcută de un singur stilist. Cum se explică un asemenea interes irepetabil în istoria culturii umane pentru un acelaşi text ? Nici o altă operă a spiritului nu a avut asupra destinului uman o mai profundă şi mai durabilă înrâurire decât Biblia, pe drept cuvânt numită „Cartea cărţilor”. Ea a creat acea extraordinară unitate şi continuitate de credinţă pe care le întruchipează, de peste 3000 de ani, poporul evreu şi cultura sa. Se ştie că la 1250 î.Hr. Moise a primit pe Muntele Sinai tablele de legi. Pe temelia acestor prime texte, dar cu un nou conţinut, Isus Hristos a dăruit lumii o mai adâncă unitate a sufletelor şi a cugetelor, care, de 2000 de ani, înseamnă creştinismul. El este o componentă indisolubilă a credinţei, a culturii, a concepţiei omului despre viaţă, despre lume şi despre sine, despre relaţia sa cu tainele existenţei. Cea mai veche operă beletristică a lumii, Epopeea lui Ghilgameş aparţinând culturii asiro-babiloniene, pune cu 5 milenii înainte de noi problema fundamentală a existenţei umane, cea a morţii care urmează vieţii. În dialogul lui Ghilgameş cu prietenul său Enkidu, cel ajuns în lumea umbrelor, se creează o perspectivă înspăimântătoare a vieţii de după moarte. Dimpotrivă Biblia deschide o cale luminoasă pentru sufletul omenesc într-o viaţă viitoare. Biblia este compusă din câteva zeci de cărţi, cu conţinut variat: istoric, dogmatic, poetic, filozofico-moral. Pe la mijlocul secolului al II-lea după Hristos, i s-a dat numele de Biblia, pluralul grecesc al cuvântului Bıβλíov care, după ce iniţial însemnase „fâşie de papirus”, a ajuns să desemneze diminutivul pentru „carte”. Spre a deosebi părţile ei mari, iudaică şi creştină, primeia i s-a dat numele de Vechiul Testament, iar celei de a doua Noul Testament. Biblia a avut propria ei istorie prin raportare la cultura şi credinţa popoarelor lumii, ea fiind tălmăcită treptat în aproape toate limbile pământului. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în secolul III î.Hr. la solicitarea numeroasei şi înstăritei populaţii evreieşti din Alexandria, capitala elenistică. Deşi se afla într-un proces de grecizare ca limbă, această minoritate evreiască îşi păstra credinţa originară. Ptolemeu Philadelphul a fost bucuros să vină în întâmpinarea solicitării influenţilor săi supuşi evrei. Ca atare a chiar sprijinit acţiunea de traducere cerând preoţilor şi învăţaţilor evrei de la Ierusalim, care păstrau manuscrisele cărţilor sacre, să trimită textele necesare la Alexandria. Acolo ele au fost folosite de un grup de 70 de învăţaţi, care au şi înfăptuit traducerea textului în greceşte, fără a se consulta între ei. Traducerile lor au fost uimitor de apropiate. Aşa a apărut Septuaginta, numită astfel după numărul celor 70 de traducători. De fapt lucrarea se va încheia numai prin aportul unor continuatori ai celor 70, la sfârşitul secolului al III-lea, iar după opinia unor cercetători poate chiar ceva mai târziu. Ea a devenit pentru cei din diasporă, care îşi perduseră legătura cu textul iniţial al Bibliei, un al doilea original, un textus exceptus, text al masoriţilor, după care a fost numit şi masoretic. Era textul masoreti cu adevărat original? Între el şi Septuaginta era o diferenţă de 12 secole. Faptul că a fost tradusă într-o limbă de circulaţie universală în acele timpuri a dat Bibliei puterea să circule în toate mediile ecleziastice şi intelectuale şi astfel Septuaginta rămâne atât pentru filologi cât şi pentru teologi versiunea fundamentală a Vechiului Testament. Traducerea integrală a Bibliei în limba latină a fost realizată în jurul anului 400 d. Hr. de către Sfântul Ieronim, când latina devenise limba de comunicare în întreg spaţiul Imperiului Roman. Acestei traduceri i s-a spus Vulgata (adică “cunoscută în obşte”), care spre deosebire de Septuaginta cuprindea şi Noul Testament fiind prima Biblie integrală în înţelesul actual al cuvântului. Se ştie că numai pe la începutul secolului al II-lea au fost grupate la un loc cărţile Noului Testament, care până atunci circulaseră separat. Astfel Faptele Apostolilor s-au constituit ca un capitol aparte faţă de Evanghelia Sfântului Luca. Ceva mai târziu Sfântul Iustin a folosit pentru prima oară numele de Evanghelie (din gr. “vestirea cea bună”) pentru cele patru cărţi care vorbesc despte viaţa, învăţătura şi faptele Domnului nostru Isus Hristos. Cu începere din secolul al IV-lea, versiunilor Bibliei în limbile Orientului Apropiat şi ale culturii clasice li s-au adăugat treptat traduceri în limbile noilor popoare luminate de creştinism. Astfel a fost traducerea în gotică realizată de episcopul Wulffila din secolul IV d.Hr., în anglo-saxonă de către eruditul Beda Venerabilul din secolul VIII d.Hr., în slavonă de către misionarii Chiril şi Metodiu şi discipolii lor în secolele IX-X d.Hr.. La sfârşitul secolului X d.Hr. se înfăptuiesc traduceri în franceză şi spaniolă, iar în secolele XV-XVI d. Hr. în germană, polonă, italiană, română şi maghiară. Martin Luther a tradus Biblia în limba germană prin 1522-1532 direct din ebraică.În toate traducerile ulterioare s-a folosit acel etalon, căruia I s-au adus îmbunătăţiri, nuanţări, actualizări la nivel lingvistic. Francezii au încercat să realizeze ediţii cu totul noi. Un eveniment important l-a constituit apariţia Bibliilor poliglote care cuprindeau texte paralele în mai multe limbi, începând cu ebraica, greaca şi latina, editate în secolele al XVI-lea–al XVII-lea în Spania, Ţările de Jos, Franţa şi Anglia. Dorind să realizeze ediţii critice, lingviştii Bibliei au avut de optat între decizia de a crea o nouă traducere şi decizia de a îndrepta numai ceea ce există deja, adică de a diortosi, înţelegându-se prin diortosire acţiunea de îndreptare. Mai mult decât oricare capodoperă a beletristicii universale sau oricare tratat ştiinţific, Biblia este cartea permanent solicitată pe toate meridianele lumii. Poate de aceea limba ei a fost comparată cu ramurile unui copac, între care unele mor şi altele sunt fragede, abia înmugurite. Ea a trebuit primenită în pas cu evoluţia limbii vorbite de un popor. Munca traducătorului diferă de cea a diortositorului, chiar dacă în anumite momente ele se intersectează, conlucrează sau se substituie. Mitropolitul Anania concluziona după terminarea ediţiei critice a Bibliei că nu este posibilă o mixtură, căci se cere adoptată o tactică ori cealaltă. Traducătorul are de ales în cazul Bibliei între versiunea ebraică originară şi cea grecească, având o circulaţie mult mai largă, faţă de cealaltă care s-a retras în sinagogi, având dezavantajul că alfabetul ebraic nota numai consoanele, lăsând ca în pronunţie să se adauge vocalele. Între ebraiţi şi elenişti disputele continuă şi azi. II. PRIMELE TRADUCERI ALE BIBLIEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ Primele traduceri ale Bibliei în româneşte datează din secolul al XVI-lea. Ele se constituie drept acte de naştere pentru începuturile limbii române literare. Pe de altă parte, aceleaşi traduceri au reflectat disputele religioase stârnite de mişcările de Reformă, împreună cu încercările de a-i atrage pe români la confesiunile luterane şi calvine. Descoperite în Bucovina, manuscrisele cu Codicele Voroneţean (cuprinzând fragmente din Faptele Apostolilor şi Trei epistole), Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi sunt cunoscute în literatura de specialitate drept texte maramureşene datorită unor particularităţi lingvistice (mai ales rotacismul în plan fonetic), care ar acredita ipoteza că traducerea lor s-a realizat pe la sfârşitul secolului al XV-lea la mâmăstiri din Maramureş. Cercetări mai recente acreditează şi o altă ipoteză, anume că originalele traducerilor ar data din prima jumătate al secolului al XVI-lea în zona banat-hunedoara, iar copiile textelor rotacizante ar proveni din Moldova fiind scrise în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Un moment crucial pentru fixarea limbii române literare l-au constituit primele traduceri tipărite ale Bibliei, activitate desfăşurată la Braşov de către diaconul Coresi între 1559-1583. Astfel, în 1561 a ieşit de sub tipar Tetraevanghelul cuprinzând cele patru evanghelii, iar trei ani mai târziu faptele apostolilor (Lucru apostolesc). Psaltirea era tipărită de Coresi în 1570 şi o Psaltire slavo-română după alţi şapte ani. Ultima traducere biblică tipărită în limba română în secolul al XVI-lea a fost aşa- numita Palia de la Orăştie, carte imprimată de Şerban Coresi împreună cu Marien diaconul, în perioada 14 noiembrie 1581 şi 14 iunie (sau 14 iulie) 1582. Cuvântul palia, în limba cărturărească din vechime însemna Vechiul Testament. Palia de la Orăştie este o traducere fidelă a primelor două cărţi canonice din Vechiul Testament, şi anume: Facerea (Geneza) şi Ieşirea (Exodul), deşi cărturarii bănăţeni traduseseră integral Pentateucul lui Moise. Episcopul calvin Pavel Tordaş recomanda epistolar preoţilor români să cumpere o Psaltire şi un Liturghier în limba română, probabil dintre cele tipărite de diaconul Coresi în 1570. Se ştie că încă în 1567 un sobor de preoţi ortodocşi transilvăneni îşi propunea să izgonească limba slavonă din slujba religioasă, iar propaganda calvină desfăşurată de unguri şi care a sprijinit în parte şi activitatea lui Coresi tatăl, se resimte şi în traducerea de la 1582. Mihail Tordaş, episcop calvino-român ales de sinod în 1577 după moartea lui Pavel, va continua activitatea de răspândire a calvinismului şi de naţionalizare a bisericii. Traducerea Paliei s-a realizat de către predicatorii Ştefan Herce din Caransebeş şi Moise Peştişel din Lugoj. Ei au fost ajutaţi de către protopopul Hunedoarei Archirie şi de către Efrem Zacan, “dascălul de dăscălie” din Caransebeş. Cheltuielile de imprimare au fost suportate de către un nobil maghiar, întreaga activitate de editare fiind patronată de episcopul român calvin Mihail Tordaş. Iosif Popovici şi Viorica Pamfil au dovedit că Palia este tradusă după Vechiul Testament unguresc tipărit de Gaspar Heltai la Cluj în 1551, el folosindu-se şi de o versiune a Vulgatei şi probabil de o biblie slavonă. Provenienţa calvină şi originea bănăţean-hunedoreană a textului sunt general admise. Nu se cunosc alte cărţi tipărite la Orăştie. Alegerea acestui oraş drept reşedinţă temporară a imprimeriei coresiene pare a se datora apropierii de sediul episcopului calvin şi al nobilului maghiar care a subvenţionat lucrarea (Ferenc Geszti, „lăcuitoriu în Deva”). Cu Palia de la Orăştie se încheie seria tipăriturilor româneşti din Ardeal în secolul al XVI-lea. III. DESCRIEREA PALIEI DE LA ORĂŞTIE Palia de la Orăştie se deschide cu un titlu lung, în care se menţionează personalitatea tânărul principe Sigismund, fiul lui Christofor Bathory “voivodul Ardealului şi a Ţăriei Ungureşti” şi “a toţi domnilor mari şi sfetnici ai Ardealului”, fiind destinată “creştinilor români”. În continuare, se descrie pe scurt, pentru prima dată în româneşte, conţinutul celor cinci cărţi atribuite lui Moise, nu însă şi al celorlalte texte din Vechiul Testament. După acest “mic tratat teologic“, tradus în parte după preferinţa lui Heltay Gaspar, cei cinci traducători, declinându-şi numele, proclamă acelaşi crez al lui Coresi şi al tuturor cărturarilor de atunci, mulţi anonimi, preocupaţi de cultura poporului român în propria sa limbă. Ultimul cuvânt este al tipografilor Şerban Coresi şi a lui Marien diacul care prin aceste cărţi doreau să facă un dar poporului: “veţi afla întru iale mărgăritariu scumpu şi vistieru nesfârşit, cunoaşte-veţi folosul buneţilor şi plata păcatelor de la Dumnezeu “. Materialul lexical, întrebuinţat în Palia de la Orăştie şi Biblia de la Blaj aparţine, în marea majoritate, fondului principal de cuvinte al limbii române, din acea perioadă. La acest material, în cea mai mare parte de origine latină, se adaugă o serie, relativ bogată, de cuvinte împrumutate din diverse limbi, în primul rând slavone, apoi greceşti şi maghiare. Bogăţia şi varietatea vocabularului se ilustrează, mai ales prin folosirea anumitor sinonime. Numărul ridicat al termenilor sinonimi din Palia de la Orăştie poate constitui un indiciu al grijii traducătorilor pentru precizie sau pentru atingerea unor nuanţe ale frământărilor lor, pentru a găsi cuvântul cel mai adecvat, poate cel mai expresiv, şi care să aibă o putere de circulaţie mai largă. Sinonimele se explică însă şi prin numărul mare al traducătorilor, care fiecare în porţiunea tradusă, a utilizat termeni mai familiari. Ceea ce are specific limba tipăriturii de la Orăştie, atât în lexic, cât mai ales în fonetică, se apropie mai mult de graiurile din Transilvania, având numeroase afinităţi cu Moldova. Existenţa unui grai bănăţean-hunedorean cu unele particularităţi specifice, oglindite în varianta literară caracteristică textelor care aparţin acelei zone, a fost demonstrată cu argumente convingătoare de către lingvistul Ion Gheţie în lucrarea „Baza dialectală a românei literare”. IV. POSTERITATEA PALIEI DE LA ORĂŞTIE După o sută de ani de la apariţie, Biblia de la Bucureşti nu mai corespundea evoluţiei limbii literare a românilor, şi nici lesnicioasei înţelegeri a graiului ei din partea numărului din ce în ce mai mare de credincioşi care citeau ori ascultau paginile Sfintei Scripturi. Despre Biblia de la Blaj, poetul George Coşbuc a scris: “Negreşit, Biblia de la Blaj e cea mai limpede tradusă şi mai luminată de înţeles, fiindcă au tradus-o bărbaţi cu înaltă cultură literară, pe lângă cea teologică”. Se ştie că o traducere literară a textului biblic poate desfăta cititorul, dar din punct de vedere teologic o asemenea versiune este nulă. Pe ea nu se poate face o exegeză. Este situaţia în care s-a aflat ediţia noutestamentare lui Radu şi a lui Gala Galaction din 1939. Realizată pe un fond de competenţă teologică, istorică şi filologică nemaiîntâlnite în lumea românească, Biblia de la Blaj din 1795 a preluat cu respectuoasă fermitate făclia mai vechii Biblii tipărite la Bucureşti, în 1688, purtând-o la un nivel superior spre secolele următoare. Primenită în grai la limita perfecţiunii, după aprecierea exegeţilor, găsind cuvintele cele mai potrivite pentru a face înţeleasă „cartea trimisă de la Dumnezeu”, Biblia lui Samuil Micu a devenit instantaneu Biblia naţională a tuturor românilor, indiferent de confesiune. Prin cele trei reeditări din secolul al XIX-lea (Sankt Petersburg 1819, Buzău 1854-1856 şi Sibiu 1856-1858), Biblia de la Blaj a dominat graiul biblic românesc în epoca formării culturii şi literaturii noastre clasice, oferind modelul optim de exprimare în limba română. V. NOUA EDIŢIE A BIBLIEI DE LA BLAJ Recenta ediţie a Bibliei de la Blaj este impresionantă atât prin monumentalitatea ei, cât şi prin complexitatea pe care i-o conferă unele studii incluse în volum, alături de aparatul critic. Tipărirea popriu-zisă s-a realizat la Editura „Vaticana” din Roma. Biblia a fost scoasă într-un tiraj de 2000 de exemplare. Are 2630 de pagini şi cântăreşte 7,5 kg. Tipărirea ei a fost susţinută financiar din fondurile Papei Ioan Paul al II-lea. La această lucrare au colaborat specialişti de la Institutul de Istorie „George Bariţ” şi de la Institutul de Lingvistică şi Teorie Literară „Sextil Puşcariu”, având girul Academiei Române. Cartea se deschide cu o declaraţie în limba latină pentru Papa Ioan Paul al II-lea, se continuă cu o precuvântare semnată de Înalt Preasfinţia Sa Lucian Mureşan, Mitropolitul Bisericii Unite cu Roma, şi un eseu semnat de academicianul Camil Muraşanu, intitulat Cartea Cărţilor. De asemenea, noua ediţie are un bogat aparat critic: ‘un indice” de concordanţă a numelor proprii, premieră absolută în cultura română, indice realizat de Sidonia Puiu de la Biblioteca Academiei din Cluj şi un glosar amplu realizat de Elena Comşulea, Valentina Şerban şi Sabina Teiuş. Urmează studiul istoric, semnat de dl. Ioan Chindraş, coordonatorul acestei lucrări, studiul filologic „Un moment de limbă literară”, semnat de Eugen Pavel. La transcrierea textului au colaborat: Elena Ardeleanu, I. Chindriş, N. Edroiu, Elena Mihu, Florica Nuţiu, Dora Pavel, Eugen Pavel, Şerban şi Veronica Turcuş. VI. CÂTEVA CONCLUZII Traducerea Paliei de la Orăştie marchează, pe de o parte, în şirul traducerilor româneşti din secolul al XVI-lea, un loc special, ea acumulând, după părerea lui Nicolae Cartojan, „frământările unui veac de muncă literară pentru a mânui cuvinte expresive, care deşteaptă imaginaţia şi mişcă simţirea”, iar pe de altă parte, cartea reprezintă un moment de răscruce, ce anunţă biruinţa definitivă a limbii naţionale în cultură şi literatură. Deşi se resimte de unele particularităţi nordice, prin câteva „ardelenisme” strecurate în unele pasaje, Biblia de la Blaj reflectă, în esenţă, muntenizarea masivă pe care o cunoscuse varianta literară din Transilvania de sud-vest la finele secolului al XVIII-lea. Palia de la Orăştie şi Biblia de la Blaj sunt monumente de seamă ale limbii române şi totodată ale literaturii religioase româneşti. Ele reprezintă o strălucită sinteză care uneşte într-un întreg, tezaurul de grai, de simţire şi de cugetare al întregului neam românesc, constituind fundamentul sănătos şi trainic pe care s-a dezvoltat, printr-un lung proces de creaţie şi selecţie, limba noastră literară de azi. Dacă Palia de la Orăştie se remarcă prin bogăţia şi diversitatea lexicului, limba Bibliei de la Blaj este mai modernă, această lucrare monumentală a dominat graiul biblic românesc în epoca formării culturii şi literaturii noastre clasice, oferind modelul optim de exprimare în limba română. În acest înţeles, opera blăjeană este cea mai importantă carte apărută vreodată în cultura noastră. Modelul, spiritul limbii şi tainica ei frumuseţe bătrânească se regăsesc până astăzi în Bibliile româneşti, elaborate după Septuaginta. Nicolae Iorga sublinia importanţa tipăriturilor în cultura românească: „Marele merit al acestor cărţi este acela că, trecând hotarele, au adunat sufleteşte prin viaţa culturală pe toţi laolaltă. Prin ele s-a întemeiat ceva nepreţuit ce va da formă gândului şi simţirii generaţiilor care vor urma: limba literară.” Printr-o analiză statistică, s-a constatat că în curs de 3 secole, câte s-au scurs din 1688, când s-a făcut traducerea fundamentală a textului Bibliei, lexicul românesc s-a înnoit cu 2%, dovedind flexibilitatea limbii noastre. Problemele eufoniei în traducere nu pot prima niciodată faţă de cele ale conţinutului. Mireasma limbajului biblic poate fi asigurată, dar munca cea mai aspră este cea la nivel de sintaxă, presupunând, după opinia lui Bartolomeu Anania, o veritabilă “chenoză estetică”, iar în cultura unui popor Biblia este “o permanentă invitaţie la nobleţe”. DE MEDITAT ASUPRA AFIRMAŢIEI:” Biblia e Cartea care cuprinde cărţile. Biblia, aşadar, e Biblioteca prin excelenţă, singură şi singulară în dumnezeiasca ei omenitate. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu; Biblia e însăşi rostirea lui Dumnezeu, anume pentru oameni şi prin oameni. Inspirată de Duhul Sfânt, ea e Cartea devenită cărţi“. 쥁