Referat O Istorie Recenta A Bisericii Ortodoxe Ruse Contemporane

Mai jos puteti citi fragmente din Referat O Istorie Recenta A Bisericii Ortodoxe Ruse Contemporane si de asemenea puteti face Download Referat o istorie recenta a bisericii ortodoxe ruse contemporane

Citeste fragmente din Referat O Istorie Recenta A Bisericii Ortodoxe Ruse Contemporane

Comentarii la o istorie recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane     Secolul pe care-l încheiem a reprezentat pentru Biserica Ortodoxă Rusă o perioadă cu totul specială, ce nu se aseamănă cu nici una din perioadele precedente. Prin varietatea, intensitatea şi caracterul inedit al fenomenelor pe care le-a parcurs Ortodoxia rusă, ca şi viaţa religioasă din Rusia în ansamblul ei, în această epocă, ea ocupa un loc aparte în istoria acestei ţări. De aceea, încă din vremea când la Kremlin fotoliul de lider era ocupat de Mihail Gorbaciov, în cercurile intelectuale ruseşti şi-a făcut loc un curent de opinie favorabil Bisericii, grupat în jurul revistelor “Oganiok” şi “Literaturnaia Gazeta” şi tolerat de conducerea sovietică, care şi-a propus să scoată la iveală adevărul despre imensele “pete albe” ale istoriei ruse contemporane. Desigur, problemele din acest secol ale Bisericii Ortodoxe Ruse, nu au fost scăpate, dat fiind faptul că decenii la rândul, ele fie au fost prezentate distorsionat, prin prisma ideologiei oficiale, fie au fost pur şi simplu neglijate. Astfel au început să apară articole şi studii ce aruncau o cu totul altă lumină asupra fenomenelor religioase din epoca sovietică. Desigur, de un real folos au fost studiile făcute de emigranţii ruşi din Occident, însă acestea din urmă nu puteau constitui o imagine completă a vieţii religioase ruseşti din epoca sovietică. De aceea, mai ales după 1990-1991, (de fapt încă din 1988, când a avut loc sărbătorirea Mileniului Creştin în Rusia), în cercetarea istoriei contemporane a Bisericii Ortodoxe Ruse s-au implicat foarte serios şi reprezentanţii acesteia din urmă (vezi articolele din “Revista Patriarhiei Moscovei”). Dintre ei s-a distins în mod deosebit actualul secretar general al Comitetului pentru Învăţământ de pe lângă Sfântul Sinod al acestei Biserici, protoiereul Vladislav Ţâpin (Tsypin), conferenţiar la Academia Teologică din Moscova. Acesta a publicat articole pe teme istorice şi canonico-juridice în diferite publicaţii ştiinţifice. În 1994 a văzut lumina tiparului prima lucrare de istorie a protoiereului Ţâpin: Manualul de istorie a Bisericii Ruse Contemporane pentru seminariile ortodoxe [1] , care tratează perioada cuprinsă între anii 1917 şi 1990. În 1996, acelaşi autor a publicat lucrarea Biserica Rusă (1917-1925) [2] ; iar în 1997 i-a apărut în cadrul unui proiect ambiţios de editare a unei istorii a Bisericii Ruse de la începuturi până astăzi, ca ultim volum al acesteia, Istoria Bisericii Ruse (1917-1997) [3] . Această ultimă lucrare reprezintă, în fapt, chiar după spusele autorului, o introducere în istoria contemporană a Bisericii Ruse, nu un tratat savant, care să cuprindă toate aspectele vieţii bisericeşti din Rusia epocii sovietice şi postsovietice deşi totalizează împreună cu anexele nu mai puţin de 830 pagini. Ea descrie evenimente, fapte şi destine umane, iar autorul nu se hazardează în aprecieri proprii cu privire la aceasta, preferând să dea cuvântul participanţilor, martorilor oculari sau altor persoane implicate. De aceea, lucrarea se constituie prin ea însăşi într-un vast material bibliografic de studiu pentru viitoare lucrări sistematice dedicate unor anumite momente, fenomene sau personalităţi ale istoriei Bisericii Ruse contemporane. Protoiereul Vladimir Ţâpin nu tratează toate laturile vieţii bisericeşti ortodoxe din Rusia secolului nostru în lucrarea sus-menţionată, orientân- du-se cu precădere asupra evoluţiei Bisericii la nivelul clerului şi episcopatului ortodox, asupra relaţiilor Stat-Biserică, asupra relaţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse cu alte biserici ortodoxe sau de altă confesiune, precum şi asupra frământărilor din interiorul acesteia. O atenţie deosebită este acordată aspectelor canonico-juridice - formaţia de jurist şi canonist a autorului îşi spune cuvântul aici - urmărite pe parcursul întregii lucrări. De asemenea câte un capitol consistent este rezervat problemelor învăţământului şi educaţiei religioase şi diasporei ortodoxe ruse. Nu au fost luate în discuţie de autor, lucru ce-i scade din valoare lucrării, problemele mănăstirilor, vieţii parohiale, etc. Ceea ce prezintă însă un interes deosebit pentru istorici, dar şi pentru teologi sau canonişti, în istoria protoiereului Ţâpin, sunt problemele sensibile, controversate din trecutul nu prea îndepărtat al Ortodoxiei ruseşti. Bineînţeles, ca reprezentant al Patriarhiei moscovite, autorul le analizează din perspectiva acesteia, fără a cădea în extreme. Tocmai în aceasta constă meritul principal al lucrărilor sale. Spaţiul nu ne permite să dezbatem întreaga problematică a lucrării, totuşi se cuvine să ne oprim asupra câtorva aspecte mai puţin cunoscute sau asupra cărora nu s-a ajuns încă la un consens în sfera ştiinţei istorice. Este îndeobşte cunoscut faptul că după revoluţia rusă din februarie 1917, şi Biserica Ortodoxă Rusă a fost supusă unui amplu proces transformator, menit să o scoată de sub dependenţa totală faţă de autoritatea laică. În acest sens, în cadrul Sinodului General al acesteia din vara anului 1917, s-a hotărât reînfiinţarea instituţiei patriarhiei, desfiinţată de Petru cel Mare, urmată de alegerea după mai bine de 200 de ani, a patriarhului Rusiei în persoana mitropolitului Moscovei, Tihon (Belavin). Lucrurile au luat însă o altă întorsătură, odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Iniţial, bolşevicii nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale, au adoptat o legislaţie moderată, în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa-numitele armate albe, mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Totuşi nu se poate vorbi în 1918 de o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească. Măsurile dure luate în cursul războiului civil de autorităţile sovietice împotriva clericilor erau justificate de acestea ca acte de pedepsire faţă de participarea lor sau a rudelor acestora la lupte contra Armatei Roşii, propagandă antisovietică ori alte acţiuni îndreptate împotriva bolşevicilor. Din 1919 însă, guvernul bolşevic, a trecut la o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească. În ce a constat aceasta? Propagandă şi acţiuni având un vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul bisericii şi nu în ultimul rând, persecuţiile ierarhilor, clericilor şi credincioşilor Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiunile de “verificare” a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări “reformatoare” în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde, formând aşa-zisa “Biserică Vie”, controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se pot adăuga şi procesele din anii 1919-1920 intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse motive. Poziţia negativă a patriarhului Tihon faţă de politica represivă a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice, i-au consolidat autoritatea şi i-au atras simpatii nebănuite în rândul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar şi peste hotare. Totuşi poziţia tranşantă faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut fi menţinută. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt în nuanţarea poziţiilor publice faţă de guvernul bolşevic, în sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice, cărora li se solicita să se dezică de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi să nu se implice în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţâpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternicele mişcări “reformatoare” sprijinite făţiş de puterea sovietică. Între aceste mişcări, cea mai cunoscută a fost aşa-zisa “Biserică Vie”, sprijinită de Tucikov, comisarul poporului pentru culte. Ea a jucat un rol nefast pentru Biserica Rusă, reprezentanţii acestei mişcări promovând un modernism exagerat, care a atras antipatia clerului şi credincioşilor. Comportamentul sfidător al principalilor exponenţi ai acestei mişcări faţă de ierarhia canonică şi mai ales faptul că ei reprezentau vârful de lance al puterii politice în problemele religioase au făcut ca “Biserica Vie” să aibă aderenţi foarte puţini în rândul masei de credincioşi ortodocşi din Rusia. O mare confuzie a provocat nu atât în rândul credincioşilor din Rusia, cât mai ales în cercurile emigraţiei ruse, publicarea în ziarul “Izvestia”, la o săptămână după moartea patriarhului Tihon, survenită pe 7 aprilie 1925, a “Testamentului” acestuia. Nici până astăzi, istoriografia ecleziastică rusă. atât cea aparţinând Patriarhiei, cât şi cea a Bisericii Ruse din străinătate (Russkaya Zarubezhnaja Tserkov), nu a reuşit să ajungă la un punct de vedere comun cu privire la autenticitatea acestui act. Nemulţumiri şi mai mari a provocat arhicunoscuta “Declaraţie” din 29 iulie 1927 a Adjunctului Locţiitorului de Patriarh, mitropolitul Serghie (Stragorotski), care a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a creştinilor ortodocşi din Rusia, ca un act de subordonare faţă de o putere politică antiecleziatică şi antireligioasă, ce urmăreşte distrugerea Bisericii şi a credinţei. Argumente pro şi contra în jurul acestui document s-au adus şi se vor mai aduce, cert este însă faptul că el a dus la ruptura definitivă dintre Biserica Rusă din străinătate şi Patriarhia Moscovei, ruptură ce persistă până astăzi, principalul punct de divergenţă între cele două părţi fiind tocmai această “Declaraţie”, dată într-o perioadă extrem de grea pentru Biserica Rusă, când o bună parte a episcopilor şi clericilor acesteia erau condamnaţi fie la moarte, fie la ani grei de lagăre sau închisoare, când ea nu avea prea multe posibilităţi de apărare fiindu-i interzis să editeze literatură religioasă şi luându-i-se orice pârghie de acţiune în viaţa publică. † ˆ lşevici, cum ar fi închiderea bisericilor sau distrugerea clopotelor, şi a aprobat editarea “Revistei Patriarhiei Moscovei” în perioada 1931-1935, într-un tiraj simbolic în raport cu necesităţile Bisericii. Arestările, procesele şi pedepsele aplicate clericilor au continuat chiar dacă nu au mai atins proporţiile din perioada precedentă. Măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat însă din 1935. Ele s-au înscris de altfel în cadrul general al “Marii Teori” din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, al cărui vârf a fost atins în 1937. În cursul anilor 1937-1939 a fost nimicit aproape întreg corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse şi o mare parte a clericilor de rang inferior. Tot în aceşti ani s-a reluat campania de închidere şi distrugere a lăcaşurilor de cult între cele distruse situându-se şi renumita biserică “Hristos Mântuitorul” (reconstruită astăzi). Politica respectivă din aceşti ani a urmărit lichidarea oricărei rezistenţe reale sau potenţiale, inclusiv din partea Bisericii. Rezultatele ei în această privinţă au fost pe măsură: în 1939 mai rămăseseră în libertate doar patru arhierei în funcţie alături de care mai activau câţiva episcopi ce slujeau ca preoţi de parohie. Chiar şi în astfel de condiţii, viaţa religioasă a continuat să se desfăşoare, bineînţeles în clandestinitate. Mulţi preoţi, călugări, mireni au reuşit să încropească comunităţi religioase în diferite regiuni ale URSS, chiar şi în condiţiile în care propaganda oficială şi autorităţile nu mai tolerau nici un fel de activitate religioasă, nici măcar a aşa-numiţilor “reformatori” modernişti susţinuţi în anii 20 de regimul sovietic. O slăbire semnificativă a politicii antireligioase s-a înregistrat în timpul războiului, când conducerea sovietică, confruntată cu perspectiva înfrângerii, a apelat şi la sprijinul Bisericii. Cu toată propaganda antireligioasă, în cele peste două decenii de după 1917, nu s-a reuşit eradicarea religiei din sufletele locuitorilor Uniunii Sovietice. Conştient de această realitate, Stalin a văzut în obţinerea sprijinului Bisericii în timpul războiului un obiectiv important al politicii sale interne. Astfel se explică tolerarea intensificării vieţii bisericeşti şi implicarea mai activă a Bisericii în viaţa publică. Pe 4 septembrie 1943 a avut loc la Kremlin celebra întâlnire dintre Stalin şi cei mai importanţi ierarhi ai Bisericii Ruse – Locţiitorul de Patriarh, mitropolitul Serghie (Stragorotski) şi mitropoliţii Leningradului, Alexei (Simanski) şi Kievului, Nikolai (Iaruşevici) – unde s-a discutat problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri istorice, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat-biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Hruşciov. La câteva zile după acest eveniment s-a întrunit Soborul Bisericii Ruse care l-a ales ca patriarh pe mitropolitul Serghie. Acesta va mai trăi însă prea puţin pentru a mai vedea cum s-a materializat acordul cu Stalin din toamna anului 1943, el murind pe 15 mai 1944 în urma unui accident vascular cerebral. I-a urmat în scaunul patriarhal mitropolitul Leningradului Alexei (Simanski), ales patriarh la începutul anului 1945. Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşanumita problemă a reunificării bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă “Biserica Vie” şi “Biserica din Catacombe”, grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina.Protoiereul Vladislav Ţâpin prezintă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Ruse în această problemă, potrivit căruia actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596, însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina. Până la moartea lui Stalin (5 martie 1953)Biserica Ortodoxă Rusă şi-a desfăşurat activitatea în condiţiile stabilite la întâlnirea din septembrie 1943, cu toate că din 1948 situaţia s-a mai înrăutăţit în sensul că s-a intensificat propaganda antireligioasă (fără a atinge proporţiile de dinainte de război) şi au avut loc mai multe arestări ale clericilor şi ierarhilor, lucru ce nu s-a întâmplat în vremea războiului. Tot în anii 50, o activitate importantă a Bisericii Ortodoxe Ruse a constituit-o implicarea în mişcarea pentru pace, încurajată de Stalin. Participarea la această mişcare a fost un prilej de manifestare publică pentru Biserică, lucru ce a sport atenţia reprezentanţilor mass-media internaţionale asupra vieţii religioase din URSS. În ceea ce priveşte situaţia internă a Bisericii şi raporturile sale cu statul sovietic în vremea lui Hruşciov acestea au fost contradictorii în perioada 1953-1958 în sensul că unor măsuri antibisericeşti (articole antireligioase în publicaţii de mare tiraj, închiderea unor biserici, etc.) le urmau măsuri favorabile Bisericii (eliberări din închisori ale preoţilor, organizarea de festivităţi publice de către Biserică, etc.). Din octombrie 1958, linia politică în ce priveşte Biserica se schimbă, măsurile antireligioase şi antibisericeşti crescând ca număr şi diversitate. O intensă campanie de presă însoţită de noi desfiinţări de mănăstiri şi închideri de biserici sau chiar de măsuri punitive la adresa slujitorilor Bisericii, se declanşează pe întreg cuprinsul URSS. După înlăturarea lui Hruşciov, noua conducere politică de la Kremlin deşi nu renunţă la lupta ideologică , se dezice de măsurile antibisericeşti din perioada precedentă, iar tonul scrierilor antireligioase se schimbă vizibil, noii conducători fiind preocupaţi să nu mai primească critici din Occident în privinţa încălcării libertăţii religioase. În toată perioada de până la Gorbaciov, deşi s-au mai luat unele măsuri împotriva dizidenţilor din rândurile clericilor ortodocşi (Gleb Iacunin, Nikolai Eşliman), Biserica a avut o relativă libertate în desfăşurarea activităţilor sale. O şi mai mare libertate a obţinut-o în timpul lui Gorbaciov, când chiar statul a sprijinit-o în organizarea festivităţilor legate de aniversarea mileniului de creştinism în Rusia (1988). După căderea comunismului şi destrămarea URSS, Biserica Rusă va redeveni treptat, un factor activ al vieţii sociale şi culturale, patriarhul Alexei al II-lea (Ridiger), ca şi alţi lideri ortodocşi ruşi, devenind o persoană foarte cunoscută. O problemă foarte sensibilă în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ucrainiene. Vladislav Ţâplin urmăreşte această problemă în desfăşurarea sa istorică, de-a lungul întregului secol XX, apreciind că această problemă nu s-a putut rezolva datorită lipsei de comunicare dintre adepţii autocefaliei ucrainiene şi patriarhie. El nu-i acuză pe ucrainieni pentru dorinţa de a-şi crea o biserică naţională, ci pentru că nu respectă canoanele Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte constituirea unei biserici autocefale. O altă problemă spinoasă o reprezintă pentru autorul sus-menţionat relaţia Patriarhiei Moscovei cu Biserica Rusă din străinătate, pe aceasta din urmă el privind-o ca pe o organizaţie necanonică şi calificând-o drept schismă (“Schisma de la Karlovac”). Totuşi, el nu se hazardează în acuzaţii şi invective, ci priveşte echilibrat, în capitolul rezervat diasporei ruse, activităţile acestei biserici. În ceea ce priveşte raporturile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Română de-a lungul secolului XX problema principală, în opinia protoiereului Vladislav Ţâpin, a constituit-o chestiunea Basarabiei, pe care Patriarhia Moscovei a considerat-o şi o consideră ca făcând parte din teritoriul său canonic. În acest sens, includerea Arhiepiscopiei Basarabiei în cadrul Bisericii Ortodoxe Române în 1918 a fost calificată de patriarhul Tihon ca un act unilateral, ce contravine spiritului canoanelor şi cutumelor juridice ale Bisericii Ortodoxe, în cele două scrisori adresate în octombrie 1918 mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen, preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cum Biserica Ortodoxă Română nu a dat curs cererii patriarhului rus de a nu include Eparhia Chişinăului în componenţa sa, şi a numit ca mitropolit al Basarabiei pe arhimandritul Gurie (Grosu), autorităţile ecleziastice ruse l-au suspendat din preoţie pe acesta din urmă. Protoiereul Vladislav Ţâpin elogiază însă activitatea din timpul celui de-al doilea Război Mondial a autorităţilor ecleziastice române din Transnistria, în special a episcopului Visarion (Puiu), care practic a restabilit aici viaţa bisericească distrusă în cei peste 20 de ani de dominaţie bolşevică. Un punct în plus îi dă Ţâpin vlădicii Visarion pentru atitudinea sa binevoitoare faţă de populaţia de etnie rusă şi ucrainiană din această regiune. În ce priveşte relaţiile postbelice dintre cele două biserici, autorul rezervă prea puţin spaţiu, rezumându-se la relatări laconice şi generale privind vizitele reciproce ale reprezentanţilor acestora şi participarea comună la mişcarea pentru pace sau la mişcarea ecumenică. O atenţie mai mare este acordată raporturilor dintre cele două biserici după 1990, când se redeschide problema Mitropoliei Basarabiei, Ţâpin exprimând punctul de vedere al Bisericii Ruse, în sensul că Biserica Ortodoxă din Basarabia este parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse, însă manifestă înţelegere faţă de dorinţele ortodocşilor de etnie română de a depinde de Patriarhia Română. Soluţia acestei probleme, în opinia lui Ţâpin, se poate obţine numai pe calea tratativelor dintre cele două biserici surori. Evident, problemele pe care le dezbate lucrarea protoiereului Vladislav Ţâpin sunt mult mai multe. Noi am încercat să sintetizăm, pe cât posibil, problematica vastei sale lucrări şi să prezentăm cele mai importante aspecte atinse de acesta. Ca o concluzie generală ce se poate desprinde în urma lecturii lucrării sus-menţionate, putem spune că ea a fost scrisă echilibrat, dar de pe poziţiile Bisericii Ortodoxe Ruse, autorul respectând bunul simţ cerut unui om de ştiinţă, şi evitând pe cât posibil acuzele, etichetările, invectivele, preferând de cele mai multe ori să lase cuvântul documentelor, participanţilor ori martorilor oculari la evenimentele prezentate. 쥁`