Referat Umanismul Si Renasterea

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Umanismul Si Renasterea si de asemenea puteti face Download Referat Umanismul si Renasterea

Citeste fragmente din Referat Umanismul Si Renasterea

Umanismul şi Renaşterea ,,Nu pot trece sub tăcere pe aceia care nu se deosebesc întru nimic de ultimul cârpaci, totuşi se mândresc grozav cu un titlu zadarnic de nobleţe...; îşi arată în fiece ciolţ chipuri sculptate sau pictate de-ale înaintaşilor, ţi-i înşiră pe moşii strămoşii lor, cu străbunele lor titluri. Ei înşişi nu prea se deosebesc de statuile mute, ba sunt chiar mai lipsiţi de duh decât chipurile acestea cu care se fălesc... . Şi nu lipsesc alţii, tot atât de proşti, care privesc cu admiraţie, ca pe nişte zei, acest soi de dihănii.’’ Erasmus din Roterdam, ,,Lauda prostiei’’ Contextul politic, economic şi social în care apare Ajunsă în pragul anului 1300, societatea de pe Bătrânul Continent, avea nevoie de o schimbare radicală în toate ramurile colectivităţii existente. Această schimbare avea să fie cunoscută în următoarele trei secole, când se va desfăşura un amplu proces de restructurare în cadrul tuturor componentelor sale. Astfel, între secolele XIV-XVI s-a dezvoltat şi s-a impus un nou tip de economie, au avut loc marile descoperiri geografice, s-au conturat teritorial şi instituţional statele naţionale, iar ştiinţele, artele şi literatura au cunoscut o diversificare fără precedent. Comparativ cu Evul Mediu, societatea europeană a înregistrat o autentică ,,Renaştere’’. Societatea din Epoca Medievală este dominată de către o economie naturală închisă, cu o circulaţie restrânsă a mărfurilor, şi care este puţin favorabilă progreselor. Organizarea socială este întemeiată pe dependenţa servilă sau pe cea vasalică, pe sistemul corporatist, în care omul era considerat precum un element al unei colectivităţi constituite (obşte, breaslă, stare socială etc.) nu reuşea să încurajeze o dezvoltare spectaculoasă a societăţii. Biserica controla gândirea şi viaţa culturală. Abaterile de orice fel de la modul de a gândi al Bisericii era considerată drept erezie şi era pedepsită într-un mod foarte aspru. Toate acestea se află în concordanţă cu existenţa unei societăţi tipice tradiţionale, dar ele nu mai reuşeau să corespundă noilor realităţi economice care erau impuse de dezvoltarea oraşelor şi de apariţia unei noi pături sociale care va reuşi să ocupe un rol important în această perioadă, anume burghezia. În urma cruciadelor s-a reuşit reluarea legăturilor comerciale cu Orientul, şi s-a revigorat circulaţia aurului şi a mărfurilor pe continentul european. Oraşele-repubilici din Italia care dominau în această perioadă comerţul din partea orientală a Mediteranei, au cunoscut începând cu secolul XIV, o dezvoltare economică şi demografică foarte importantă. Acestea, precum şi alte oraşe care erau centre economice importante (Florenţa, Roma, Milano, Venezia etc.) au reuşit să transforme Italia în regiunea cea mai dezvoltată din punct de vedere economic şi cultural, acest lucru fiind însă sprijinit şi de moştenirea romană din antichitate. În urma acestei activităţi au reuşit să i-a naştere anumite pături bogate (negustori, bancheri, meşteşugari) ce puneau sub semnul întrebării vechea organizare social-politică şi cea morală, în special poziţia socială care era dobândită prin naştere şi ascetismul, ca model de viaţă. Era mare nevoie de profesionişti în domeniul administraţiei, în politică, diplomaţie pentru a fi asigurată buna funcţionare a oraşului. Progresele şi reuşitele evidente realizate în domeniul construcţiilor şi cel al confortului casnic au început să pună sub semnul întrebării concepţia medievală a rolului neimportant pe care îl are omul în lume şi în societate, deoarece noile progrese şi realizări erau rezultatul inteligenţei şi al efortului uman. Umanismul o nouă ideologie despre lume În faţa trufiei nobililor şi a intoleranţei manifestată de clerici, burghezia avea nevoie de o nouă teorie, care să întemeieze valoarea umană nu pe naştere, ci pe meritele dobândite de-a lungul vieţii, care ar trebui să îi confirme sentimentul superiorităţii sale. Această confirmare avea să fie dată de către umanism, care a reuşit să devină forma de conştiinţă a burgheziei. În acelaşi timp umanismul i-a dat acesteia încredinţarea că aspiraţiile pe care le are coincid cu direcţia căpătată de evoluţia ei socială şi în acelaşi timp a reprezentat o reacţie împotriva superiorităţii sociale pe care a înfăţişat-o nobilimea feudală şi de asemenea împotriva misticismului medieval. Burghezia din Italia, Flandra şi cea din Germania nu se mulţumeşte să se împărtăşească din privilegiile lumii medievale, ci doreşte să aspire, să impună celorlalţi cererile sale, să domine societatea din această perioadă. De la bun început scopurile pe care şi le propune nu se referă la consolidarea feudalismului, ci la destrămarea ordinii feudale. Reorganizarea societăţii pentru interesele burgheze nu se putea face fără credinţa într-un sens determinat al vieţii şi într-o ierarhie de valori care să se exprime într-un nou stil de viaţă. Umanismul nu dorea să justifice doar importanţa burgheziei ci să elaboreze şi un nou sistem de educaţie, care să fie în interesul capitalismului şi susţinerii ascendenţei clasei burgheze. Astfel, în conformitate cu aceste scopuri se constituie acest nou ideal de cultură, care este caracterizat prin glorificarea vieţii, prin sentimentul valorii naturii, a omului şi a studiului antichităţii clasice. Astfel, umanismul a fost expresia acestui ideal, diametral opus ascetismului medieval. Conceptul de umanism este de o importanţă primordială pentru definirea şi înţelegerea întregii culturi a Renaşterii. În esenţă umanismul denumeşte o anumită atitudine mentală, o anumită concepţie despre om şi societate, şi o anumită viziune despre lume şi viaţă, aşa cum acestea s-au exprimat ori s-au manifestat în diferite perioade ale istoriei. Astfel, se poate vorbi despre un umanism antic clasic, sau de unul alexandrin, bizantin, medieval, luminist etc.; dar constituit ca un curent de gândire ai cărui exponenţi deţin o poziţie recunoscută şi apreciată în societate. În forma sa plenară, substanţială, cu cele mai importante consecinţe în mai multe domenii ale culturii, cu o mentalitate penetrând şi influenţând filosofia şi arta, religia şi istoriografia, literatura şi gândirea politică, sistemul educaţional şi învăţământul - în acest sens, umanismul renascentist, umanismul secolelor Renaşterii este cel mai autentic, integral şi reprezentativ: este umanismul prin autonomază. Afirmarea comunei şi evoluţia acesteia au constituit cadrul în care a apărut şi s-a dezvoltat umanismul, care reprezintă una dintre cele mai mari şi mai importante mişcări culturale din istoria Europei. În esenţă există trei cauze care au reuşit să contribuiască la afirmarea şi dezvoltarea umanismului. Unul dintre ele este nevoia de profesionişti pentru diferite domenii precum administraţia, politica, diplomaţia, toate acestea pentru a se asigura o bună funcţionare a oraşului. Tipul de relaţie contractuală stabilit între locuitorii comunei şi organismele conducătoare a reuşit să garanteze individualitatea şi libertatea juridică a oricărui cetăţean. Acest mod de existenţă civică a reuşit să asigure statutul de demnitate socială, dignitas, specific locuitorilor oraşelor, permiţând formarea unor culturi civice, care să cuprindă diferite aspecte politice, economice, sociale şi religioase. Constituirea unui climat de stabilitate politică şi prosperitate economică, în ciuda crizelor de tot felul, care a reuşit să deosebească Italia de celelalte zone ale bătrânului continent. Termenul de umanism, deşi a apărut târziu, în secolul XIX, descrie mişcarea de idei ivită în Italia secolului XIV şi care a reuşit să se extindă în Europa occidentală şi centrală, fiind expresia unei restaurări a studiului Antichităţii, pentru a cunoaşte mai târziu manifestări literare, filosofice, ştiinţifice şi artistice. Umanismul a situat după modelul antic (la Cicero humanitas, însemna educaţia fiinţei umane) omul în centrul tuturor preocupărilor. Umanismul a reuşit să lărgească orizontul cunoaşterii şi a redescoperit viaţa, sau, mai bine zis, importanţa vieţii. Potrivit umanismului lumea pământească nu este locul păcatului originar, ci o sursă posibilă de plăceri şi bucurii. Însă, nici această viaţă nu este socotită drept o simplă etapă de suferinţe, care trebuie parcursă până la viaţa adevărată, cea de dincolo. Munca nu trebuie să fie socotită drept o povară ci o sursă de libertate, de bogăţie şi de multe satisfacţii. Omul Renaşterii pune accentul pe atitudinea activă faţă de existenţă. Dacă viaţa aceasta trebuie trăită pentru bucuriile pe care ni le poate oferi, atunci ea trebuie îmbunătăţită printr-o activitate diversă. Astfel, principala îndatorire a fiinţei umane este de a îşi îmbunătăţi viaţa. Umanismul model de educaţie şi gândire Umaniştii aveau o mare dorinţă, aceea de a pune în valoare omul şi demnitatea lui atât la nivel individual cât şi la nivel social, ei dorind prin aceasta să creeze un nou ideal uman, cu o cultură enciclopedică, un om care să fie savant, diplomat, muzician, artist, cavaler şi om de lume, în acelaşi timp. Prin toate acestea se dorea un standard mai înalt de viaţă şi o înţelegere mai adâncă a realităţii în care trăiau oamenii. Astfel, se pornea de la ideea calităţilor native ale omului şi de la premisa că o educaţie adecvată le poate pune în valoare, umaniştii au modificat optica în mare măsură asupra educaţiei omului. Acest nou model de educaţie venea în sprijinul burgheziei, în scopul de a fi întărită poziţia socială care se dorea să fie dobândită. Astfel, figuri marcante ale umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais şi mulţi alţii au criticat sistemul tradiţional de educaţie bazat pe exerciţii de memorie şi pe pedepse corporale. Ei propuneau o educaţie care să fie bazată pe stimularea curiozităţii celui care doreşte să înveţe şi pe încrederea capacităţii acestuia de a rezolva diferite probleme. Sistemul de educaţie propus de umanişti nu a fost o construcţie abstractă fără nici un raport cu viaţa practică. El a fost inspirat de lupta pentru o existenţă liberă a acestei noi clase sociale, care considera instituţiile statului incompatibile cu idealul de viaţă ascetică a Bisericii, cu tirania şi trândăvia nobililor. Astfel, criteriul de valoare propus de acest nou model nu este naşterea ci meritul dobândit prin faptele realizate de-a lungul vremii. ,,Nobleţea nu stă în trândăvie, ci în activitatea depusă în interesul statului şi al familiei’’, spunea Bernardino da Siena. Împreună cu trândăvia el condamnă melancolia, asceza inutilă şi renunţarea. El vede în activitatea cetăţenească condiţia esenţială pentru realizarea unei personalităţi integrale şi libere. Planul cel mai complet de educaţie umanistă se datorează lui Pier Paolo Vergerio, care a cuprins în celebra sa scriere intitulată, Despre moravurile nobile şi despre studiile liberale, preceptele potrivite pentru a forma fii de nobili, obligaţi să se intruiască, pentru a merita condiţia socială pe care au moştenit-o şi pentru a se dovedi capabili să administreze bunurile. Scopurile educaţiei umaniste sunt de a întări pornirile bune şi de a îndrepta pe cele rele, mijlocul cel mai eficace de a realiza aceste lucruri fiind acela de a stimula prin exemple clasice iubirea de laudă şi de glorie. Vergerio intră apoi în toate amănuntele pedagogice practice: cum trebuie păziţi băieţii de unele vicii, de desfrâu, de minciună, de lene, de excese la mâncare şi băutură, şi cum trebuie deprinşi să fie respectuoşi cu superiorii şi amabili cu inferiorii. Tinerii, nu numai cei dotaţi, ci şi cei mediocrii, trebuie puşi să studieze încă din copilărie şi deprinşi cu ideea că trebuie să înveţe toată viaţa. ,,Timpul de studiu nu o să se termine niciodată.’’ Rolul educaţiei este de a cultiva diferite dispoziţii înnăscute ale omului. Astfel, tinerii trebuie să fie puşi din vreme la muncă grea şi aspră, pentru ca prin stăruinţă şi trudă să dobândească laudă adevărată şi multă graţie. Părinţii trebuie să crească copii, astfel încât o dată cu înaintarea în vârstă să sporească în învăţătură şi ştiinţă. Învăţământul umanist era la început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat şi în afara universităţilor, care erau dominate de Biserică. Acestismul clerical, ca model oferit laicilor, venea în contradicţie cu realităţile unei epoci în care activităţile comercial-meşteşugăreşti şi cele financiare deveniseră preponderente în oraşe şi în care noile pături sociale erau animate de îmbogăţire prin orice mijloace. Pentru negustori, meşteşugari şi bancheri se manifestă acum raţionalitatea, spiritul de economie, curajul în afaceri, conştientizarea propriilor valori etc. În această nouă morală care a luat naştere, prestigiul individului, al familiei, respectul concetăţenilor erau legate de succesul în afaceri, de realizările personale, de trăirea bucuriilor cotidiene. Noul ideal renascentist se află în opoziţie cu idealul medieval, el având la bază virtutea, care presupunea inteligenţă, spirit întreprinzător, stăpânire de sine, bărbăţie. În Evul Mediu, şcolile şi universităţile se aflau sub autoritatea Bisericii, aici pregătindu-se viitorii slujitiori ai bisericii. Erau supuse spre dezbatere doar lucrurile, doctrinele admise de către Biserică, limba de predare fiind latina, iar metoda folosită, era scolastica. În secolul XV apare o nouă concepţie despre şcoală la Florenţa prin apariţia umanismului civic, al cărui scop era acela de a forma atât buni cetăţeni pentru oraş, cât şi oameni întreprinzători, capabili să răspundă cerinţelor economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare. Se pune accent pe studiile umaniste, fiind evidenţiat rolul culturii în opera de înfrumuseţare intelectuală a omului. Scpurile umanismului civic erau acelea de a forma oameni activi şi întreprinzători care să îşi folosească însuşirile pentru a-şi creea o soartă mai bună, precum şi buni cetăţeni care să apere interesele cetăţii. Omul este o structură complexă, întruchipată într-o fiinţă individuală, dar existenţa lui pe pământ se desfăşoară în mod armonios cu celelalte fiinţe umane, cu semenii săi. Omul trebuie să fie un bun cetăţean, să îndeplinească interesele cetăţii, ca şi când ar fi interesele sale. Astfel, preocupările omului sunt diverse, el fiind interesat de tot ceea ce înseamnă cunoaştere, de activitatea spiritului, de toleranţa faţă de semenii săi, de libertatea civică şi spirituală. Această toleranţă funcţionează şi pe plan religios. Curiozitatea teoretică a umaniştilor faţă de alte religii şi confesiuni, reuşind să stimuleze chiar la unii dintre ei, precum Giovanni Pico della Mirandola, un sincretism religios motivat raţional, se exercită şi în plan practic, ceea ce conduce la un fel pacifism (Erasmus concepe proiectul unei confederaţii a statelor creştine, care să nu se manifeste agresiv, războiul fiind considerat o ospită a diavolului, faţă de alte religii). Un alt aspect pe care îl cunoaşte umanismul, este cel erudit. Reprezentantul cel mai de seamă al erudiţiei, este Laurenţiu Valla 1405-1457, al cărui criticism a atins un grad de precizie şi de adâncime pe care umanismul italian nu îl va putea întrece. A pus bazele lexicografiei moderne, şi prin exemple luate de la cei mai buni autori clasici, explică sensul cuvintelor rare sau obscure, şi fixează nuanţa locuţiunilor particulare. Din acestea a învăţat Erasmus din Roterdam să scrie latineşte corect şi elegant. Analiza critică a operelor literare nu a arătat umaniştilor numai adevărul ci şi frumuseţea literaturii clasice. Manifestarea umanismului Renaşterea s-a răspândit în Europa din prima jumătate a secolului XV până în primele decenii ale secolului XVII. Ea s-a manifestat în intervale diferite ale acestei perioade. Baza ideologică a culturii renascentiste a constituit-o umanismul care a reuşit să se răspândească cu o rapiditate uimitoare în toate statele unde condiţiile au fost prielnice. Apărut în spaţiul fostului Imperiu Roman, în oraşe care erau obişnuite cu învăţământul universitar, precum Roma, Padova, Veneţia, Florenţa, umanismul s-a răspândit rapid în Peninsulă, fiind favorizat de mecenatismul Seniorilor şi Principilor, care sprijineau învăţatul. În jurul anului 1440 vestitul tipograf german Johannes Guttenberg a reuşit să realizeze o invenţie extraordianară, tiparul, aşezarea în pagini a literelor mobile. Această imprimare a paginilor cu litere mobile constituie baza tipăririi moderne, care a cunoscut o răspândire extrem de rapidă, în spaţii vaste de pe tot cuprinsul bătrânului continent, lucru ce a permis difuzarea cărţilor tipărite pe întreg cuprinsul Europei. Astfel, în secolul XVI sunt publicate între 150000-200000 de lucrări, în mai mult de 150 de milioane de exemplare. Descoperirea, colecţionarea, comentarea şi apoi editarea critică a manuscriselor a făcut posibilă apariţia primelor biblioteci mari, unele dintre ele având statut politic, aceasta fiind datorată în mare parte sprinului unor principi mecenaţi. Ducelele Frederico de Montefeltro a pus bazele la Urbino uneia dintre primele biblioteci ale epocii renascentiste. În jurul anului 1437 apare la Florenţa bilioteca Medici-Laurenziana, sub directa supraveghere a lui Cosimo de Medici. Din bogata colecţie de manuscrise greceşti a cardinalului Besarion, refugiat din Bizanţ, s-a constituit în anul 1460 la Venezia celebra bibliotecă Marciana. La, Roma din vechea colecţie de manuscrise a papilor s-a format sub pontificatul lui Nicolae V Biblioteca Apostolica Vaticana, organizată apoi de renumitul Papă Sixt IV drept cea mai importantă bibliotecă pontificală. În afară de acestea bibliotecile conţineau datorită interesului manifestat de umanişti şi lucrări provenite din alte spaţii culturale şi spirituale. Umaniştii inaugurează preocupările pentru diciplinele exacte şi experimentale precum matematica, astronomia, fizica, geografia, chimia, biologia, medicina. Un alt factor al manifestării ideilor umaniste este educaţia, care reprezintă după cum am precizat, un factor care i-a preocupat pe umanişti în mod deosebit. Astfel, tânăra generaţie intră în contact cu antichitatea prin întreprinderea cunoştinţelor privind gramatica, retorica, logica, ştiinţele naturii, acestea rămânând aproape aceleaşi din antichitate, cu mici schimbări totuşi, unele fiind chiar semnificative. În multe oraşe au fost înfiinţate colegii care aveau scopul de a pregăti oamenii pentru viaţa laică, în mare parte. Ideile înnoitoare ale umanismului au pătruns în multe universităţi precum cele din Viena, Cracovia, Florenţa etc. În această perioadă se constituie statele centralizate, se dezvoltat o pătură mijlocie a orăşenimii, creşterea nevoii de oameni ştiutori de carte care au dus la decăderea latinei ca limbă de cultură şi la impunerea limbilor naţionale, şi la apariţia scrierilor în limbile naţionale. Difuzarea ideilor umaniste în Europa În ţările din restul Europei, umanismul a apărut mai târziu şi n-a prins prins rădăcini decât acolo unde terenul era favorabil şi era pregătit. Oricare ar fi limitele între care istoriile naţionale ale acestor ţări cuprind renaşterea, gândirea, literele şi arta din această perioadă se disting prin caractere specifice, care le deosebesc şi de cele din perioada anterioară, şi de cele din alte ţări. Coluccio Salutati (1331-1406) a studiat dreptul cu renumiţi jurişti, magiştrii ai Universităţii din Bologna, exercitând apoi timp de 15 ani profesiunea de notar. După care a îndeplinit funcţia de cancelar al comunelor Todi şi Luca, pentru ca, la vârsta de 44 de ani, să fie numit cancelarul Senioriei Florenţei, funcţie pe care o va îndeplini timp de mai bine de 30 de ani. În ansamblul lor, operele lui Salutati tratează viaţa laică şi religioasă (De saeculo et religione), despre destin (De fate, fortuna et casu), sau despre rolul educativ-formativ pe care, spre deosebire de ştiinţele naturale, îl au doctrinele morale (Denobilitatelegum et medicinae), urmăresc să demonstreze că studiile umaniste au nu numai rolul de a instrui intelectul, ci şi de a educa voinţa şi de a stimula simţul responsabilităţii morale, pentru ca în orice împrejurare omul să aleagă calea binelui. ^ ¢ Gs memoriile (Comentarii), relatând evenimentele la care a participat. De o importanţă deosebită este Istoria Florenţei, până în anul 1402, oraş care l-a onorat acordându-i cetăţenie de onoare, considerându-l precum un Titus Livius al oraşului. Ca erudit elenist, a tradus mult din Platon (Faidon, Gorgias, Apologia, Criton, o parte din Banchet) precum şi din Aristotel (Etica Nicomahică, Economia, Politica). Bruni era calm, paşnic, moderat, lipsit de turbulenta sensibilitate şi agresivitate proprie multor umanişti, el era convins că scopul unei educaţii umaniste este formarea unui om complet şi unui caracter integru. În prima jumătate a secolului XV, Lorenzo Valla (1407-1457) se afirmă drept cel mai original, mai personal gânditor dintre umanişti. Descendent dintr-o familie care numărase mulţi membrii cu funcţii înalte la curtea pontificală, Valla îşi propune ca prin opera sa de gramatician şi filolog să contribuie la ,,a reda credinţei creştine greutatea, prestigiul înţelepciunii antice, de a reda puritatea lor originară cărţilor biblice corupte de copiiştii fideli, incorecţi sau ignoranţi, şi de a arăta ignoranţilor calea creştinismului adevărat’’ (Giullio Vallese). Traduce din limba greacă Iliada şi fabulele lui Esop, precum şi redactează numeroase opere originale foarte importante: Dispute dialectice, Despre liberul arbitru, Istoria domniei lui Ferdinand de Aragon, această operă este scrisă în calitatea sa de secretar al celebrului rege. În Franţa umanismul ia un caracter eminamente filologic. Centrul studiilor filologice, susţinut şi de o intensă activitate tipografică, este Parisul. Teologul şi eruditul latinist Guillame Fichet (1433-1480), rectorul Universităţii din Paris, aduce de la Mainz trei meşteri tipografi, instalând chiar în incinta Sorbonei, primul atelier de tipografie, tipărind pentru uzul studenţilor, lucrări de retorică şi modele de stil epistolar. Umaniştii francezi din secolul XV au avut sentimentul că literatura şi ştiinţa din vremea lor se deosebeau de acelea din evul mediu. Cu Jacques Lefevre d’Etaples (1450-1537) umanismul francez capătă noi dimensiuni. Teolog şi moralist de excepţie, a fost profesor de filosofie, a studiat şi a predat limba greacă, editând şi comentând Logica, Etica şi Poetica lui Aristotel, autor pe care l-a explicat în lumina realităţilor istorice ale antichităţii eline. În timpul şederii sale în Italia i-a cunoscut Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, devenind de acum pasionat de filosofia lui Platon. Interpretarea raţională a unor texte l-a condus pe acesta la concluzia că nici postul, nici celibatul preoţilor, nici liturghia ţinută în limba latină, nici majoritatea sacramentelor nu sunt conforme doctrinei apostolilor, spre a cărei simplitate şi puritate îndemna acest erudit umanist, precursor al reformatorului Calvin. Guillaume Bude (1467-1540) este cel care datorită prestigiului său, a impus studiul limbii greceşti şi cultura umanistă în general în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze. După ce şi-a aprofundat cunoştinţele de limbă greacă alături de Lascaris, a tradus în latină, tratate de Plutarh de morală, a publicat 2 culegeri de adnotaţii la Pandecte, precum şi un interesant studiu despre monezi şi sistemul de măsuri şi greutăţi din antichitate, confruntând informaţiile antice cu cele moderne. Interesul acestui erudit convins se întinde până la legislaţie, numismatică, filogie, şi chiar matematică, pedagogie şi filosofie. Jacques Amyot (1513-1593) preceptor al viitorilor regi Charles IX şi Henri III, însărcinat de Francisc I cu diferite misiuni diplomatice, abate apoi episcop de Auxerre, profesor al Universităţii din Bourges, a studiat în Italia duiferitele variante găsite aici. Traducerile sale ale unor antici greci l-au promovat în rândurile prozei clasice franceze. A tradus 7 cărţi din Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, romanele Dafnis şi Chloe scrise de Longos, Theagene şi Halicrea de Heliodor, şi în special vieţile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de un succes excepţional. Mişcarea umanistă s-a răspândit în toate centrele intelectuale din Franţa, între care se distinge Lyonul, care deşi nu avea Universitate, a devenit datorită situaţiei sale economice extrem de prospere, legăturilor comerciale cu Italia, activităţii intense tipografice, principalul centru al culturii umaniste din Franţa. Umanismul italian s-a răspândit repede în Germania, mai întâi în mediile curţilor imperiale ale lui Carol I din Praga şi Viena, unde nu numai moda petrarchismului este prezentă, ci unde se cultivă şi o poezie umanistă în limba latină. Sfera tematică a umanismului german este mult mai restrânsă faţă de cea italiană, referindu-se mai ales la filologi, morală şi pedagogie. Conrad Celtis (1459-1508), mare animator şi promotor al studiilor umaniste, este un admirator pasionat al filosofiei platonice, călătorind în Italia, unde stă 2 ani pentru a-l cunoaşte în acest scop pe Marsilio Ficino. După modelul Academiilor italiene fondează la Heidelberg şi Viena, asemenea centre umaiste, cărora le urmează cele din Nrnberg, Augsburg şi Lubeck. Este autorul unui volum de pozii în limba latină, Amores, în care s-a inspirat ca formă din poezia lui Horaţiu şi Ovidiu, în care îşi transpune propriile sale aventuri erotice, precum şi amintiri din regiunile germanice unde a trăit. Poezia sa nu este profund sentimentală dar, este foarte atent elaborată ca stil, cu un sentimentt viu al naturii şi un pasionat patriotism. Philippe Melanchton (1497-1560) este cel mai cunoscut apărător al Reformei cel cel care a reorganizat în ţara sa ideile umaniste. Asemenea lui Erasm, a militat pentru o reformă internă a Bisericii şi pentru o revigorare a vieţii creştine printr-o adoptare a unor principii umaniste. Era dotat cu o precocitate rară, la 17 ani comenta Etica lui Aristotel, şi alţi scriitori antici. La 21 de ani a compus o gramatică a limbii greceşti. Este autor a câtorva opere teologice importante, profesor universitar în Wittenberg, a studiat Sf. Scriptură, comenntariile marilor autori latini, precum Cicero, Ovidiu, Vergiliu etc., şi traducerea clasicilor greci, dintre care îi putem enumera pe Homer, Hesiod, Tucidide etc. Este primul teoretician al conceptului de drept natural. În Germania se manifestă un umanism cu trăsături clar originale, fiind influenţat şi stimulat de cel italian, dar în acelaşi timp, este militant pe plan politic şi ataşat de trecutul şi de vechile tradiţii germanice. Umanismul spaniol este uneori pus la îndoială, fiind considerat că este superficial şi exterior. Aceasta este o chestiune adevărată întrucât în Spania studiile umaniste nu erau situate pe primul loc, în centrul atenţiei. Dar, umanismul filologic s-a impus repede şi cu o autoritate remrcabilă, precum şi într-un mod remarcabil. Primul gramatician al Spaniei dar şi al Europei moderne este Antonio de Nebrija (1441-1522), după ce şi-a definitivat studiile la Bologna as devenit profesor la Universitatea din Salamanaca, fiind umanistul care a impus spanionilor interesul pentru antichitate, prin numeroasele sale opere filologice: Introducere în gramatica latină, Dicţionar latin-spaniol şi spaniol-latin, comentarii ale unor autori antici, studii de limba greacă şi ebraică. Opera sa de bază este Instituţiile latine, pe care a tradus-o în limba spaniolă, fiind editată mai întâi în latină. Luis Vives (1492-1540) a trăit aproape toată viaţa în afara Spaniei, având o prolifică activitate academică, îndeosebi la Londra şi Paris. A scris numeroase opere filosofice, pedagogice şi cu alte teme, între care se află Exerciţii de limba latină publicată în 50 de edţii. Despre suflet şi viaţă este un tratat de psihologie empirică, în trei cărţi. Este adeptul educaţiei femeii scriind mai multe tratate cu acest subiect. Caracteristica generală a umanismului englez este legată de constituţia morală a nordicilor, este că elementele religioase predomină mult mai mult decât în celelalte state . Astfel, aproape toţi oamenii care întreţineau relaţii cu umaniştii italieni sau care se duceau să studieze în Italia erau oameni ai bisericii. În cadrul umanismului englez o importanţă deosebită capătă platonismul, cultivat cu mare strălucire. Antichitatea clasică a inspirat o strălucită serie de umanişti laici, autori ai unor opereilustrând domeniile filologiei, moralei, gândirii politice sau pedagogice. Astfel, Sir Thomas Elyot este autorul cunoscutului tratat de filosofie morală şi de pedagogie Guvernatorul care abundă cu reminiscenţe literare latine şi greceşti şi abordează personajele din istoria Angliei în maniera lui Plutarh. Marele reprezentant al umanismului englez rămâne Thomas Morus (1478-1535), iar Utopia sa, reprezintă marea contribuţie a Angliei la gândirea politică şi socială a umanismului european. Om de afaceri bogat, mare om politic, ambasador al Angliei pe lângă curţile Franţei, cancelar al Regatului, a fost întemniţat şi decapitat deoarece a îndrăznit să se opună divorţului lui Henric VIII de prima sa soţie Ecaterina de Aragon, şi pentru că a refuzat recunoaşterea regelui drept şef suprem al Bisericii. Proza sa în limba engleză este plină de pasaje umoristice, de expresii populare şi de întoarcerea bruscă a situaţiilor. În închisoare a compus o meditaţie extraordinară asupra consolării în suferinţă ,,Dyaloge of cimfort against Tribulation’’. Personalitatea emblematică a curentului umanist, protagonistul culturii epocii lui, unanim recunoscut ca atare în întreaga Europă a fost Erasmus din Roterdam (1466-1536). Niciodată un om nu s-a bucurat de o autoritate morală şi intelectuală suverană, nici chiar Voltaire, precum ,,Erasm’’. Marii monarhi ai vremii l-au respectat, i-au căutat prietenia, încercând să îl atragă de partea lor. De mic s-a bucurat de o educaţie aleasă, reuşind să ajungă la mânăstirea din Steyn, unde a fost uns preot în 1492. deşi influenţat de cucernicia mistică a călugărilor olandezi, abandonează teologia scolastică pentru a-şi dedica timpul studiului autorilor antici, metodelor filologiei şi spiritului critic. După părerea multor critici, prima sa capodoperă este însăşi superba şi spectaculoasa sa biografie. El a visat sa împace înţelepciunea celor vechi cu morala religioasă. În 1509, apare celebra sa lucrare Elogiul nebuniei, iar în 1511, Elogiul prostiei, dedicată lui Thomas Morus, în care ironizează societatea şi moravurile vremii sale. Deşi a criticat abuzurile Bisericii, nu a împărtăşit ideile lui Martin Luther. Vastele sale cunoştinţe enciclopedice l-au făcut cel mai vestit umanist al epocii. Opera sa îşi depăşeşte sensul satiric, Erasm nu pierde niciodată tonul intenţionat lejer şi deliberat comic, de aceea, nici nu putea fi acuzat că ar cădea într-o simplă, stupidă şi brutală profanare. ,,Căci spiritul lui Erasm reuşeşte să fie cu adevărat profund când i l-a iluminat umorul.’’ Prin diversitatea de aspecte pe care le-a îmbrăcat, de la noul demers cognitiv până la modelul cultural, filosofic, religios, social şi politic pe care l-a propus, sintetizat într-un nou ideal uman, al omului complet, omul spirit şi materie, fiinţă unică şi cetăţean al lumii, umanismul este considerat drept unul dintre fundamentele lumii moderne. Renaşterea şi nevoia de schimbare Umanismul reprezintă o mişcare de idei ce propune un nou ideal uman şi un nou model de viaţă deosebit de cel al Evului Mediu, se împlineşte şi desăvârşeşte într-o formă de civilizaţie, Renaşterea, care îmbracă mai multe aspecte (politice, economice, juridice, sociale, spre a culmina şi a atinge apogeul cu cele asrtistice).privită precum un corolar al umanismului, Renaşterea este un fenomen istoric, un factor al civilizaţiei europene, care depăşeşte modelul medieval, şi pune bazele lumii moderne. Perioada Renaşterii e marcată de sfârşitul Epocii Feudale şi de apariţia statelor centralizate. Spre deosebire de Italia care rămâne un spaţiu al oraşelor stat, din care rezultă individualismul întâlnit la umanişti, în celelalte zone geografice, fenomenul politic dominant este, acela al unităţii de putere. O ,,putere descendentă’’, de sus în jos, care va fi fundamentată mai târziu, în sec. XVI-XVII de către Jean Bodin şi Thomas Hobbes, dar pusă deja în practică din sec. XV. Monarhii din Anglia, Franţa, Spania au reuşit să învingă rezistenţa nobilimii, şi să aducă sub conducerea lor toate teritoriile componente ale statului respectiv. Astfel, învingând rezistenţa ducilor din Burgundia, regele Franţei Ludovic al XI-lea (1461-1483), beneficiar al reîntregirilor datorate încheierii războiului de 100 ani. Căsătoria dintre Isabela de Castilla şi Ferdinand de Aragon (1479), a creat premisele monarhiei spaniole. Mai unitar, după ce începuse să cucereacă Irlanda, şi sde va desăvârşi în 1603 când este alipită Scoţia. Dar modelul politic al monarhului absolut va triumfa în aceste ţări. În Anglia sub dinastia Tudorilor, în Franţa sub conducerea lui Ludovic XI, în Spania prin Ferdinan şi Isabela, şi prin instaurarea Habsburgilor, în 1516, o dată cu Carol Quintul, absolutismul monarhic devine o realitate politică. Monarhul domneşte din voinţa lui Dumnezeu şi, teoretic, nu se supune nici unei legi, respectă regulile stabilite dreptul cutmiar şi ţine cont de recomandările consiliului regal. Renaşterea este denumirea folosită pentru a descrie perioada schimbărilor culturale ce au avut loc în secolele al XV – lea şi al XVI – lea în Italia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei. Renaşterea a dus la o schimbare a valorilor umane. Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii. Renaşterea a început în Italia. Cauzele care au adus la apariţia acestui curent sunt multiple. Italia era, la acea dată, cea mai bogată ţară din Europa şi era posesoarea unei îndelungate tradiţii artistice. Avea multe oraşe independente, înfloritoare economic, populate cu comercianţi şi bancheri nerăbdători să-şi vadă numele imortalizat în diferite portrete comandate, în palate noi care se construiau sau în capele somptuase ale familiilor. Toată această bogăţie materială nu putea garanta apariţia artei de mare valoare dar a oferit artiştilor suficiente oportunităţi pentru a-şi îmbunătăţii stilul şi pentru a-şi etala talentele. Idealul uman Renaşterea marchează, de fapt, triumful umanismului, datorită impului raţional şi spiritului critic al umaniştilor care s-a amplificat: individul definindu-se prin autocunoaştere raţională, voinţă de a şti şi de a acţiona, responsabilitate şi libertate. Potrivit definiţiei pe care J. Buckhard a dat-o Renaşterii, omul trebuie să se descopere pe sine însuşi şi lumea pe care o reproduce prin cuvinte şi formă. Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu anumite capacităţi care să îl facă să aleagă între bine şi rău. Disputa legată de capacuitatea fiinţei umane de a discerne liber opune pe partizanii libertăţii şi responsabilităţii cognitive şi etice (Erasmus, Rabelais) adepţilor predestinării, în frunte cu părinţii Reformei protestante, Martin Luther şi Jean Calvin. ,,Fais ce que tu voudrais’’ (,,Fă ce vrei ’’), deviza membrilor Congregaţiei Theleme din romanul Gargantua şi Pantagruel al lui Francois Rabelais, se întemeiează nu pe bunul plac ci pe asumarea principiului creştin exprimat de Sfântul Augustin ,,Iubeşte şi fă ce vrei’’, de aici rezultând faptul că iubirea creştină este călăuza fiinţei în această lume. Sufletul, care reprezintă o frântură din divinitate, arată umanistul florentin Marsilio Ficino, pe urmele lui Platon, este oglinda trupului. Omul fiind creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, îi este dăruită şi frumuseţea divină. Cea de-a doua etapă a Renaşterii, Cinquecenta, desvhide datorită noilor progrese, o nouă cale asupra viziunii despre om, deschizând astfel, calea spre Reformă, şi spre mentalitatea barocă. Renaşterea clasică generează schimbări mult mai importante, sub diferite aspecte, economice, politice, sociale, generând un nou ideal uman, un om dinamic şi complex, care întruchipează aproape toate calităţile, un principe sociabil, ecleziast, funcţionar al statului, artist, bancher. Renaşterea în literatură Umanismul a pornit precum o recuperare critică a Antichităţii, manifestându-se mai eles în cadrul comentariilor critice ale operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea operelor vechi prin care marii scriitori antici excelaseră. Astfel, marii scriitori renascentişti au realizat opere epice, în proză sau lirice,după modelele antice dar curând va avea loc o diversificare extraordinară în cadrul acestor genuri literare. Foarte important este caracterul complex pe care-l păstrează personalitatea şi creaţia acestor scriitori de tranziţie, întrucât perioada renascentistă reprezintă o epocă de tranziţie între cea medievală şi cea modernă. Literatura secolelor XIV-XVI a reflectat fidel aspiraţiile, sentimentele şi gusturile unei societăţi care se îndrepta tot mai mult spre modernitate. Producţia literară a fost favorizată şi de acumularea unor importante informaţii, de circulaţia mai liberă şi mai rapidă a ideilor. Traducerea scrierilor religioase în limba vorbită va uşura accesul oamenilor obişnuiţi la cuvântul tipărit, ceea ce a dus la apariţia limbilor literare şi la îmbogăţirea vocabularului acestora. O grijă deosebită a fost acordată formei şi stilurilor adoptate. În opera lui Francesco Petrarca (1304-1374) se resimt unele reminiscenţe medievale, dar în esenţă operele sale sunt clasice şi necreştine. Acesta este un umanist respectat şi este admirat ca un mare poet şi un ilustru erudit umanist. Foarte pasionat de cultura antică strânge numeroase manuscrise pe care le publică apo, reuşind să cunoască ca nimeni altul Antichitatea. Este întemeietorul filologiei clasice, adâncind în operele sale sentimentul trăirii faptelor relatate. Visează pacea şi unificarea Italiei, pe care nu o vede să fie înfăptuită precum Dante de către împăratul german, ci de către poporul italian (,,Italia mea, nu sunt în stare prin cuvinte/ Să-ţi lecuiesc atâtea răni mortale/ Câte le văd adesea pe trupul tău frumos.’’) În numeroase poezii cântă iubirea ce o poartă pentru Laura, însă nu o transformă precum ceilalţi într-un simbol al virtuţii, ci o simte precum o forţă copleşitoare. În felul acesta consolidează lirica erotică şi promovează individualismul. Acesta reprezintă primul mare poet modern care abandonează abstracţiile mistice, introducând în poezia sa realitatea umană, fizică şi morală. Giovanni Boccaccio (1313-1375) este un erudit cunoscător al literaturii clasice, un umanist renumit, utilizează motive, teme şi subiecte, preluate din moştenirea literară medievală, adaptându-le concepţiilor, tendinţelor actuale ale epocii sale. În felul acesta, poate fi considerat fondatorul prozei renascentiste. După câteva romane cu trăsături alegorice şi mitologice, nesemnificative, Boccaccio scrie capodopera sa Decameronul. Pentru această operă s-a inspirat dintr-o culegere de nuvele italiene. Cele 100 de povestiri ale Decameronului, sunt tot atâtea ilustrări epice ale unor idei variate. Toate defectele şi viciile contemporane sunt ridiculizate aici. În general lumea Decameronului este o lume populată de preoţi, călugări, ţărani, meşteşugari, negustori, alături de personaje feminine din mediile respective. Astfel, valoarea şi popularitatea acestei opere se datorează în primul rând faptului că opera este expresia sentimentului popular. Această capodoperă este oglinda vieţii italiene din epoca autorului şi constituie un important documentasupra unor concrete stări de lucruri şi asupra clasei burgheze în varietatea sa. Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numasi în forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, punându-le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite, naïve. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satiricer răzvrătirui împotzriva tradiţiilor anacronice. PAGE PAGE 1 쥁@