Referat Cultul Sfintei Cruci

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cultul Sfintei Cruci si de asemenea puteti face Download Referat Cultul Sfintei Cruci

Citeste fragmente din Referat Cultul Sfintei Cruci

LUCRARE DE SEMINAR LA LITURGICĂ TEMA:  planul lucrării TOC o "1-2" 1. INTRODUCERE PAGEREF _Toc61658698 h 2 2. ISTORIA CULTULUI SFINTEI CRUCI PAGEREF _Toc61658699 h 3 3. RAPORTUL CRUCE – ÎNVIERE PAGEREF _Toc61658700 h 6 4. CINSTIREA CRUCII ÎN CULTUL DIVIN PAGEREF _Toc61658701 h 7 a) ÎN CULTUL PARTICULAR PAGEREF _Toc61658702 h 7 b) ÎN CULTUL LITURGIC PAGEREF _Toc61658703 h 8 c) ÎN CĂRŢILE DE CULT PAGEREF _Toc61658704 h 9 6. CONCLUZII PAGEREF _Toc61658705 h 15 BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc61658706 h 16  1. INTRODUCERE În centrul credinţei creştine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viaţa şi opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3-4). “Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (I Cor. 1, 23). În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă “aducere-aminte” de jertfa şi învierea lui Hristos: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile). Hristos s-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: “jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce”. Termenul grecesc corespunzător lui “cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, “eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În Noul Testament este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii. Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deut. 21: 22-23; Ios. 10:26), iar un asemenea trup era considerat blestemat (Gal. 3:13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (Ioan 19:31). În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commisa (crucea Sf. Anton) avea forma literei “T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; Crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei “X”; Crux immissa era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+). 2. ISTORIA CULTULUI SFINTEI CRUCI După cum bine ştim, crucea a fost un instrument de tortură din cele mai vechi timpuri. Crucificarea a fost practicată de fenicieni, de cartaginezi şi mai târziu a fost practicată pe scară largă de romani. Numai sclavii, provincialii şi infractorii de teapa cea mai joasă erau crucificaţi, iar cetăţenii romani numai foarte rar. Crucificarea era cea mai cumplită condamnare la moarte, după cum relatează Sfânta Scriptură: “trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac. Ci să-l îngropi tot în ziua aceia, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire” (Deut. 21: 23). Acesta, se pare, era motivul pentru care romanii foloseau acest mod de execuţie, diferit în diverse părţi ale Imperiului Roman şi tot acesta se pare că a fost motivul pentru care fariseii şi saducheii ceruseră lui Pilat condamnarea lui Iisus la răstignire: “Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat: Răsigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (In. 19, 6), pentru ca El să rămână în memoria poporului ca un blestemat. Dar lucrurile nu au ieşit conforme cu planul lor ci cu planul lui Dumnezeu şi aşa, tocmai prin această “spânzurare pe lemn”, s-a împlinit Scriptura, piatra pe care o nesocotiseră ziditorii a ajuns în capul unghiului. Crucea a ajuns cel dintâi obiect sfânt al creştinilor, fiind sfinţită de sângele şi trupul Mântuitorului, care a suferit şi a murit pe ea pentru salvarea noastră: “… a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv şi pricină de mândrie şi de laudă pentru creştini”. Interesul scriitorilor Noului Testament faţă de cruce nu este arheologic sau istoric, ci Hristologic. Ei sunt preocupaţi de semnificaţia eternă, cosmică, soteriologică a ceea ce s-a întâmplat o dată pentru totdeauna în moartea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe cruce. Din punct de vedere teologic, cuvântul “cruce” a fost folosit ca o descriere sumară a Evangheliei mântuirii, că Mântuitorul Hristos “a murit pentru păcatele noastre”. Astfel “propovăduirea Evangheliei” este “cuvântul crucii”, “predicarea lui Hristos cel crucificat” (1 Cor. 1:17). Istoria Crucii ne-o înfăţişează ca pe cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, bucurându-se de un cult relativ. Cinstirea Crucii devenise aşa de generală în primele trei secole încât unul din motivele atacurilor împotriva religiei creştine în acea vreme era tocmai venerarea Crucii care scandaliza mentalitatea păgână şi pe păgâni, pe care aceştia neînţelegând-o, o răstălmăceau şi o denaturau, numindu-i în derâdere pe creştini cruciolani adică, Adoratori ai Crucii. Tocmai aceste atacuri pe care le adresau păgânii, în lucrările lor, creştinilor, au făcut ca să avem consemnări din cele mai vechi timpuri despre existenţa cultului Crucii. Marii apologeţi creştini, Tertulian, Minucius Felix, Origen şi alţii, s-au văzut obligaţi să răspundă acestor atacuri menţionându-le în operele lor. Despre creştini, Caecillius spunea: “…se cunosc între ei după anumite semne, … povestesc despre un om ucis, despre lemnele unei cruci, pentru care ei fac ceremonii funerare”. Pe la sfârşitul secolului II şi începutul secolului III, Tertulian numeşte pe creştini cinstitori ai Crucii aceştia însemnându-se cu semnul ei sau purtând cruci ca amulete protectoare: “… Sfântul Procopiu martir din timpul persecuţiilor lui Diocleţian (303), purta la gât o cruce de aur şi argint … ” Din cauza persecuţiilor, în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci se găseşte reprezentat sub forme deghizate sau simboluri pe foarte multe monumente: ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, X sau X suprapus cu P etc). Prima reprezentare sigură şi datată a crucii pe un monument creştin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum înainte de anul 79. Următoarea reprezentare clară a Crucii, în ordinea vechimii, o găsim în inscripţia de pe un altar din Palmiria, datând din anul 134, iar în inscripţiile şi epitafele din picturile catacombelor, se găsesc circa 20 de cruci. Ultimele descoperiri arheologice din Palestina dovedesc că semnul crucii era folosit ca simbol creştin pe osuarele din necropolele primei comunităţi creştine din Ierusalim. Mai târziu, la patruzeci de ani de la oficializarea creştinismului, Iulian Apostatul reînvie păgânismul şi marginalizează creştinismul, detronându-l de pe înalta sa treaptă pe care îl ridicase Constantin cel Mare – unchiul său – şi îl atacă în scrierile sale reproşând creştinilor venerarea Crucii: “Voi veneraţi lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte şi înscriindu-l la intrarea caselor voastre... ” Sigur că reacţia marilor scriitori bisericeşti ai vremii, nu a întârziat să apară şi din operele lor reiese clar faptul că creştinii acelor vremuri aveau un cult dezvoltat al Crucii, în cadrul căruia o venerau. Folosirea cotidiană a semnului Sfintei Cruci şi veneraţia unanimă de care se bucură el după secolele III-IV, este menţionată în operele lor de către numeroşi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti ca: Clement Alexandrinul, Sfântul Ciprian, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin şi alţii. După încetarea persecuţiilor Crucea deghizată în simboluri şi monograme revine la formele simple, iar din secolul V începe să fie împodobită cu flori şi pietre scumpe, Crux grammata. Din secolul VI, mai ales în arta apuseană, se impune Crucifixul, Crucea cu trupul Mântuitorului răstignit pe ea. Împăraţii Teodosie şi Valentinian interzic prin edicte severe sculptarea, pictarea sau gravarea Crucii în locuri necuviincioase sau în care ar risca să fie profanată prin călcarea cu picioarele. Acelaşi lucru este hotărât şi de Sinodul VI Ecumenic (680-681) şi întărit la noi de Pravila Bisericească: “Crucea cea făcătoare de viaţă… trebuie s-o cinstim cum se cade. De aceea dându-i cinstire cu mintea, cu cuvântul şi cu simţirile, hotărâm ca să se şteargă cu totul formele crucii care se face pe pardoseală, ca nu cumva călcând peste ele, să se batjocorească semnul izbăvirii noastre. De acum, încolo, cei ce vor mai face chipul crucii pe pardosele, să se afurisească”.  3. RAPORTUL CRUCE – ÎNVIERE Crucea reprezintă unul din cele dintâi simboluri creştine reprezentând patima şi moartea prin răstignire a lui Iisus Hristos. Identificată de la început ca fiind “semnul Fiului omului” (Matei 24, 30) şi stindardul Bisericii (Is. 5, 26). Crucea devine calea de a urma pe Iisus din Nazaret, Împăratul răstignit (Macabei 8, 34-35). De-a lungul veacului, martirii au arătat că nu există experienţă a Împărăţiei lui Dumnezeu fără Cruce (Fapte 7, 55-56). “Pentru Sfântul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii fiind ramurile acesteia”. Crucea este inerentă întrupării răscumpărătoare şi iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Tradiţia răsăriteană n-a separat Crucea de Înviere şi tocmai de aceea n-a separat întruparea de îndumnezeire. Numai în lumina Învierii se vede realitatea tragică a Crucii şi a păcatului, dar şi puterea şi stăpânirea lui Dumnezeu. Învierea a dat Apostolilor adevăratul sens al Crucii, adâncimea sacrificiului, dar şi măreţia iertării şi iubirii divine. De aceia Crucea este o piatră de poticnire pentru necredincioşi (1 Cor. 1, 20-23). În pietatea ortodoxă, venerarea Crucii este nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Pe de altă parte Crucea descoperă starea de păcat a lumii şi responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a lumii şi veacului acestuia. Pentru Sfântul Apostol Pavel, argumentul Învierii se bazează pe realitatea hristologică: ”ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a Înviat, dacă deci morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat” (I Cor. 15, 15 - 16).  4. CINSTIREA CRUCII ÎN CULTUL DIVIN a) ÎN CULTUL PARTICULAR Cinstirea Sfintei Cruci în cultul particular al fiecărui creştin în parte, cât şi în cultul public-liturgic al Bisericii s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, prin numeroase forme, cum ar fi: însemnarea cu semnul Crucii, invocarea Crucii în diverse împrejurări, venerarea Lemnului Sfintei Cruci în locaşurile care adăpostesc relicve cu lemnul sfânt al Crucii, pelerinaje la Locurile Sfinte unde au fost depuse aceste relicve, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, aşezarea ei pe turlele bisericilor, pe mormintele creştinilor, în casele credincioşilor, la răspântii de drumuri şi însemnarea cu ea a locurilor unde s-au întâmplat fapte memorabile. Toate acestea arată într-un mod mai elocvent decât orice altă exprimare, preţuirea şi evlavia pe care au manifestat-o şi o manifestă creştinii, din cele mai vechi timpuri faţă de Sfânta Cruce. Astfel, la capitolul închinat Sfintei Cruci, în Pravila Bisericească, se defineşte “Crucea”, cu argumentele de netăgăduit ale Sfintei Scripturi: “Crucea este steagul creştinătăţii, căci pe ea S-a răstignit Domnul Iisus, aşa cum a fost simbolizat de şarpele de aramă (Num. 24,5-9; In. 3,14-16). Ea este semnul Fiului Omului şi al Bisericii Sale (Matei 24,30). Ea este altarul răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului strămoşesc (Ef. 2,14-16; Ev. 7,25; 10,11-12; Col. 2,14). Ea întruchipează suferinţa pe care trebuie s-o rabde un adevărat creştin, care se devotează să slujească Domnului (Mt. 10,38; 16,24; Lc. 9,23; Gal. 6,14). Pentru noi, însă, Crucea este pecetea lui Hristos Dumnezeu şi icoana vieţii noastre (Gal. 3,1; Apoc. 7,2-5;14,1). Încă de la învierea Mântuitorului, Sfintei Cruci i s-a acordat un cult religios, ca oricăror alte relicve care aminteau de jertfa Lui mântuitoare, iar semnului Sfintei Cruci un cult particular deosebit. Începând cu prima jumătate a secolului IV, cinstirea Sfintei Cruci începe să se manifeste cu o amploare deosebită în cultul public, ocupând un loc de seamă în cultul oficial al Bisericii. b) ÎN CULTUL LITURGIC În cultul liturgic al Bisericii, cinstirea Sfintei Cruci a intrat, la 13 septembrie 335, cu ocazia sfinţirii “Bisericii Sfântului Mormânt” de la Ierusalim, unde a fost expusă spre vedere miilor de pelerini care veneau s-o vadă, s-o atingă şi să i se închine. Expunerea şi venerarea liturgică, publică şi solemnă a Sfântului Lemn al Crucii aveau loc, la început, numai de două ori pe an: la 13 septembrie şi în Vinerea Patimilor. Cu timpul, din cauza numărului tot mai mare de pelerini care veneau la Locurile Sfinte, solemnitatea de cinstire liturgică a Sfintei Cruci, a început să se facă în ultimele trei zile ale Săptămânii Patimilor: Joi, Vineri şi Sâmbătă. Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgică a Sfintei Cruci din Vinerea Patimilor, a trecut şi în Apus, iar în acelaşi timp şi în Orient. În perioada prigoanei iconoclaste, Sfânta Cruce a rămas la loc de cinste şi chiar au fost momente de exacerbare a cinstirii ei, ca în cazul sectei stavrolaţilor, după cum menţionează istoricul Nichifor Calist. Doctrina exactă a Bisericii în ce priveşte cultul Sfintei Cruci este stabilită la Sinodul VII ecumenic de la Niceea în anul 787 cu ocazia reintroducerii oficiale a cultului icoanelor, când se precizează că: “… cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii şi Sfintei Cruci”. ` Ê  " $ V X Z ^ ` Š Œ Ž À Â Ä Æ È Ê ô ö ø  ␃ᄃ킄ሂ桤ā怀킄愂̤ᨀ avânt, mai ales în cultul Bizantin, în care apar noi slujbe speciale alcătuite în cinstea şi spre lauda ei în completarea celor vechi şi totodată apar canoane, condace, stihuri, tropare şi alte rugăciuni, care sunt încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărţile ortodoxe: Acatistul Sfintei Cruci, Cântările din Octoih pentru cele două zile ale săptămânii, Miercurea şi Vinerea, închinate cinstirii deosebite a Sfintei Cruci şi a Patimilor. c) ÎN CĂRŢILE DE CULT Cinstirea Sfintei Cruci o regăsim şi în cărţile de cult, ca de exemplu: În „Liturghier” întâlnim rânduiala slujbei la scoaterea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, la Înălţarea Sfintei Cruci. Către sfârşitul doxologiei de la Utrenie, preotul cădeşte Sfânta Cruce aşezată pe un disc pe Sfânta Masă, iar când se cântă „Sfinte Dumnezeule....” şi clopotele sună, preotul ia discul cu Sfânta Cruce şi ţinându-l în dreptul frunţii ocoleşte pe după Sfânta Masă şi iese din altar pe uşa dinspre miazănoapte mergând înaintea lui un purtător de lumină. Ajuns în mijlocul Bisericii, preotul zice: „Cu înţelepciune drepţi!”. Aşează discul cu Sfânta Cruce pe analog şi o cădeşte cruciş, apoi luând discul cu Sfânta Cruce cu ambele mâini îl ridică la frunte, şi stând înaintea analogului, cu faţa la răsărit zice: „Mulţumeşte-ne pe noi, Dumnezeule”. Se zice de 100 de ori „Doamne miluieşte”, în timp ce preotul se pleacă încet cu Sfânta Cruce până la pământ şi din nou se ridică încet. Se spune de 500 de ori „Doamne miluieşte” preotul făcând aceleaşi gesturi ca şi mai înainte. Preotul pune discul cu Sfânta Cruce pe analog şi se cântă de 3 ori „Crucii Tale”, în timp ce preotul face metanii înaintea Sfintei Cruci, o sărută, face din nou metanie şi plecându-se spre dreapta şi stânga, intră în Sfântul Altar, iar credincioşii din Biserică, vin pe rând şi se închină ca şi preotul, sărutând Sfânta Cruce, în timp ce la strană se cântă cele rânduite din „Minei”. Terminându-se închinarea şi sărutarea Sfintei Cruci, preotul vine în faţa analogului, se închină din nou şi luând Sfânta Cruce, o duce şi o pune pe tetrapod (iconostas), unde rămâne până la Odovania sărbătorii (21 septembrie). În „Molitfelnic” întâlnim rânduiala care se face la punerea temeliei Bisericii şi la înfigerea Crucii. În rânduiala acestei slujbe se face precizarea că nimeni nu poate să pună temelie de Biserică, fie de piatră, fie de lemn, decât numai episcopul sau cu binecuvântarea lui un protopop ori un preot, pe care va voi să-l trimită. Dacă se va zidi Biserica din piatră se sapă şanţuri la locul unde va fi temelia şi se pregăteşte piatră şi tencuială şi pe o piatră patrunghiulară se desenează ori se sapă o cruce, iar sub cruce, dacă va voi episcopul, se pregăteşte un loc pentru punerea Sfintelor Moaşte. Se aşează inscripţia cu numele praznicului sau Sfântului căruia i se închină biserica, cu precizarea moaştelor ce se află aici şi a datei, acestea închinate în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se pregăteşte o Cruce mare de lemn şi locul în care să se înfigă acea cruce, adică o groapă unde are să se înfigă prestolul. Dacă biserica va fi de lemn, atunci nu se fac şanţuri, ci numai o groapă sub peretele altarului dinspre răsărit pentru punerea pietrei patrunghiulare şi alta pentru punerea Crucii, la locul unde va fi prestolul. După ce s-au pregătit toate acestea, ierarhul, locţiitorul se îmbracă în toate veşmintele arhiereşti, respectiv cele preoţeşti în biserica cea mai apropiată de locul unde se pune temelia, şi iese cu tot clerul, doi câte doi, diaconul mergând înainte cu cădelniţa, iar preoţii cu cruci. Sosind la loc pun Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce pe masă şi luând proestosul, cădelniţa şi cădind masa în chipul crucii de 3 ori zice diaconul: ”Binecuvântează părinte”. Se citesc rugăciunile începătoare, diaconul zice ectenia mare. Se cântă apoi după caz, troparul praznicului. Se duce şi se pun pe masă două vase, unul cu apă curată, altul cu untdelemn. Mai târziu, proestosul luând crucea, o afundă în apă cruciş, cântând troparul: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Acest tropar se cântă de 3 ori. După citirea altei rugăciuni proestosul, luând apă sfinţită, stropeşte cu ea locul unde are să fie înfiptă Crucea zicând o rugăciune către Mântuitorul. Preoţii, împreună cu proestosul luând Crucea, o înfig la locul pregătit, cântând un alt tropar. Proestosul, cu faţa la răsărit, înaintea Crucii înfipte, citeşte o rugăciune către Dumnezeu Tatăl. În “Panihidă” întâlnim rânduiala binecuvântării şi sfinţirii crucii ce se aşează la mormânt. Faţă de rânduiala care se face la punerea temeliei Bisericii şi la înfigerea crucii, aceasta este mai puţin complexă şi mai scurtă. Crucea este binecuvântată şi citită la cimitir, de către preot. Pe ea se înscriu numele celui adormit, ziua, luna şi anul când a trecut la cele veşnice. Pentru imnografia ortodoxă, foarte popular şi cunoscut este, alături de Acatistul Sfintei Treimi, Acatistul Maicii Domnului cel închinat Sfintei Cruci. Acesta este alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, fiecare icos terminându-se astfel: „Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor !”. În acatist se descoperă puterea Crucii, minunile pe care le înfăptuieşte asupra creştinilor ce o venerează. În laudele aduse ei este numită: „uşa tainelor”, „sprijinirea sărmanilor”, „păzitoare a creştinilor”, „odor vestitor al Cuvântului”, „izbăvirea vechiului blestem”, „stingătoarea focului rătăcirii”, etc. În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur, atrage atenţia asupra creştinilor care nu fac semnul Sfintei Cruci cu băgare de seamă. Sfinţii Părinţi, prin canonul 73 al Sinodului VI ecumenic, afurisesc pe profanatorii semnului Sfintei Cruci, zicând: „Crucea cea făcătoare de viaţă, arătându-se nouă mântuire, trebuie să punem toată silinţa spre a da cinstirea cuvenită Aceluia prin care ne-am mântuit din greşeala cea veche. Drept aceia, şi cu gândul şi cu cuvântul simţirea, dându-i Ei închinăciunea, închipuirile Crucii care se fac de unii pe faţa pământului, poruncind a se şterge cu tot chipul, ca nu cu călcarea celor ce umblă să se ocărască semnul biruinţei noastre. Deci, de acum înainte, cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului poruncind să se afurisească”.  5. SĂRBATORI ÎN CINSTEA SFINTEI CRUCI Dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci, cea mai veche şi mai importantă este “Înălţarea Sfintei Cruci” oficiată la 14 septembrie, când se sărbătoreşte amintirea a două evenimente deosebite din istoria ei: Aflarea Crucii şi Înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua 14 septembrie 335 şi Readucerea Sfintei Cruci de la Perşi în anul 629, de către împăratul bizantin Heraclios, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Martyrion din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630. După Cronica Alexandrină aflarea Sfintei Cruci s-ar fi întâmplat în anul 320, dar istoricul Sozomen, în Istoria Bisericească, o plasează după Sinodul I Ecumenic, iar pelerina apuseană Egeria, în “Peregrinatio ad Loca Sancta” spune că aflarea s-ar fi întâmplat la 13 septembrie 335, ziua de sfinţire a Bisericii Martyrion. După o cronică anonimă, sărbătoarea s-ar fi înfiinţat în anul 335 când, la 13 septembrie s-a sfinţit Biserica Sfântului Mormânt, construită deasupra mormântului Mântuitorului, iar a doua zi în 14 septembrie, fiind adunaţi acolo mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului, a arătat-o pentru prima oară spre a fi văzută şi venerată. De atunci a rămas ca zi a sărbătoririi “Înălţării” sau “Arătării Sfintei Cruci”, ziua de 14 septembrie. Încetul cu încetul sărbătorirea sfinţirii Bisericii Martyrion, principală la început, şi-a pierdut din importanţă şi deşi a fost celebrată prin slujba zilei de 13 din Mineiul ortodox pe septembrie, ea a rămas ca o înainte-prăznuire a sărbătorii Înălţării Crucii de a doua zi. Tot în această zi se serbează şi Aflarea Sfintei Cruci, care se serba până atunci la date diferite, la unii în Vinerea Patimilor, la alţii în Lunea Paştilor. Aflarea Sfintei Cruci şi Înălţarea Sfintei Cruci au fost sărbători separate, serbate la date diferite. Astfel, în timp ce Înălţarea Sfintei Cruci se serbează peste tot la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci este sărbătorită de Biserica Apuseană la 3 mai, sărbătoarea având la origine aniversarea anuală a sfinţirii bazilicii “Sfintei Cruci” din Roma, zidită de Sfânta Elena în amintirea Crucii care se arătase pe cer fiului ei. La abisinieni şi în Biserica din Alexandria, Aflarea Sfintei Cruci se serbează la 4 mai, iar la copţi şi arabi la 6 martie. Ca o reminiscenţă a acestei sărbători de la 6 martie, trebuie privită “Duminica Sfintei Cruci” din calendarul ortodox. La Ierusalim, în ajunul sărbătorii se face şi astăzi slujba arhierească a Privegherii cu Litie în Biserica Învierii, iar a doua zi după Liturghie, proestosul slujbei poartă Sfânta Cruce mergând în procesiune la locul aflării Sfintei Cruci unde, după ce se face o rugăciune, episcopul Taborului merge cu toată procesiunea la Golgota şi face înălţarea solemnă a Sfintei Cruci şi Apolis. La Constantinopol, sărbătoarea de la 14 septembrie era precedată de patru zile pregătitoare, în care se făcea închinarea Crucii, iar în ziua de 14 septembrie se făcea înălţarea solemnă, sărbătoarea prelungindu-se până duminica următoare. Înălţarea Sfintei Cruci se sărbătoreşte cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului. Duminica a treia din Postul Paştilor numită Duminica Crucii, este a doua sărbătoare a Sfintei Cruci în ordinea importanţei. Ea are dată variabilă şi a fost instituită la Constantinopol în secolul VIII. Caracteristica slujbei la aceste sărbători este ritualul scoaterii solemne şi venerării sau închinării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie şi Liturghie. El simbolizează ceremonia liturgică a arătării solemne şi a venerării generale a Sfintei Cruci, care avea loc la Ierusalim, iar apoi şi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin. În ultima vreme, ritualul şi-a pierdut din strălucire eclipsat fiind de ritualul Prohodului. Astăzi, la noi, sâmbătă seara, la Vecernie are loc rânduiala pregătirii Sfintei Cruci pentru “scoaterea de a doua zi”. Totuşi, la sirieni, la armeni şi la copţi, cultul şi-a păstrat importanţa şi strălucirea din vechime. O altă sărbătoare a Sfintei Cruci, mai puţin importantă (fără ţinere) este ziua de întâi august, care coincide cu începutul postului Sfintei Marii, şi se numeşte “Scoaterea Cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”, în amintirea minunii liberării grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnenul, cu ajutorul Sfintei Cruci. La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci, iar în unele biserici ruseşti se făcea sfinţirea apei mici. Altă sărbătoare a Sfintei Cruci, tot fără ţinere este la 7 mai, când pomenim prăznuirea apariţiei semnului Sfintei Cruci pe cer, în timpul împăratului Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, fapt petrecut, după câte se pare, în 351 şi relatat de către Sfântul Chiril al Ierusalimului într-o scrisoare împăratului Constanţiu. Slujba zilei aminteşte acest eveniment, slăvind Sfânta Cruce. În serviciul divin zilnic al Bisericii ortodoxe, mai avem două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale şi permanente Sfintei Cruci, miercurea şi vinerea. În aceste zile, slujbele cinstesc cu Patimile Domnului şi Crucea Răstignirii, altarul pe care Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă sângeroasă pentru mântuirea noastră.  6. CONCLUZII După Sfânta Euharistie, Crucea este obiectul sfânt cel mai venerat al religiei noastre ortodoxe, ea făcând parte din cultul relativ al Bisericii. Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creştină particulară şi în cultul public-liturgic al Bisericii, s-a manifestat din cele mai vechi timpuri prin numeroase forme. Folosirea semnului Crucii atât de frecvent de către creştini în viaţa de toate zilele, precum şi prezenţa nelipsită a Sfintei Cruci în toate locurile scumpe evlaviei creştine, arată în modul cel mai elocvent posibil preţuirea şi respectul cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului nostru Iisus Hristos şi a mântuirii noastre. În afară de aceasta, Crucea este un simbol al unirii noastre cu Hristos, nu doar în virtutea faptului că noi urmăm exemplul Lui, ci în virtutea a ceea ce a făcut El pentru noi şi în noi. În moartea Lui înlocuitoare pe cruce, pentru noi, noi am murit “în El” (2 Cor. 5:14).  BIBLIOGRAFIE a)TRATATE, MANUALE Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, “Credinţa pe care o mărturisim”, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti,1987; “Dicţionar de teologie ortodoxă”, Bucureşti, 1994 Branişte, Pr. Prof. Ene, “Liturgica generală”, Bucureşti, 1993; Runcan, pr. Lect., Nechita, “Creştinismul în primele trei veacuri – Compendiu istoric”, Constanţa, 1997; “Istoria literaturii patristice din perioada persecuţiilor autocreştine”, Constanţa, 1999; Sachelarie, Ieromonah Nicolae, “Pravila bisericească”, Bucureşti, 1999. b) IZVOARE Acatistier, Editura I.B.M. a B.O.R., Ediţia a III-a, Bucureşti, 1987; Liturghier, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1987; Molitfelnic, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1992. Pr. Prof. dr. Ion Bria, “Credinţa pe care o mărturisim”, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 86 Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Bucureşti, 1993 Ibidem Minucius Felix Octavius, apud. Nechita Runcan, Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuţiilor Autocreştine, Constanţa, 1999, p. 230 - 231 Pr. Prof. Ene Branişte, Op. Cit., p. 210 Daniel Rops, Jesus în seiner zeit, Wien – Munchen, 1936, p. 228, apred. Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Op. Cit., p. 210 Sfântul Chiril al Alexandriei, Împotriva lui Iulian, apud Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Op. Cit., p. 209 Ieromonah Nicolaie Sachelarie, Pravila Bisericească, Bucureşti, 1999, p.112 Pr. Prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 114 Pr. Lect. Nechita Runcan, Creştinismul în primele trei veacuri – Compendiu istoric, Constanţa, 1997, p. 107 PAGE 1 PAGE 16 쥁@