Referat Mitropolitul Dosoftei

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Mitropolitul Dosoftei si de asemenea puteti face Download Referat Mitropolitul Dosoftei

Citeste fragmente din Referat Mitropolitul Dosoftei

TEMA:  CUPRINS TOC o "1-2" 1. INTRODUCERE. CADRUL ISTORIC, POLITIC ŞI RELIGIOS AL MOLDOVEI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA PAGEREF _Toc39989127 h 3 2. DIN BIOGRAFIA MITROPOLITULUI DOSOFTEI PAGEREF _Toc39989128 h 5 3. DOSOFTEI, IERARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE PAGEREF _Toc39989129 h 7 4. APORTUL MITROPOLITULUI DOSOFTEI LA CULTURA ROMÂNEASCĂ PAGEREF _Toc39989130 h 10 CONCLUZII PAGEREF _Toc39989132 h 12 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ PAGEREF _Toc39989133 h 13  INTRODUCERE. CADRUL ISTORIC, POLITIC ŞI RELIGIOS AL MOLDOVEI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA Secolul al XVII-lea, în care a trăit şi activat mitropolitul Dosoftei este, în Istoria Moldovei, o etapă cu trăsături şi particularităţi specifice care au înrâurit gândirea şi activitatea acestui ierarh. Astfel, în scaunul domnesc al Moldovei, s-au rânduit, în acest secol, numeroşi demnitari; unii s-au înconjurat de sfetnici proveniţi dintre boierii de ţară, alţii de greci, unii au introdus la curtea domnească fastul şi somptuozitatea bizantină, alţii au domnit în condiţii modeste. Condiţiile de instabilitate şi nesiguranţă din a doua jumătate a acestui secol, apărarea otomană, incursiunile polone – tătăreşti şi însăşi structura orânduirii feudale au pricinuit sărăcie în ţară şi unele situaţii dramatice. Viaţa celor mai mulţi slujitori ai altarelor era destul de grea în secolul al XVII-lea. Potrivit unor menţiuni documentare clericii de la eparhiile rurale erau „supuşi la dări grele şi aspre”, ei plăteau birurile personale, dar, uneori, li se jefuia averea pentru locuitorii care nu voiau sau nu-şi puteau achita singuri obligaţiile pe care le aveau. „Din pricina vieţii lor nevoiaşe şi lipsite, unii dintre ei renunţau la preoţie şi chiar fugeau din ţară, rămânând bisericile fără preoţi”. Condiţiile economico-politice şi social-culturale n-au fost în secolul al XVII-lea din cele mai fericite. În acest secol, Biserica Moldovei a fost condusă de trei mari ierarhi şi cărturari, care au înscris pagini de referinţă în viaţa cultural bisericească a poporului nostru: mitropoliţii Anastasie Crimca la începutul secolului, Varlaam în deceniile IV – VI şi Dosoftei, în a doua jumătate a acestui secol. Anastasie Crimca, exponent al culturii şi limbii slavone la noi, s-a remarcat ca miniaturist şi caligraf. El s-a distins ca sfetnic domnesc ca dascăl destoinic al unor ucenici care au ajuns, cu vremea în scaunele vlădiceşti ale Moldovei şi sprijinitor activ al mânăstirilor din ţară, hotărând ca Dragomirna să nu fie închinată vreunui centru ortodox din Orient. În luna iulie 1632 era ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei arhimandritul Varlaam. Pregătirea sa aleasă, cunoştinţele sale despre lume şi viaţă, linia sa pilduitoare în călugărie, notorietatea sa la Kiev, Moscova şi Constantinopol, legăturile pe care le avea cu boierii din ţară, l-au ridicat direct în scaunul mitropolitan, trecându-se peste tradiţiile adânc înrădăcinate în viaţa boierească a ţării, potrivit cărora ar fi trebuit să fie ales unul dintre episcopi. Ierarhul Moldovean, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de numele cărora sunt legate strădanii cărturăreşti importante, este mitropolitul Varlaam, tălmăcind cărţi bisericeşti în limba română, pentru instruirea clericilor şi stăruind pentru utilizarea limbii naţionale în biserică.  DIN BIOGRAFIA MITROPOLITULUI DOSOFTEI Dosoftei „era neam de mazâl”, - spune cronicarul Ion Neculce – prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură; deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe această vreme nu este om ca acela. S-a născut în jurul anul 1624, probabil la Suceava din părinţi moldoveni. S-a crezut de unii istorici că era de origine grec; alţii au presupus că era ucrainean; azi avem motive întemeiate a crede că era român macedonean. Părinţii şi familia lui poartă nume într-adevăr neobişnuite în celelalte ţinuturi româneşti. Tatăl se numea, după cum aflăm dintr-o însemnare publicistică de Haşdeu în „Arhiva istorică”, Leontar, bunicul Barila, mama Misira. Dimitrie Barila a îmbrăcat din tinereţe haina monahală luând numele de Dosoftei. Câteva însemnări făcute de el şi de un coleg al său, în limba greacă, pe un manuscris grecesc de Psaltichie veche, lasă să se înţeleagă că Dosoftei, în vremea în care era ierodiacon, a studiat la Iaşi, probabil la Şcoala Domnească de la Sfinţii Trei Ierarhi. Mai târziu Dosoftei se va îndrepta spre Livorn, unde cu ajutorul rudelor sale de acolo a putut să studieze la Şcoala Frăţiei „Adormirii Maicii Domnului”, care în tot cursul existenţei ei, s-a bucurat de sprijinul domnitorilor moldoveni. Întors în ţară ajunge în 1649 ieromonah la mânăstirea Probota unde s-a străduit să-şi desăvârşească formaţia sa cărturărească. El se ocupa atunci nu numai cu aprofundarea cunoştinţelor teologice ci şi cu cercetarea vechilor hrisoave privitoare la istoria ţării şi îndeosebi cu învăţătura limbilor străine. Făcând exerciţii de scriere, în mai multe limbi, pe dosul unui document de la Iancu Vodă Sasul, din luna mai 1581, Dosoftei încearcă să transpună numele voievodului ţării şi ale părinţilor săi în una sau alta din limbile latină, greacă sau polonă. Ceea ce cunoaştem mai puţin din viaţa mitropolitului Dosoftei este aleasa sa viaţă monahală şi preocuparea sa permanentă pentru îmbunătăţirea vieţii călugăreşti din Moldova. În monahism intră la vârsta de 25 de ani. Aici, la Probota, se formează caracterul religios–moral al viitorului mitropolit Dosoftei şi se conturează profilul luminos al personalităţii sale. Receptiv la tot ce era nou, Dosoftei lua parte activă la frământarea problemelor teologice ale vremii. Trecuseră puţini ani de la Sinodul de la Iaşi, care, pe plan teologic, însemna luarea unei hotărâri oficiale de către Ortodoxie cu privire la Reformă, care punea probleme grele pentru teologie. Activitatea desfăşurată de Dosoftei la Probota arată că, în tot ceea ce a făcut, a căutat să apere dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe. Atent la învăţătura calvină „Sola Scriptura”, Dosoftei acordă, într-adevăr prioritate Sfintei Scripturi, arătând că, „prin cărţile sfinte se împrăştie credinţa ortodoxă şi din ele-şi scoate Biserica lui Dumnezeu ştiinţa şi aşază minţile”. Că era un foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi ne-o dovedeşte şi faptul că a versificat Psaltirea, operă ce l-a consacrat în panteonul culturii noastre româneşti drept ctitorul poeziei moderne. Este bine cunoscut faptul că, din pravila monahală de zi şi de noapte era nelipsită citirea psalmilor. Exemplele de adevărată trăire religios-morală, pe care Viaţa şi petrecerea svinţilor zilnic citite în timpul serviciului divin în mânăstire, l-au determinat pe Dosoftei să îndemne necontenit, pe credincioşi să apere cultul sfinţilor, să facă din această carte o adevărată hrană sufletească atât pentru monahi cât şi pentru credincioşi.  DOSOFTEI, IERARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE De la Probota, unde a fost tuns în monahism, a făcut un popas pe la Mitropolia Moldovei ca diacon şi ca elev al „Colegiului” de la Trei Ierarhi în vremea când eparhia era condusă de Mitropolitul Varlaam. La acest colegiu, Dosoftei a primit cunoştinţe de istorie care l-au făcut să cerceteze letopiseţele şi chiar documentele. La vârsta de 34 de ani Dosoftei a fost ales episcop de Huşi. Documentar este în această funcţie de la 10 mai 1658, când domnea încă, de la 3 martie, Gheorghe Ghica. Între martie 1658 şi noiembrie 1659 timp în care a domnit Gheorghe Ghica, ţara a fost grav tulburată de lupte pentru tron, de jafurile tătarilor şi ale mercenarilor. Pentru că între anii 1661–1665 Moldova nu a mai cunoscut amărăciunea războiului, Dosoftei a avut condiţii mai bune de muncă şi s-a putut consacra îndeosebi preocupărilor sale literare, în primul rând continuării versificării psalmilor şi, în al doilea rînd, adunării materialelor pentru „Vieţile svinţilor”. El însuşi a notat că la versificarea psalmilor a lucrat „cu lungă osteneală, în cinci ani cu osârdie mare.” Ca episcop de Roman, în bună parte cu mijloace materiale proprii, Dosoftei a restaurat mânăstirea Probota, care fusese arsă şi devastată, Dosoftei ştia că în anul 1622 la Probota se stricase „buna orânduială”, că monahii introduseseră tâlhari în mânăstire, care şi-au însuşit bunurile de preţ ale boierilor depuse în ascunzătorile ei. Părăsită de călugări, mânăstirea a devenit o paragină. Biserica mânăstirii cu frumoasele ei picturi a rămas nedescoperită câţiva ani. Târziu, domnitorul Vasile Lupu i-a refăcut zidurile din incintă. Pentru reconstruirea trapezei, călugării au vândut un munte, care fusese donat mânăstirii de primii ei ctitori. În anul 1671 lui Dosoftei i s-a încredinţat conducerea Mitropoliei Moldovei. Între anii 1672 – 1673 Moldova a fost confruntată cu o mare răscoală internă şi de campaniile turceşti împotriva Poloniei. Prima campanie urma să se încheie deocamdată cu cucerirea Cameniţei. La cea care a început în vara anului 1672 a trebuit să participe şi domnitorii români. Ambele oşti româneşti, care numărau circa 5000 de oameni, au primit misiune a de a face servicii de salahorie şi de a sigura straja flancurilor oastei otomane în deplasare şi în cantonamente. Câţiva boieri moldoveni, poate şi cu avizul Mitropolitului Dosoftei, au trimis o delegaţie la Dieta din Varşovia, ca să ceară polonilor eliberarea Moldovei de sub suzeranitatea otomană, deşi din ordinul lui Gheorghe Duca un detaşament din oastea Moldovei a atacat şi prădat oraşul Pampol. Condiţii favorabile pentru o muncă de creaţie nu puteau exista; totuşi Mitropolitul Dosoftei dorea să-şi tipărească şi celelalte cărţi, de care aveau nevoie preoţii săi, ca să poată smulge calvinilor „unul din cele mai fireşti şi mai puternice mijloace de propagandă, cartea în limba vorbită de popor”. Tot în anul 1673 Dosoftei a tipărit în limba română Prea cinstitul acatist al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu . Evenimentele politice şi luptele dintre turci şi poloni au produs tulburare şi în Moldova, atât în organizarea politică cât şi în cea a Bisericii. În scaunul Moldovei ajunge, mai târziu, Antonie Ruşeţ, care deşi nevoit să participe cu oastea la campaniile amintite, a luat măsuri pentru restaurarea Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, care din cauza cutremurelor şi a incendiilor era stricată de jos din urzirea ei şi până sus, în vârf. Această lucrare este începută la îndemnul Mitropolitului Dosoftei, care în Iaşi nu avea reşedinţă şi nici Biserică – catedrală. Întregul complex a fost înconjurat cu zid propriu, Biserica a fost acoperită, apoi s-a reparat clopotniţa, repictat interiorul, construit chilii, o locuinţă pentru mitropolit, donându-i-se veşminte, odoare şi cărţi. v Ê 6 8 j l n r t v Š Œ ¾ À Â Æ È ö ø ␃ሁ桤ā愀Ĥᨀ bucura de mai multă încredere la Poartă. Pentru Moldova a treia domnie a lui Gheorghe Duca a reprezentat o perioadă de linişte. Mitropolitul Dosoftei a încercat perseverent să reutileze tipografia în care dorea să tipărească tot ce credea că trebuie pentru punerea limbii româneşti în toate drepturile ei, continuând în această direcţie opera înaintaşului său de veşnică amintire, Varlaam. În această tipografie, s-a tipărit în 1679, „Liturghia”. În anul 1680, an de linişte relativă, Mitropolitul Dosoftei a tipărit „Psaltirea” slavo-română. În prefaţa acestei lucrări s-a referit la necesitatea oficierii serviciilor divine în limba credincioşilor ca să le poată înţelege, căci astfel, cum se exprima el, cui folosea „grădina încuiată şi fântâna pecetluită”. „Molitvelnicul de înţeles” a cărui tipărire s-a încheiat la 22 mai 1681, în tiparniţa Sfintei Mitropolii, în Iaşi, cuprinde slujba şi rugăciunile de logodnă, cununie, botez, maslu, înmormântare. La sfârşitul rugăciunii pentru ploaie, mitropolitul a făcut următoarea însemnare: „Scris la Cetăţuia, în anul 7182 (=1674) iunie 23.” „Molitvelnicul” a apărut în anul când Gheorghe Duca se afla în culmea puterii sale. În 1682 mitropolitul Dosoftei a trimis în tiparniţa ţării „Paremiile de peste an”. Tot în acest an s-a început editarea „Vieţilor Svinţilor”, la care Dosoftei începuse lucrul încă de când păstorea eparhia Huşilor. Nicolae Iorga a considerat „Vieţile Svinţilor” ca „o operă de mare întindere şi curaj puţin obişnuit”, o încununare a ostenelilor lui Dosoftei, sârguitoare strângere de biografie din texte greceşti şi slavone. Potrivit unei relatări din 4 octombrie 1686, în Iaşi, a izbucnit un incendiu, pus de ostaşii poloni, care au distrus o parte a oraşului şi cea mai frumoasă Biserică ortodoxă – Sfânţii Trei Ierarhi şi alte edificii. În urma acestor nelegiuri, mitropolitul Dosoftei s-a împotrivit distrugerii capitalei, jefuirii şi incendierii bisericilor şi mânăstirilor şi intenţiei regelui Ioan Sobieski de a lua moaştele cuvioasei Paraschiva şi odoarele de la Trei Ierarhi. A fost forţat apoi să se deplaseze la Suceava şi mai târziu, în Polonia, cu toate documentele, odoarele Mitropoliei şi cu moaştele Sfântului Ion cel Nou. Această nouă situaţie creată a iscat în Moldova o a doua nelinişte. La 27 ianuarie 1690, Dosoftei care în exilul său a dus o viaţă de mucenic, a scris în ţară spunând că „doresc să mă întorc şi să mă înfăţişez înaintea feţei lui Dumnezeu în Mitropolia dorită a Sucevei şi în lăcaşul Sfântului, care şi acum aşteaptă ca Ierusalimul pustiit care-şi plânge copii săi şi are nădejde în mântuirea lui Dumnezeu”. Între anii 1686 şi 1693, mitropolitul Dosoftei a tradus diferite scrieri din limba greacă în limba slavă bisericească. Se apropia de 70 de ani şi încă mai voia să se înapoieze acasă, dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. Deşi trăia în sărăcie cruntă şi „din milă” era considerat drept unul din cei mai însemnaţi ierarhi ai timpului său, şi se afirma că deţinea înţelepciunea lui Solomon şi învăţătura lui Moise. După mai mult de 7 ani de exil, trăiţi în sărăcie şi „scârbă”, dar fără a se dezlipi de lângă sicriul cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, deşi trudea zi şi noapte cu traducerile, mitropolitul a închis ochii în ziua de 13 decembrie 1693 şi a fost înmormântat într-o criptă sub pridvorul bisericii mânăstirii basilienilor.  APORTUL MITROPOLITULUI DOSOFTEI LA CULTURA ROMÂNEASCĂ Spre deosebire de Varlaam, înaintaşul său, care alcătuise doar câteva stihuri, publicate în Cazania, Dosoftei a versificat şi a compus diferite alte versuri, motiv pentru care cercetători ai culturii noastre vechi îl consideră drept unul dintre cei mai mari ctitori ai literaturii române, trecându-l printre cei dintâi poeţi ai noştri. Până la Dosoftei, în Moldova, nu apăruse nici o carte de cult. Varlaam tipărise în 1673 Cazania, la 1645 „Răspuns la Catehismul Calvinesc” şi „Cele 7 taine” toate cărţi de lectură şi îndrumare. Prin mijlocirea cărţilor de cult tipărite de Dosoftei, se puteau oficia, în întregime, slujbele solicitate de credincioşi, ca şi Liturghia. Traducerea şi tipărirea „Liturghierului” încununează opera sa. Prin argumente de autoritate, Dosoftei a arătat că Biserica Ortodoxă n-a fost împotriva utilizării limbilor naţionale în cult. „Psaltirea de-nţăles”, „Psaltirea slavo-română” – tipărită la Iaşi în 1680 are unele semnificaţii deosebite de ordin cărturăresc. La versificarea psalmilor lucrase 5 ani. Înainte de a începe versificarea, Dosoftei pregătise psalmii în proză, deci între 1660 – 1668, pe când era episcop la Roman. În afară de textul slavon pe care îl tipărise alături de cel român, Dosoftei a folosit şi versiunea latinească a lui Ieronim, adică Vulgata. Studiind limba scrierilor lui Dosoftei, Alexandru Rosetti, Boris Cazacu şi Lorin Ona au făcut diferite observaţii, reliefând particularităţile ei de ordin fonetic, gramatical şi lexical şi arătând care este contribuţia acestui ierarh în Istoria limbii române. Dosoftei a tradus, îndeosebi, după texte din greacă. Chiar dacă în traducerile sale se resimte pe alocuri topica prototipurilor, construcţia frazei este limpede, fluentă, firească. Alternanţa între formele vechi şi formele noi, utilizarea unor elemente de vocabular împrumutase din alte limbi, glosările marginale la unele cuvinte străine, reliefează această preocupare a ierarhului de a lămuri ceea ce se părea mai greoi. „Psaltirea în versuri”, operă realizată prin eforturile mitropolitului Dosoftei pentru veacul său şi pentru cele viitoare, impune atât de mult ca eveniment literar, încât problemele de istorie literară, rămân pe al doilea plan. PSALMUL 101, 4 –10 Că s-au stins ca fumul Zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba. ----------------------------- Ajuns-am ca bufniţa din dărămături. Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş. ---------------------------- Că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutură cu plângerea am amestecat-o. (Biblia, ediţia 1968) Că-mi trec zilele ca fumul Oasele mi-s reci ca scrumul Ca nişte iarbă tăiată Mi-este inima săcată --------------------------------- Şi ca corbul cel de noapte Îmi petrec zilele toate Ca o vrabie rămasă În supt streaşină de casă. ------------------------------- Am mâncat pâine cu zgură Şi lacrimi în băutură. (Dosoftei, Psaltirea, 1673)  Prin meşteşugul său artistic, prin tehnica versificaţiei, Dosoftei şi-a fixat un loc de cinste în istoria culturii române vechi. Unii istorici literari au văzut în el pe cel dintâi poet cult al nostru. “Viaţa şi petrecerea Svinţilor” şi “Psaltirea în versuri” – adevărate monumente literare, în contextul condiţiilor cărturăreşti ale secolului al XVII –lea, privite din unghiul de vedere al ortodoxiei, rămân scrieri prin care s-a urmărit îndrumarea religios-morală a credincioşilor în atmosfera acelui secol, încărcată de discuţiile şi controversele teologice interconfesionale de atunci.  CONCLUZII Acest mare ierarh a trăit şi a lucrat într-o vreme când şi Miron Costin consemna zilele dureroase în existenţa poporului nostru, ca gânditor original în manifestările sale, mitropolitul Dosoftei a înţeles, scris şi vorbit despre unitatea de origine, grai şi lege a poporului nostru, nevoit şi pe vremea lui să trăiască în trei ţări separate. Ca luptător pentru introducerea limbii române în Biserică, pentru a fi înţeleasă slujba de popor, ca poet şi prozator, Dosoftei este un scriitor nou, cu multe elemente de progres, faţă de înaintaşii şi contemporanii lui. Misiunea clericală l-a făcut să-şi pună opera în cea mai mare parte a ei, în slujba Bisericii, fiind un scriitor cu caracter religios, dar elementele laice îşi găsesc tot mai mult locul şi forma lor în expresii corespunzătoare. Pe lângă aportul său literar, cultural, a fost un mare ierarh, un slujitor desăvârşit şi unul dintre primii apologeţi ortodocşi desăvârşiţi. De la “Psaltirea în versuri” până la ultimele scrieri, Dosoftei a închinat tiparului un sfert de veac din cei 70 de ani ai săi. Este ierarhul cărturar care, împlinindu-şi chemarea după rostul ei întreg, ne stă înainte ca un fericit purtător al harului prin lumina cărţii şi a duhului. Elogiindu-l, Nicolae Iorga îi închină un adevărat imn: ”Iubirea lui pentru lege, talentul de a scrie, în proză şi chiar în versuri, într-o limbă pe care o stăpânea mai bine decât Varlaam, munca lui pentru a da Moldovei un tipar nou, îl aşează nu numai printre cei dintâi ierarhi ai românimii, dar şi printre cei mai vrednici ctitori ai literaturii noastre.”  BIBLIOGRAFIE GENERALĂ Costin, Miron, Opere, Ediţie critică publicată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959; Dan, Dimitrie, Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, (1624-1696), Cernăuţi, 1927; Dragomir, Silviu, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lea, în „Analele Academiei Române”, Memoriile secţiunii istorice, seria a II-a, tom XXXIX (1911-1912), p. 1191-1192; Erbiceanu, C., Manuscrise vechi aflate în Biblioteca Sfintei Mitropolii a Moldovei, în „Revista Teologică”, III (1885), nr. 11, p. 85; Grigoraş, N., Situaţia clerului moldovenesc în prima jumătate a secolului al XVII –lea şi reforma domnitorului Miron Barnovski, în „Mitropolia Moldovei” şi Sucevei (1957), nr. 1-2, p. 71 – 72; Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti, 1928; Kogălniceanu, Mihail, Cronicile sau letopiseţele Moldovei şi Valahiei, Bucureşti, 1872; +Moisescu, Iustin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Dosoftei, ctitor al versului cult, în „Tribuna României”, 1973, nr.20; Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1975. N. Grigoraş, Situaţia clerului moldovenesc în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi reforma domnitorului Miron Barnovski, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, (1957, nr. 1-2, p.71-72; Ibidem Ibidem Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1975, p. 98; C. Erbiceanu, Manuscrise vechi aflate în Biblioteca Sfintei Mitropolii a Moldovei, în „Revista teologică”, III (1885), nr. 11, p. 85; +Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Dosoftei, ctitor al versului cult, în „Tribuna României”, 1973, nr.20; Ibidem Dimitrie Dan, Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, Cernăuţi, 1927, p. 4; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti, 1928, p. 393; Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1959, p. 184-185; Mihail Kogălniceanu, Cronicile sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, ed. a II-a, vol. II, Bucureşti, 1872, p. 8; Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lea, în „Analele Academiei Române”, Memoriile secţiunii istorice, seria a II-a, tom XXXIX (1911 - 1912), p. 126; Nicolae Iorga, op.cit., p. 394. PAGE 5312 PAGE 13 쥁@