Referat Taina Preotiei La Stintii Parinti

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Taina Preotiei La Stintii Parinti si de asemenea puteti face Download Referat Taina preotiei la Stintii Parinti

Citeste fragmente din Referat Taina Preotiei La Stintii Parinti

LUCRARE DE SEMINAR LA DOGMATICĂ TEMA:  PLANUL LUCRĂRII TOC o "1-2" 1. INTRODUCERE PAGEREF _Toc61660235 h 2 2. INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI PAGEREF _Toc61660236 h 4 3. IERARHIA BISERICEASCĂ PAGEREF _Toc61660237 h 6 4. RAPORTURILE PREOŢIEI SLUJITOARE CU PREOŢIA UNIVERSALĂ PAGEREF _Toc61660238 h 11 BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc61660239 h 13  1. INTRODUCERE Există o funcţie indestructibilă între Preoţie şi Îndumnezeire. Întrucât îndumnezeirea omului înseamnă sacralizarea sau sfinţirea lui în gradul cel mai înalt posibil îngăduit naturii sale, îndumnezeirea este posibilă prin organul sacrului care este preoţia. Preoţia naşte fii prin harul lui Dumnezeu – Părintele. Ea are dreptul reînnoirii noastre prin baia Sfântului Botez, ei i s-au dat toate celelalte însărcinări harice privind cunoaşterea noastră în Duhul Sfânt până la statura lui în Hristos. Sfinţii Părinţi, în special Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz, insistă asupra rolului important pe care îl are Preoţia în propăşirea noastră spre culmea îndumnezeirii prin har. Îndumnezeirea nu se poate realiza fără împărtăşirea cu Hristos, cu Trupul şi Sângele Lui prin Taina Sfintei Euharistii la Sfântul Altar. Primind Sfânta Euharistie prin Preoţie, poporul credincios are certitudinea continuităţii în har, în comuniune cu Mântuitorul Hristos. Duhul lui Dumnezeu se înnoieşte prin Preoţie, se naşte pentru împărăţia lui Dumnezeu tocmai în vederea îndumnezeirii. De aceea Preoţia este şi scara pe care braţul Duhului Sfânt ne poartă treaptă cu treaptă la cer. Duhul lui Dumnezeu în actul îndumnezeirii noastre lărgeşte inima noastră prin Sfânta Taină şi prin ierurgiile săvârşite de preot, astfel încât cel primit de Duhul la cina Sfintei Treimi să primească şi el pe aproapele său la cina fiinţei sale. În ortodoxie Preoţia nu formează o castă aparte ruptă de credincioşi şi care să se considere doar pe sine ca Biserica. Preoţia ortodoxă este ea însăşi o expresie vie a comuniunii Capului Hristos cu trupul lui Biserica (Efeseni 5, 23, 29). Toată misiunea Bisericii pe pământ este comuniune, este conlucrare, este sinergie, este unitate de cuget şi simţire a plinătăţii credincioşilor şi a clerului dimpreună. Preoţia face parte din marile taine dumnezeieşti şi ea presupune unirea celui care o exercită, cu Hristos într-un mod propriu săvârşitor al ierurgiilor celor mai presus de ceruri, preotul nu este numai un ales al lui Dumnezeu, nu se bucură împreună cu ceilalţi credincioşi doar de o preoţie universală. El este prieten al Domnului, căci numai prietenului i s-a dat să cunoască tainele cerurilor (Matei XIII, 11). “de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. (Ioan XV, 5 - 11). Prin ierarhii şi preoţii Bisericii se exercită în continuare ierarhia lui Hristos şi e operativă starea Lui de jertfă , urmarea ar fi ca ierarhii şi preoţii Bisericii, ca organe văzute ale Lui să simtă şi ei această durere a Lui Hristos pentru suferinţele credincioşilor încredinţată lor şi în general pentru oameni, fie că sunt suferinţe actuale, fie în perspectivă. Cuvenit este ca rugăciunile acelora prezentate lui Dumnezeu de Hristos “cu strigare şi cu lacrimi” (Evrei 5, 7) ca ale sale proprii să fie scăpaţi de moartea lor, ca şi când ar fi moartea Sa, să fie prezentate în acelaşi fel de ei, că prin ei lucrează Hristos însuşi în chip văzut arhieria Sa. Episcopul şi preotul trebuie să aibă scrise nu numai pe hârtia pomelnicelor numele celor pentru care i se cere să se roage ci şi în inima lor, cum avea arhiereul Vechiului Testament scris pe engolpion, piesa aşezată pe piept, dar însemnând numele celor 12 seminţii ale lui Israil. El e îndatorat ca de câte ori priveşte engolpionul să se roage pentru cei încredinţaţi lui de Hristos odată cu engolpionul sau înscrişi în el, sau mai precis în inima lui. La fel preotul de câte ori îşi priveşte Crucea pe care o poartă la piept, trebuie să se gândească la jertfa lui Hristos pentru mântuirea păstorilor săi şi la jertfa la care este chemat pentru ei.  2. INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI Instituirea Sfintei taine a Preoţiei ca început determinat şi expus, se petrece îndată după încheierea izbăvirii de păcatul strămoşesc, când jertfa a schimbat căderea omului în Înălţarea Fiului Omului. Din Duminica Învierii şi până în Duminica Rusaliilor, cele două persoane, care au intrat în istoria omenirii pentru a o mântui, au instituit Taina Preoţiei în felurile proprii lor. “În ziua cea dintâi a săptămânii”, după relatarea Sfântului Luca, femeile mironosiţe au constatat învierea Domnului şi au comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca 24, 1). Domnul se arată “celor doi ucenici, spre seară” (Luca 24, 29), pe drumul Emausului şi, ca semn de recunoaştere, “când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, a binecuvântat-o şi frângând le-a dat”. Era gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea de Taină să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în Ierusalim să-i găsească “pe cei unsprezece” şi găsindu-i, le-au istorisit ceea ce li s-a întâmplat. Şi în acest timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu binecuvântarea “Pace vouă”, după care adaugă şi explicarea sensului patimii Sale: “Să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”. (Luca 24, 47-47). Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinţii Apostoli ca reprezentanţi ai preoţiei lui Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exerciţiul ei se răsfrânge atât asupra trupului euharistic al lui Hristos cât şi asupra trupului harnic al Domnului. Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredinţarea misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală. Misiunea aceasta are ea însăşi un caracter sacerdotal. În numele lui Hristos, Sfinţii Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind “pocăinţa spre iertarea păcatelor” (Luca 24, 27) şi investiţi cu un înfricoşător privilegiu, deschid şi pătrund în inimile celor ce primesc cuvântul Evangheliei, împărtăşindu-le lumina şi căldura harului dumnezeiesc. Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos, preoţia e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării”(2 Cor. V, 18). În acelaşi timp însă, este primită şi ca semn al legăturii care uneşte cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului şi a înveşnicirii făpturii. Săvârşind Sfintele Taine, preotul uneşte în sine două lumi, de sus şi de jos, după cum şi împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi. Unirea însăşi e o mare taină, e taina sfinţeniei, care coboară pe pământ ca să se ridice la cer. Ideea de taină, pe lângă faptul că conţine în sine experienţa vie a unirii cu Hristos, mai are şi pe aceea a sfinţeniei care se împărtăşeşte prin darul preoţiei şi prin care se găsesc în comuniune toţi cei ce trăiesc în această experienţă.  3. IERARHIA BISERICEASCĂ Deşi există o continuitate între cele două testamente, structura lor sacerdotală este diferită. În Vechiul Testament asistăm mai întâi la instituirea progresivă a cultului şi a ritualului, pentru ca după aceea să se coboare să sălăşluiască în ele. Dar această rânduială, ca şi legea, “nu este decât umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor.” (Evrei 10,1), nu este încă lucrul însuşi şi anticiparea acestuia umbra lui prefigurată. Prea Sfinţitul Episcop Stephanos Episcop de Nazianz spune că Hristos nu transmite apostolilor puterile sale personale, fapt ce ar echivala cu absenţa sa. Nu este vorba de prerogativele unuia dintre apostoli sau ale soborului episcopal ci de prezenţa unicului Sacrificator: Hristos, el este singurul care suferă şi este oferit celorlalţi, care primeşte şi este împărţit. Sfântul Ioan Hrisostomul defineşte liturghia euharistică ca fiind “anamneza jertfei lui Hristos”, iar noi rostim la fiecare liturghie cuvintele: “Aducându-ne aminte de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de-a doua slăvită iarăşi venire, Ţie aducem aceste daruri”. Instituirea istorică a preoţiei sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele zile ale Bisericii, care se compune dintru” început din slujitori hirotoniţi şi credincioşi, asigură aceste instituţii, alături de tezaurul de învăţătură şi har, un pilon indispensabil pentru parcurgerea duratei sale istorice. Pentru desfăşurarea vieţii şi activităţii Bisericii, un rol important l-a avut buna ei organizare. Biserica creştină, deşi lovită de persecuţii, a rezistat, consolidându-şi organismul şi disciplina. Ba mai mult, ea a desfăşurat o rodnică activitate misionară şi a demonstrat o viaţă morală superioară. Cuvântul “ierarhie (τεφος - sfânt, sfinţit şi άρχτα - demnitate, autoritate) are în uzul vorbirii teologice două întrebuinţări. În primul rând, se vorbeşte despre ierarhie când se arată raportul de supunere sau dependenţă ce există între cetele de îngeri. În al doilea rând, termenul este folosit pentru a desemna feluritele slujbe pe care le ocupă pastorii Bisericii şi după inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe. După învăţătura Mântuitorului, ridicarea credinciosului în ierarhia bisericească nu este dependentă de vârstă ci de înzestrarea cu har dumnezeiesc prin sfânta taină a hirotoniei. Slujitorii bisericeşti, transformaţi de unii traducători ai Noului Testament în bătrâni, dobândesc desigur dreptul la o cinstire aleasă pentru vârsta lor înaintată, dar prin aceasta ei nu se ridică din rândurile credincioşilor în ierarhia bisericească. Cei dintâi preoţi ai lui Hristos trebuie socotiţi Sfinţi Apostoli. Ei s-au învrednicit de înzestrare cu harul sfinţitor în măsura cea mai înaltă. Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinţi pe credincioşi, ei puteau fi numişi preoţi. Sfântul Petru îşi dă sieşi nu numai numele de Apostol (I Petru I, 1), dar şi preot (I Petru V, 1), ca şi Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II-a şi a III-a). Încă de la început, slujitorii bisericeşti din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutoare ale preoţilor şi episcopilor, dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei ca pastori ai Bisericilor din anumite regiuni, şi-au legat numele lor de termenul “episcop”; a rămas pentru slujitorii din treapta a doua numele de preot care caracterizează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioşilor: sfinţirea. În Noul Testament, termenul episcop apare de cinci ori: Fapte XX, 28; Filipeni I,1; I Timotei III, 2; Tit I,7; I Petru II,25. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sună ca o investitură specială cu caracter excepţional a preoţilor din Efes şi Asia. Prevestirea gravelor evenimente care aveau să ducă la prinderea şi încarcerarea Apostolului neamurilor la Ierusalim a precipitat desfăşurarea evenimentelor, ceea ce explică convocarea preoţilor din Efes la Milet şi rostirea cuvântării de adio prin care sunt trasate ascultătorilor îndatoririle încât desemnarea lor cu termenul de episcopi reprezintă o dobândire a unor noi răspunderi care le reveneau în absenţa foarte îndelungată a Apostolului din viaţa bisericească. & 2 Œ ’ ” ² ´ ᤀ& ( * . 0 L N € ‚ „ ˆ Š Œ Ž ² ´ ¶ ocedând astfel nu în legătură cu îndatoririle către Timotei, ci ca şi când ar vorbi tuturor (episcopilor) şi prin acela pe toţi îi pun în rânduială. În continuarea comentariului său, Sfântul Ioan Hrisostomul subliniază că faptul de a fi episcop nu constă în întâietate şi în stăpânire peste alţii, cât în îngrijirea, protejarea celor mulţi. Teodoret al Cirului scrie: “Şi de aici, ca şi în Faptele Apostolilor este vădit că numeau episcopi şi preoţi”. Apostolul Petru subliniază nobleţea funcţiei şi lucrării episcopale în Biserică, necesitatea ei pentru viaţa creştină şi pentru creştinii înşişi care alcătuiesc Biserica. “Un episcop – mărturiseşte Prea Sfinţitul Stephanos, Episcop de Nazianz – este înainte de toate un martor al Cinei, pe care ca “typos al Domnului” o prezidează, confirmându-i autenticitate”. În felul acesta, Episcopul manifestă în şi pentru Trupul lui, prin harul Duhului Sfânt, funcţia de dragoste a unicului cap al Bisericii. În Noul Testament pentru întâia oară se vorbeşte de preoţi în înţeles de slujitori ai Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor XI, 30. După pilda Ierusalimului, în Bisericile din afara Palestinei, preoţii erau numiţi nu numai slujitori bisericeşti în general, dar îndeosebi slujitorii din treapta a doua a preoţiei. Sfântul Ignatie Teoforul dar şi Sfântul Policarp în “Epistola sa către Filipeni” folosesc cei trei termeni ai vocabularului preoţiei ierarhice sacramentale care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericeşti şi teologice: episcop, preot, diacon. Termenul de presbiteros este strâns legat îndeosebi de lucrarea de sfinţire pe care o îndeplinesc slujitorii bisericeşti. Folosirea acestui termen în epoca postapostolică înregistrează două etape distincte: În prima etapă, presbiterul este folosit în general, pentru a indica pe toţi slujitorii hirotoniţi, indiferent de treapta din ierarhia pe care aceştia o ocupă, îndeosebi pe episcopi şi preoţi. O astfel de întrebuinţare o găsim şi în Epistola Sfântului Clement către Corinteni şi în Pastorul lui Herma. În cea de a doua etapă a preoţiei ierarhice sacramentale (episkopos, presbiteros, diakonos), sunt folosiţi numai cu sensul lor, care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericeşti şi teologice: episcop, preot, diacon. Folosirea termenului de presbiteros în Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, apare numai în legătură cu îndrumările date de Sfântul Clement Romanul în scopul obţinerii din partea creştinilor Corinteni, a ascultării faţă de slujitorii hirotoniţi “Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu supunându-vă conducătorilor voştri şi dând cinstea cuvenită preoţilor voştri”. (I, 3) Sfântul Clement explică starea de normalitate existentă în Biserica din Corint înainte de apariţia fenomenului anticlerical la care autorul se va referi de-a lungul întregii Epistole. Textul I, 3 “umblaţi în poruncile lui Dumnezeu supunându-vă conducătorilor voştri, va oferi Epistolei justificarea îndrumării fundamentale din capitolul XXI, 6: ”Să ne temem de Domnul Iisus, al cărui sânge s-a dat pentru noi; să respectăm pe conducătorii noştri, să cinstim pe preoţi”. Cele două texte ale Sfântului Clement nu sunt pur şi simplu două mărturisiri asupra existenţei ca atare a preoţiei ierarhice sacramentale în Biserică, ele devin reperele unui tratat apologetic asupra preoţiei creştine, care-şi propune să înfăţişeze documentat imposibilitatea funcţionării fireşti a Bisericii, fără existenţa preoţiei ierarhice şi fără supunerea faşă de slujitori hirotoniţi. În ultima parte a Epistolei, în capitolul XLIV în care, după ce făcuse o prezentare istorică a apariţiei şi activităţii slujitorilor hirotoniţi în Biserică, Sfântul Clement Romanul scrie: “Fericiţi sunt preoţii care au plecat mai înainte şi au avut sfârşit plin de roade şi desăvârşit: ei n-au a se mai teme că îi va scoate cineva din locul rânduit lor. Căci vedem că pe unii, care au o viaţă îmbunătăţită, i-aţi izgonit din slujirea pe care au cinstit-o fără de prihană”(XLIV 5-6). Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola către Magnezieni valoarea activităţii episcopului dar şi preotului; “Supuneţi-vă episcopului ca poruncii lui Dumnezeu, de asemenea şi preoţilor”. Definirea , rolul şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt menţionate şi lămurite încă din primele scrieri creştine, îndeosebi în acelea ale Apostolului Pavel. Instituirea treptei diaconilor în ierarhia bisericească este istorisită în pericopa din Faptele Apostolilor VI, 1-6, care are următorul cuprins: “În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut citire de către elenist împotriva evreilor că erau trecute cu vederea rânduielile lor în slujirea cea de toate zilele. Iară cei doisprezece, chemând mulţimea ucenicilor, au zis: “Nu este potrivit ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să-l slujim la mese. Drept aceea fraţilor, căutaţi dintre noi şapte bărbaţi încercaţi, plini de Duh şi de înţelepciunea pe care să-i rânduim la trebuinţa aceasta, iar noi vom stârni în rugăciune şi în slujirea cuvântului”. Cei şapte bărbaţi amintiţi sunt cei dintâi diaconi a căror hirotonie este pomenită în Noul Testament. Importanţa deosebită a scrierilor Părinţilor apostolici în ce priveşte definirea învăţăturii asupra preoţiei ierarhice sacramentale constă în aceea că prin Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni se realizează o expunere având un pronunţat caracter apologetic, completă, fundamentată teologic şi scripturistic în definitivarea şi cristalizarea terminologică – acesta fiind momentul în care cei trei termeni: episcop, preot, diacon, vor intra definitiv în vocabularul liturgic, teologic, bisericesc. Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră în literatura creştină în Epistola către Magnezieni, când nu numai că într-un singur verset aminteşte toate cele trei trepte ale preoţiei ierarhice, dar şi numele unui episcop, a doi preoţi şi al unui diacon. Chemând pe toţi creştinii să cinstească pe slujitorii hirotoniţi, Sfântul Ignatie Teoforul scrie: “Toţi să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este Chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică (către Tralieni III, 1). Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopul şi treapta episcopatului susţin importanţa şi necesitatea acestor trepte ale preoţiei. Este evidentă intenţia Sfântului Ignatie de a prezenta pe toţi slujitorii hirotoniţi ca întâistătători în Biserică având responsabilităţi comune. În ce priveşte raportul dintre episcop, preoţi şi diaconi, se supune altor norme, episcopul aflându-se mereu în poziţia de cârmuitor, în toate privinţele, a Bisericii locale, preoţii şi diaconii fiind îndatoraţi a-l susţine şi a-i consolida prestigiul şi autoritatea sa în aşa fel încât să poată fi privit de toţi ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii locale. Preoţia ţine de fiinţa Bisericii şi este pentru Biserică, ea izvorăşte direct din preoţia sau ierarhia Mântuitorului Hristos, Capul Bisericii. Prin actele lor, episcopii şi preoţii nu substituie comunitatea, nici nu săvârşesc aceste acte în numele comunităţii ei, împreună cu aceasta. “Funcţiile sacramentale ale ministeriului, puterea de a consacra, de a ierta sau ţine păcatele oamenilor şi în primul rând de a aduce jertfa euharistică, integrează profund ministeriul în sânul Bisericii”.  4. RAPORTURILE PREOŢIEI SLUJITOARE CU PREOŢIA UNIVERSALĂ Slujitorii Bisericii Creştine nu sunt separaţi de credincioşi, aşa cum sunt separaţi preoţii din Legea Veche sau cei dintre păgâni. Prin harisma care le este conferită, preoţii contribuie la unitatea sobornicească a Bisericii lui Hristos prin Duhul Sfânt spre îmbogăţirea reciprocă a tuturor, făcând din Biserică o adevărată comunitate teandrică, conform naturii sale comunitare. Prin preoţia universală, rolul preoţiei sacramentale se îmbogăţeşte prin misiunea sa, devine roditoare, jertfele aduse de credincioşi oferă prilejul ca, funcţia preoţiei harice să se exercite. Prin preoţia sacramentală, orice act de jertfă materială sau morală şi chiar oferirea propriei vieţi de un membru al preoţiei generale, capătă valoare soteriologică. Preoţia sacramentală, făcând prezentă preoţia unică a lui Hristos, face din toate vocaţiile omeneşti împlinirea preoţiei împărăteşti a omului. Rostul preoţiei sacramentale este şi aceea de ajuta Biserica să se împlinească ea însăşi ca împărăţie împărătească. În actele şi rugăciunile lor, preoţii nu pot substitui comunitatea, adică nu săvârşesc acestea în numele comunităţii ci împreună cu ea, ei nu concentrează în ei înşişi comunitatea cum o face în catolicism. Preotul care poate săvârşi singur liturghia şi papa, care formulează adevărul singur în numele Bisericii. Preotul e cel care spunea cu glas tare rugăciunea celor adunaţi în numele lui Hristos, el nu se detaşează niciodată de această adunare, singura căreia Domnul îi ascultă cererile. Totuşi, numai cuvântul preotului reprezintă toată simţirea comunităţii prezente şi rugătoare lângă el.  5. CONCLUZII Preoţia este Taina comuniunii şi iubirii întemeiate pe jertfa şi iubirea Mântuitorului Hristos. Biserica Ortodoxă învaţă că în Euharistie este prezent real însuşi Mântuitorul cu trupul şi sângele său. Ortodoxia pleacă de la premisa legăturii indisolubile pe care Biserica o are cu lumea în Hristos, din care izvorăşte toată puterea ei, consideră că Biserica este chemată să slujească lumea cu aleasă dăruire şi profund devotament. Două lucruri esenţiale corelate, deşi diferite între ele, sunt preoţia generală şi preoţia de hirotonie. Toţi credincioşii sunt sfinţiţi prin Botez şi Mirungere, sunt chemaţi să aducă roada , să participe activ la viaţa cea nouă în Hristos. Ceea ce este sufletul pentru trup, sunt creştinii în mijlocul celorlalţi oameni, sunt preoţii în înţelesul larg al cuvântului, membri ai unui neam sfânt, care prin credinţa şi prin faptele lor bune, contribuie la slava numelui lui Dumnezeu şi întărirea împărăţiei Sale pe pământ.  BIBLIOGRAFIE Bria, Pr. Prof., Ion, “Preoţia în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1971, nr. 7 – 8; Citirigă, Pr. dr., Vasile “Preoţia credincioşilor în Biserică şi în societate”, editura Academprint, Târgu-Mureş, 2000; Evdokimov Paul “Iubirea sublimă a lui Dumnezeu”, traducere de T. Baconschi, Editura Anastasia; Farahat, Drd. Kamal, “Taina preoţiei în structura sacramentală a Bisericii sub aspectul succesiunii apostolice” în “Ortodoxia”, anul 1988, nr. 1; Manolache, Dr. A., “Sfânta taină a Preoţiei” în Glasul Bisericii, nr. 3 – 5; Moldovan, Pr. Conf. Ilie, “Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf.Apostol Pavel” în “Ortodoxia”, nr.2; Stăniloae, Pr. Prof.,Dr., Dumitru “Autoritatea în Biserică” în “Ortodoxia”, anul 1964, nr. 3 – 4; Prea Sfinţintul Stephanos, Episcop de Nazianz “Slujiri sacramentale şi harisme în Biserica ortodoxă”, Editura Institutului European, 1998; Verzan Pr. Dr. Sabin, “Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice”, în “Studii Teologice”, 1991. Powered by HYPERLINK "http://www.referat.ro/" http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate Dr. A. Manolache, “Sfânta Taină a Hirotoniei în Glasul Bisericii”, nr. 3 – 5, p – 329, 1981 Ibidem,, p – 329 Ibidem,, p – 329 Ibidem,, p – 330 Pr. Conf. Ilie Moldovan “Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf.Apostol Pavel” în “Ortodoxia”, nr. 2, p . 275, 1979 Ibidem, p . 275, Ibidem, p . 276 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae “Autoritatea în Biserică” în Ortodoxia, anul 1964, nr 3-4., p - 103 Pr. Dr. Sabil Verzan “Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice” în “Studii Teologice”, 1991, nr. 32, p - 54 Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazians, Op. cit., p - 61 PAGE 1 PAGE 13 쥁@