Referat Taina Preotiei La Stintii Parinti
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Taina Preotiei La Stintii Parinti si de asemenea puteti face
Download Referat Taina preotiei la Stintii ParintiCiteste fragmente din Referat Taina Preotiei La Stintii Parinti
LUCRARE DE SEMINAR LA DOGMATICÄ‚
TEMA:
PLANUL LUCRĂRII
TOC o "1-2" 1. INTRODUCERE PAGEREF _Toc61660235 h 2
2. INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOÅ¢IEI PAGEREF _Toc61660236 h 4
3. IERARHIA BISERICEASCÄ‚ PAGEREF _Toc61660237 h 6
4. RAPORTURILE PREOÅ¢IEI SLUJITOARE CU PREOÅ¢IA UNIVERSALÄ‚ PAGEREF
_Toc61660238 h 11
BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc61660239 h 13
1. INTRODUCERE
Există o funcţie indestructibilă între Preoţie şi Îndumnezeire.
Întrucât îndumnezeirea omului înseamnă sacralizarea sau sfinţirea
lui în gradul cel mai înalt posibil îngăduit naturii sale,
îndumnezeirea este posibilă prin organul sacrului care este preoţia.
Preoţia naşte fii prin harul lui Dumnezeu – Părintele. Ea are
dreptul reînnoirii noastre prin baia Sfântului Botez, ei i s-au dat
toate celelalte însărcinări harice privind cunoaşterea noastră în
Duhul Sfânt până la statura lui în Hristos. Sfinţii Părinţi, în
special Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz,
insistă asupra rolului important pe care îl are Preoţia în
propăşirea noastră spre culmea îndumnezeirii prin har.
Îndumnezeirea nu se poate realiza fără împărtăşirea cu Hristos,
cu Trupul şi Sângele Lui prin Taina Sfintei Euharistii la Sfântul
Altar. Primind Sfânta Euharistie prin Preoţie, poporul credincios are
certitudinea continuităţii în har, în comuniune cu Mântuitorul
Hristos.
Duhul lui Dumnezeu se înnoieşte prin Preoţie, se naşte pentru
împărăţia lui Dumnezeu tocmai în vederea îndumnezeirii. De aceea
Preoţia este şi scara pe care braţul Duhului Sfânt ne poartă
treaptă cu treaptă la cer. Duhul lui Dumnezeu în actul îndumnezeirii
noastre lărgeşte inima noastră prin Sfânta Taină şi prin
ierurgiile săvârşite de preot, astfel încât cel primit de Duhul la
cina Sfintei Treimi să primească şi el pe aproapele său la cina
fiinţei sale. În ortodoxie Preoţia nu formează o castă aparte
ruptă de credincioşi şi care să se considere doar pe sine ca
Biserica.
Preoţia ortodoxă este ea însăşi o expresie vie a comuniunii
Capului Hristos cu trupul lui Biserica (Efeseni 5, 23, 29). Toată
misiunea Bisericii pe pământ este comuniune, este conlucrare, este
sinergie, este unitate de cuget şi simţire a plinătăţii
credincioşilor şi a clerului dimpreună. Preoţia face parte din
marile taine dumnezeieÅŸti ÅŸi ea presupune unirea celui care o
exercită, cu Hristos într-un mod propriu săvârşitor al ierurgiilor
celor mai presus de ceruri, preotul nu este numai un ales al lui
Dumnezeu, nu se bucură împreună cu ceilalţi credincioşi doar de o
preoţie universală. El este prieten al Domnului, căci numai
prietenului i s-a dat să cunoască tainele cerurilor (Matei XIII, 11).
“de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul
său, ci v-am numit pe voi pentru că toate câte am auzit de la Tatăl
meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am
ales pe voiâ€Â. (Ioan XV, 5 - 11).
Prin ierarhii şi preoţii Bisericii se exercită în continuare
ierarhia lui Hristos şi e operativă starea Lui de jertfă , urmarea ar
fi ca ierarhii şi preoţii Bisericii, ca organe văzute ale Lui să
simtă şi ei această durere a Lui Hristos pentru suferinţele
credincioşilor încredinţată lor şi în general pentru oameni, fie
că sunt suferinţe actuale, fie în perspectivă. Cuvenit este ca
rugăciunile acelora prezentate lui Dumnezeu de Hristos “cu strigare
şi cu lacrimi†(Evrei 5, 7) ca ale sale proprii să fie scăpaţi de
moartea lor, ca şi când ar fi moartea Sa, să fie prezentate în
acelaşi fel de ei, că prin ei lucrează Hristos însuşi în chip
văzut arhieria Sa.
Episcopul şi preotul trebuie să aibă scrise nu numai pe hârtia
pomelnicelor numele celor pentru care i se cere să se roage ci şi în
inima lor, cum avea arhiereul Vechiului Testament scris pe engolpion,
piesa aşezată pe piept, dar însemnând numele celor 12 seminţii ale
lui Israil. El e îndatorat ca de câte ori priveşte engolpionul să se
roage pentru cei încredinţaţi lui de Hristos odată cu engolpionul
sau înscrişi în el, sau mai precis în inima lui. La fel preotul de
câte ori îşi priveşte Crucea pe care o poartă la piept, trebuie să
se gândească la jertfa lui Hristos pentru mântuirea păstorilor săi
ÅŸi la jertfa la care este chemat pentru ei.
2. INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOÅ¢IEI
Instituirea Sfintei taine a Preoţiei ca început determinat şi expus,
se petrece îndată după încheierea izbăvirii de păcatul
strămoşesc, când jertfa a schimbat căderea omului în Înălţarea
Fiului Omului. Din Duminica Învierii şi până în Duminica
Rusaliilor, cele două persoane, care au intrat în istoria omenirii
pentru a o mântui, au instituit Taina Preoţiei în felurile proprii
lor.
“În ziua cea dintâi a săptămâniiâ€Â, după relatarea Sfântului
Luca, femeile mironosiţe au constatat învierea Domnului şi au
comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca 24, 1). Domnul
se arată “celor doi ucenici, spre seară†(Luca 24, 29), pe drumul
Emausului şi, ca semn de recunoaştere, “când a stat împreună cu
ei la masă, luând pâinea, a binecuvântat-o şi frângând le-a
datâ€Â.
Era gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea de Taină
să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în
Ierusalim să-i găsească “pe cei unsprezece†şi găsindu-i, le-au
istorisit ceea ce li s-a întâmplat.
Şi în acest timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu
binecuvântarea “Pace vouăâ€Â, după care adaugă ÅŸi explicarea
sensului patimii Sale: “Să se propovăduiască în numele Său
pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la
Ierusalim. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu;
voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere
de susâ€Â. (Luca 24, 47-47).
Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinţii Apostoli ca
reprezentanţi ai preoţiei lui Hristos e o prerogativă sau putere
unică, iar exerciţiul ei se răsfrânge atât asupra trupului
euharistic al lui Hristos cât şi asupra trupului harnic al Domnului.
Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor,
odată cu încredinţarea misiunii de a converti întreaga lume, o
deplină autoritate pastorală.
Misiunea aceasta are ea însăşi un caracter sacerdotal. În numele
lui Hristos, Sfinţii Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind
“pocăinţa spre iertarea păcatelor†(Luca 24, 27) şi investiţi
cu un înfricoşător privilegiu, deschid şi pătrund în inimile celor
ce primesc cuvântul Evangheliei, împărtăşindu-le lumina şi
căldura harului dumnezeiesc.
Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin
care ne unim cu Hristos, preoţia e definită de către Sfântul Apostol
Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca slujire a împăcării
întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate
sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care
ne-a dat nouă slujirea împăcăriiâ€Â(2 Cor. V, 18).
În acelaşi timp însă, este primită şi ca semn al legăturii care
uneşte cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea
îndumnezeirii omului şi a înveşnicirii făpturii. Săvârşind
Sfintele Taine, preotul uneşte în sine două lumi, de sus şi de jos,
după cum şi împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce
vor fi. Unirea însăşi e o mare taină, e taina sfinţeniei, care
coboară pe pământ ca să se ridice la cer.
Ideea de taină, pe lângă faptul că conţine în sine experienţa
vie a unirii cu Hristos, mai are şi pe aceea a sfinţeniei care se
împărtăşeşte prin darul preoţiei şi prin care se găsesc în
comuniune toţi cei ce trăiesc în această experienţă.
3. IERARHIA BISERICEASCÄ‚
Deşi există o continuitate între cele două testamente, structura
lor sacerdotală este diferită. În Vechiul Testament asistăm mai
întâi la instituirea progresivă a cultului şi a ritualului, pentru
ca după aceea să se coboare să sălăşluiască în ele. Dar această
rânduială, ca şi legea, “nu este decât umbra bunurilor viitoare,
iar nu însuşi chipul lucrurilor.†(Evrei 10,1), nu este încă
lucrul însuşi şi anticiparea acestuia umbra lui prefigurată.
Prea Sfinţitul Episcop Stephanos Episcop de Nazianz spune că Hristos
nu transmite apostolilor puterile sale personale, fapt ce ar echivala cu
absenţa sa. Nu este vorba de prerogativele unuia dintre apostoli sau
ale soborului episcopal ci de prezenţa unicului Sacrificator: Hristos,
el este singurul care suferă şi este oferit celorlalţi, care
primeşte şi este împărţit.
Sfântul Ioan Hrisostomul defineşte liturghia euharistică ca fiind
“anamneza jertfei lui Hristosâ€Â, iar noi rostim la fiecare liturghie
cuvintele: “Aducându-ne aminte de toate cele ce s-au făcut pentru
noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la
ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de-a doua slăvită
iarăşi venire, Å¢ie aducem aceste daruriâ€Â.
Instituirea istorică a preoţiei sacramentale, eveniment fundamental
petrecut în primele zile ale Bisericii, care se compune dintruâ€Â
început din slujitori hirotoniţi şi credincioşi, asigură aceste
instituţii, alături de tezaurul de învăţătură şi har, un pilon
indispensabil pentru parcurgerea duratei sale istorice. Pentru
desfăşurarea vieţii şi activităţii Bisericii, un rol important l-a
avut buna ei organizare. Biserica creştină, deşi lovită de
persecuţii, a rezistat, consolidându-şi organismul şi disciplina. Ba
mai mult, ea a desfăşurat o rodnică activitate misionară şi a
demonstrat o viaţă morală superioară.
Cuvântul “ierarhie (ÄεÆο - sfânt, sfinÅ£it ÅŸi άÃÂÇÄα -
demnitate, autoritate) are în uzul vorbirii teologice două
întrebuinţări. În primul rând, se vorbeşte despre ierarhie când
se arată raportul de supunere sau dependenţă ce există între cetele
de îngeri. În al doilea rând, termenul este folosit pentru a desemna
feluritele slujbe pe care le ocupă pastorii Bisericii şi după
inegalitatea de sarcini pe care le impun aceste slujbe.
După învăţătura Mântuitorului, ridicarea credinciosului în
ierarhia bisericească nu este dependentă de vârstă ci de
înzestrarea cu har dumnezeiesc prin sfânta taină a hirotoniei.
Slujitorii bisericeşti, transformaţi de unii traducători ai Noului
Testament în bătrâni, dobândesc desigur dreptul la o cinstire
aleasă pentru vârsta lor înaintată, dar prin aceasta ei nu se
ridică din rândurile credincioşilor în ierarhia bisericească.
Cei dintâi preoţi ai lui Hristos trebuie socotiţi Sfinţi Apostoli.
Ei s-au învrednicit de înzestrare cu harul sfinţitor în măsura cea
mai înaltă.
Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinţi pe
credincioşi, ei puteau fi numişi preoţi. Sfântul Petru îşi dă
sieÅŸi nu numai numele de Apostol (I Petru I, 1), dar ÅŸi preot (I Petru
V, 1), ca şi Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II-a şi a
III-a).
Încă de la început, slujitorii bisericeşti din treapta de jos a
ierarhiei, ca ajutoare ale preoţilor şi episcopilor, dobândiseră
numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a
ierarhiei ca pastori ai Bisericilor din anumite regiuni, ÅŸi-au legat
numele lor de termenul “episcopâ€Â; a rămas pentru slujitorii din
treapta a doua numele de preot care caracterizează latura principală
a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioşilor: sfinţirea.
ÃŽn Noul Testament, termenul episcop apare de cinci ori: Fapte XX, 28;
Filipeni I,1; I Timotei III, 2; Tit I,7; I Petru II,25. Cuvintele
Sfântului Apostol Pavel sună ca o investitură specială cu caracter
excepţional a preoţilor din Efes şi Asia. Prevestirea gravelor
evenimente care aveau să ducă la prinderea şi încarcerarea
Apostolului neamurilor la Ierusalim a precipitat desfăşurarea
evenimentelor, ceea ce explică convocarea preoţilor din Efes la Milet
şi rostirea cuvântării de adio prin care sunt trasate ascultătorilor
îndatoririle încât desemnarea lor cu termenul de episcopi reprezintă
o dobândire a unor noi răspunderi care le reveneau în absenţa foarte
îndelungată a Apostolului din viaţa bisericească.
&
2
Å’
’
â€Â
²
´
ᤀ&
(
*
.
0
L
N
€
‚
„
Ëâ€
Ã…Â
Å’
Ž
²
´
¶
ocedând astfel nu în legătură cu îndatoririle către Timotei, ci ca
şi când ar vorbi tuturor (episcopilor) şi prin acela pe toţi îi pun
în rânduială. În continuarea comentariului său, Sfântul Ioan
Hrisostomul subliniază că faptul de a fi episcop nu constă în
întâietate şi în stăpânire peste alţii, cât în îngrijirea,
protejarea celor mulţi.
Teodoret al Cirului scrie: “Şi de aici, ca şi în Faptele
Apostolilor este vădit că numeau episcopi ÅŸi preoÅ£iâ€Â. Apostolul
Petru subliniază nobleţea funcţiei şi lucrării episcopale în
Biserică, necesitatea ei pentru viaţa creştină şi pentru creştinii
înşişi care alcătuiesc Biserica. “Un episcop – mărturiseşte
Prea Sfinţitul Stephanos, Episcop de Nazianz – este înainte de toate
un martor al Cinei, pe care ca “typos al Domnului†o prezidează,
confirmându-i autenticitateâ€Â. ÃŽn felul acesta, Episcopul manifestă
în şi pentru Trupul lui, prin harul Duhului Sfânt, funcţia de
dragoste a unicului cap al Bisericii.
În Noul Testament pentru întâia oară se vorbeşte de preoţi în
înţeles de slujitori ai Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în
Faptele Apostolilor XI, 30. După pilda Ierusalimului, în Bisericile
din afara Palestinei, preoţii erau numiţi nu numai slujitori
bisericeşti în general, dar îndeosebi slujitorii din treapta a doua a
preoţiei.
Sfântul Ignatie Teoforul dar şi Sfântul Policarp în “Epistola sa
către Filipeni†folosesc cei trei termeni ai vocabularului preoţiei
ierarhice sacramentale care vor intra definitiv în vocabularul
terminologiei bisericeÅŸti ÅŸi teologice: episcop, preot, diacon.
Termenul de presbiteros este strâns legat îndeosebi de lucrarea de
sfinţire pe care o îndeplinesc slujitorii bisericeşti. Folosirea
acestui termen în epoca postapostolică înregistrează două etape
distincte: În prima etapă, presbiterul este folosit în general,
pentru a indica pe toţi slujitorii hirotoniţi, indiferent de treapta
din ierarhia pe care aceştia o ocupă, îndeosebi pe episcopi şi
preoţi. O astfel de întrebuinţare o găsim şi în Epistola
Sfântului Clement către Corinteni şi în Pastorul lui Herma. În cea
de a doua etapă a preoţiei ierarhice sacramentale (episkopos,
presbiteros, diakonos), sunt folosiţi numai cu sensul lor, care vor
intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericeşti şi
teologice: episcop, preot, diacon.
Folosirea termenului de presbiteros în Epistola către Corinteni a
Sfântului Clement Romanul, apare numai în legătură cu îndrumările
date de Sfântul Clement Romanul în scopul obţinerii din partea
creştinilor Corinteni, a ascultării faţă de slujitorii hirotoniţi
“Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu supunându-vă conducătorilor
voÅŸtri ÅŸi dând cinstea cuvenită preoÅ£ilor voÅŸtriâ€Â. (I, 3)
Sfântul Clement explică starea de normalitate existentă în Biserica
din Corint înainte de apariţia fenomenului anticlerical la care
autorul se va referi de-a lungul întregii Epistole. Textul I, 3
“umblaţi în poruncile lui Dumnezeu supunându-vă conducătorilor
voştri, va oferi Epistolei justificarea îndrumării fundamentale din
capitolul XXI, 6: â€ÂSă ne temem de Domnul Iisus, al cărui sânge s-a
dat pentru noi; să respectăm pe conducătorii noştri, să cinstim pe
preoÅ£iâ€Â. Cele două texte ale Sfântului Clement nu sunt pur ÅŸi
simplu două mărturisiri asupra existenţei ca atare a preoţiei
ierarhice sacramentale în Biserică, ele devin reperele unui tratat
apologetic asupra preoţiei creştine, care-şi propune să
înfăţişeze documentat imposibilitatea funcţionării fireşti a
Bisericii, fără existenţa preoţiei ierarhice şi fără supunerea
faşă de slujitori hirotoniţi. În ultima parte a Epistolei, în
capitolul XLIV în care, după ce făcuse o prezentare istorică a
apariţiei şi activităţii slujitorilor hirotoniţi în Biserică,
Sfântul Clement Romanul scrie: “Fericiţi sunt preoţii care au
plecat mai înainte şi au avut sfârşit plin de roade şi
desăvârşit: ei n-au a se mai teme că îi va scoate cineva din locul
rânduit lor. Căci vedem că pe unii, care au o viaţă
îmbunătăţită, i-aţi izgonit din slujirea pe care au cinstit-o
fără de prihanăâ€Â(XLIV 5-6).
Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola către Magnezieni valoarea
activităţii episcopului dar şi preotului; “Supuneţi-vă
episcopului ca poruncii lui Dumnezeu, de asemenea ÅŸi preoÅ£ilorâ€Â.
Definirea , rolul şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt menţionate şi
lămurite încă din primele scrieri creştine, îndeosebi în acelea
ale Apostolului Pavel.
Instituirea treptei diaconilor în ierarhia bisericească este
istorisită în pericopa din Faptele Apostolilor VI, 1-6, care are
următorul cuprins: “În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a
făcut citire de către elenist împotriva evreilor că erau trecute cu
vederea rânduielile lor în slujirea cea de toate zilele. Iară cei
doisprezece, chemând mulţimea ucenicilor, au zis: “Nu este potrivit
ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu să-l slujim la mese. Drept
aceea fraţilor, căutaţi dintre noi şapte bărbaţi încercaţi,
plini de Duh şi de înţelepciunea pe care să-i rânduim la trebuinţa
aceasta, iar noi vom stârni în rugăciune şi în slujirea
cuvântuluiâ€Â. Cei ÅŸapte bărbaÅ£i amintiÅ£i sunt cei dintâi diaconi
a căror hirotonie este pomenită în Noul Testament.
Importanţa deosebită a scrierilor Părinţilor apostolici în ce
priveşte definirea învăţăturii asupra preoţiei ierarhice
sacramentale constă în aceea că prin Epistola Sfântului Clement
Romanul către Corinteni se realizează o expunere având un pronunţat
caracter apologetic, completă, fundamentată teologic şi scripturistic
în definitivarea şi cristalizarea terminologică – acesta fiind
momentul în care cei trei termeni: episcop, preot, diacon, vor intra
definitiv în vocabularul liturgic, teologic, bisericesc.
Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră
în literatura creştină în Epistola către Magnezieni, când nu numai
că într-un singur verset aminteşte toate cele trei trepte ale
preoţiei ierarhice, dar şi numele unui episcop, a doi preoţi şi al
unui diacon.
Chemând pe toţi creştinii să cinstească pe slujitorii hirotoniţi,
Sfântul Ignatie Teoforul scrie: “Toţi să respecte pe diacon ca pe
Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este Chip al Tatălui,
iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor.
Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică (către Tralieni III,
1).
Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopul şi
treapta episcopatului susţin importanţa şi necesitatea acestor trepte
ale preoţiei. Este evidentă intenţia Sfântului Ignatie de a prezenta
pe toţi slujitorii hirotoniţi ca întâistătători în Biserică
având responsabilităţi comune. În ce priveşte raportul dintre
episcop, preoţi şi diaconi, se supune altor norme, episcopul
aflându-se mereu în poziţia de cârmuitor, în toate privinţele, a
Bisericii locale, preoţii şi diaconii fiind îndatoraţi a-l susţine
şi a-i consolida prestigiul şi autoritatea sa în aşa fel încât să
poată fi privit de toţi ca cel mai înalt cârmuitor al Bisericii
locale.
Preoţia ţine de fiinţa Bisericii şi este pentru Biserică, ea
izvorăşte direct din preoţia sau ierarhia Mântuitorului Hristos,
Capul Bisericii. Prin actele lor, episcopii şi preoţii nu substituie
comunitatea, nici nu săvârşesc aceste acte în numele comunităţii
ei, împreună cu aceasta. “Funcţiile sacramentale ale ministeriului,
puterea de a consacra, de a ierta sau ţine păcatele oamenilor şi în
primul rând de a aduce jertfa euharistică, integrează profund
ministeriul în sânul Bisericiiâ€Â.
4. RAPORTURILE PREOÅ¢IEI SLUJITOARE CU PREOÅ¢IA UNIVERSALÄ‚
Slujitorii Bisericii Creştine nu sunt separaţi de credincioşi, aşa
cum sunt separaţi preoţii din Legea Veche sau cei dintre păgâni.
Prin harisma care le este conferită, preoţii contribuie la unitatea
sobornicească a Bisericii lui Hristos prin Duhul Sfânt spre
îmbogăţirea reciprocă a tuturor, făcând din Biserică o
adevărată comunitate teandrică, conform naturii sale comunitare. Prin
preoţia universală, rolul preoţiei sacramentale se îmbogăţeşte
prin misiunea sa, devine roditoare, jertfele aduse de credincioÅŸi
oferă prilejul ca, funcţia preoţiei harice să se exercite.
Prin preoţia sacramentală, orice act de jertfă materială sau
morală şi chiar oferirea propriei vieţi de un membru al preoţiei
generale, capătă valoare soteriologică.
Preoţia sacramentală, făcând prezentă preoţia unică a lui
Hristos, face din toate vocaţiile omeneşti împlinirea preoţiei
împărăteşti a omului. Rostul preoţiei sacramentale este şi aceea
de ajuta Biserica să se împlinească ea însăşi ca împărăţie
împărătească.
În actele şi rugăciunile lor, preoţii nu pot substitui comunitatea,
adică nu săvârşesc acestea în numele comunităţii ci împreună cu
ea, ei nu concentrează în ei înşişi comunitatea cum o face în
catolicism. Preotul care poate săvârşi singur liturghia şi papa,
care formulează adevărul singur în numele Bisericii. Preotul e cel
care spunea cu glas tare rugăciunea celor adunaţi în numele lui
Hristos, el nu se detaşează niciodată de această adunare, singura
căreia Domnul îi ascultă cererile. Totuşi, numai cuvântul preotului
reprezintă toată simţirea comunităţii prezente şi rugătoare
lângă el.
5. CONCLUZII
Preoţia este Taina comuniunii şi iubirii întemeiate pe jertfa şi
iubirea Mântuitorului Hristos. Biserica Ortodoxă învaţă că în
Euharistie este prezent real însuşi Mântuitorul cu trupul şi
sângele său. Ortodoxia pleacă de la premisa legăturii indisolubile
pe care Biserica o are cu lumea în Hristos, din care izvorăşte toată
puterea ei, consideră că Biserica este chemată să slujească lumea
cu aleasă dăruire şi profund devotament.
Două lucruri esenţiale corelate, deşi diferite între ele, sunt
preoţia generală şi preoţia de hirotonie. Toţi credincioşii sunt
sfinţiţi prin Botez şi Mirungere, sunt chemaţi să aducă roada ,
să participe activ la viaţa cea nouă în Hristos. Ceea ce este
sufletul pentru trup, sunt creştinii în mijlocul celorlalţi oameni,
sunt preoţii în înţelesul larg al cuvântului, membri ai unui neam
sfânt, care prin credinţa şi prin faptele lor bune, contribuie la
slava numelui lui Dumnezeu şi întărirea împărăţiei Sale pe
pământ.
BIBLIOGRAFIE
Bria, Pr. Prof., Ion, “PreoÅ£ia în Biserică†în “Ortodoxiaâ€Â,
anul 1971, nr. 7 – 8;
Citirigă, Pr. dr., Vasile “Preoţia credincioşilor în Biserică şi
în societateâ€Â, editura Academprint, Târgu-MureÅŸ, 2000;
Evdokimov Paul “Iubirea sublimă a lui Dumnezeuâ€Â, traducere de T.
Baconschi, Editura Anastasia;
Farahat, Drd. Kamal, “Taina preoţiei în structura sacramentală a
Bisericii sub aspectul succesiunii apostolice†în “Ortodoxiaâ€Â,
anul 1988, nr. 1;
Manolache, Dr. A., “Sfânta taină a Preoţiei†în Glasul
Bisericii, nr. 3 – 5;
Moldovan, Pr. Conf. Ilie, “Semnificaţia şi responsabilitatea
slujirii preoÅ£eÅŸti după Sf.Apostol Pavel†în “Ortodoxiaâ€Â,
nr.2;
Stăniloae, Pr. Prof.,Dr., Dumitru “Autoritatea în Biserică†în
“Ortodoxiaâ€Â, anul 1964, nr. 3 – 4;
Prea Sfinţintul Stephanos, Episcop de Nazianz “Slujiri sacramentale
ÅŸi harisme în Biserica ortodoxăâ€Â, Editura Institutului European,
1998;
Verzan Pr. Dr. Sabin, “Preoţia ierarhică sacramentală la
sfârÅŸitul epocii apostoliceâ€Â, în “Studii Teologiceâ€Â, 1991.
Powered by HYPERLINK "http://www.referat.ro/" http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate
Dr. A. Manolache, “Sfânta Taină a Hirotoniei în Glasul
Bisericiiâ€Â, nr. 3 – 5, p – 329, 1981
Ibidem,, p – 329
Ibidem,, p – 329
Ibidem,, p – 330
Pr. Conf. Ilie Moldovan “Semnificaţia şi responsabilitatea
slujirii preoÅ£eÅŸti după Sf.Apostol Pavel†în “Ortodoxiaâ€Â, nr.
2, p . 275, 1979
Ibidem, p . 275,
Ibidem, p . 276
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae “Autoritatea în Biserică†în
Ortodoxia, anul 1964, nr 3-4., p - 103
Pr. Dr. Sabil Verzan “Preoţia ierarhică sacramentală la
sfârÅŸitul epocii apostolice†în “Studii Teologiceâ€Â, 1991, nr.
32, p - 54
Prea Sfinţitul Stephanos Episcop de Nazians, Op. cit., p - 61
PAGE 1
PAGE 13
ì¥Â@