Referat Eseu Slavici

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Eseu Slavici si de asemenea puteti face Download Referat Eseu slavici

Citeste fragmente din Referat Eseu Slavici

Ioan Slavici (poreclit se pare Ioan Sârbu) s-a nǎscut la 18 ianuarie 1848 la Şiria şi era fiul unui cojocar Sava Slavici din Şiria Világos lângă Arad şi al Elenei Borlea, fiica preotului din Măderat. După învăţături căpătate în sat, apoi la liceul din Arad şi cel din Timişoara al minorităţilor (ca să înveţe nemţeşte) rămâne doi ani acasă ca apoi să meargă la Pesta să înveţe dreptul, dar fără tragere de inimă pentru că lui îi plăceau psihologia şi în general filozofia. Slavici mărturiseşte că se complăcea bine în societatea maghiară şi că se înstrăinase de cea română căreia nu-i cunoştea nici „trecutul, nici literatura”. Era atunci epoca în care „Junimea” strângea o seamă de bucovineni şi ardeleni ce exercitau asupra literaturii o înrâurire covârşitoare şi determinau în parte o nouă stare de spirit. Încă din această epocă şi numai în mediile studenţilor de peste munţi se naşte ideea unei Românii corupte şi bizantine. Unii se simt dezrădăcinaţi şi cântă satul, alţii, ca Ioan Slavici, se cred datori a lua biciul în mână şi a încerca pedepsirea unei societăţi putrede. Abia pe la sfârşitul anului 1869, când merse la Viena, Slavici cunoscu pe Eminescu şi prin el lucrurile româneşti. Eminescu îl puse, în 1871, în legătură cu Convorbirile, cărora le trimise Studii asupra maghiarilor şi după aceea Poveşti. La 24 iulie 1872 se întoarce la Şiria şi redactează în aprilie 1873 Umoristul(Gura satului) colaborând cu numele de Ioan Slaviciu Borlescu. După 1876 îl găsim la redacţia ziarului Timpul, iar din 14 aprilie 1884 organizează ziarul Tribuna la Sibiu. Cu toate că avea o viziune politică foarte combătută(pentru carte face şi temniţă la Vatz în 1889)Slavici era un om paşnic căruia îi plăcea aerul familial, grădinăritul, fotografia, sculptura în lemn. A avut şi o descendenţă bogată şi rămuroasă trecând graniţele ţarii. Slavici s-a stins din viată la 17 august 1925 la Panciu. Opera lui Slavici este remarcabilă; ea nu idealizează şi nu tratează cazuri de izolare. Oamenii sunt dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganţi, cu părţi bune şi rele, aşa cum trebuie să fie o lume comună. Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului. Limba împiedicată şi neaoşe e un instrument de observaţie excelent în mediul ţărănesc. Scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic: Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie!…Pe părintele Trandafir, să-l ţină D-zeu! …Strânge, drege şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru alţii. Urmăreşte cu efecte de cadenţă ticurile de vorbire ale eroilor: Dascălul Clăiţă zice la tot pasul: „Pentru că să vezi d-ta”. Nuvela Popa Tanda ascunde o intenţie de economie politică(aceea de a arăta căile posibile de înrâurire asupra ţăranului). Întrupare a spiritului de colonizare, Popa Tanda e o figură de neuitat. Tot aşa de vii sunt Budulea Cimpoierul cu Huţu lui. Aici se tratează misterul psihologic al unor fiinţe cu înfăţişare neînsemnată în copilărie şi un caz de ambiţie în clasa de jos. La îndemnul învăţătorului, Huţu merge la şcoală şi prinde gust. Doreşte să devină învăţător şi pleacă la şcoală la oraş; aici vrea să se facă institutor intrând la gimnaziu de la care capătă ispita de a se face profesor. Merge la seminar şi poate fi protopop dar ambiţia creşte şi Huţu renunţă la Livia, iubita lui, pentru că vrea să se călugărească spre a ajunge mitropolit. Slavici putea să facă din această nuvelă un mare roman balzacian, zugrăvind marile energii reci. Pentru a da satisfacţie etică cititorului întrerupând desfăşurarea normală a personajului, ce înclina spre o ambiţie devorantă, el îl pune să se răzgândească şi să se mulţumească cu protopopia, căsătorindu-se din dragoste cu sora acelei fete pe care, iubind-o, o sacrificase planurilor lui măreţe. Mai puţin compusă şi de aceea trecută cu vederea, Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci în pusta arădeană şi moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii şi cete de bizoni. Ca în toate mediile pastorale, ordinea socială se separă de civilizaţia de stat şi se bizuie pe pacte proprii. Sămădăul Lică este un hoţ şi un ucigaş, acoperit de persoane tari, interesate să aibă un om cu experienţă. Cârciumarul Ghiţă se aşează în drumul porcarilor, unde se câştigă bani mulţi şi se pune la mijloc între ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor. Drama lui complexă e analizată magistral. Ghiţă e duplicitar: vrea să strângă bani murdari dar ar voi şi să rămână om cinstit. Se înţelege şi cu sămădăul dar se pune în legătură, fără completă sinceritate, cu jandarmul Pintea. Excesul de şiretenie pierde pe cârciumar. Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Vecinii alcătuiesc un tablou etnografic al satului, observat în clipele lui rituale, logodnă, praznic, clacă. Psihologia stereotipă a colectivităţii e trasă cu o mână sigură. Se studiază în civilizaţia sătească mişcarea de opinie publică (Ce va zice lumea?),distanţa de clase, prestigiul personal. În faţa lui Mihu, pretutindeni pe unde trece, oamenii îşi descoperă capetele, iar nevestele tinere şi copiii îi ating cu mâna fruntea. Pe o punte se naşte între Cosma şi Mihu un conflict de precedenţă. Merg amândoi până la mijlocul punţii şi cu „obrajii roşiţi” Cosma e silit să dea înapoi.(Gura satului) . Iorgovan, feciorul lui Busuioc bogăţoiul, iubeşte pe Simina din Păduri, pe care de asemenea o vrea de nevastă şi sluga Sofron. Expresia sentimentelor e plină de dificultăţi, tradusă în scene mute. Protocolul rural stânjeneşte efuziunile între Simina şi tatăl său. Cazuistica se complică, înceată şi acoperită, până la moartea prin accident a lui Iorgovan. Ca un comentariu etnografic la o astfel de psihologie rituală poate servi evocarea târgului de oameni pentru seceriş din ţinutul Aradului. (Pădureanca ). Aceeaşi psihologie mocnită se analizează şi în nuvela Vatra părăsită. Ana, văduva, a făcut învoială cu Zamfir, pe care l-ar dori de bărbat, dându-i în exploatare o moară şi vatra satului părăsită din pricina revărsării apelor. Nici unul, nici altul, când e vorba de folosul propriu, nu se lasă amăgit, ci caută să scoată cât mai mult. Spre mai bunul mers al morii, Zamfir face un zăgaz, pentru care trebuie bani. Ana îl îndrumă la frate-său om bogat, dând bani cu camătă, care se bucură să încurce pe Zamfir în datorii spre a lua el moara şi vatra. Însă când zăgazul e gata, bagă de seamă că apa se lăţeşte peste nişte ogoare luate în temeiul unor datorii de la Bucur. Ghiţă rupe pe furiş zăgazul şi se îneacă. Toate se petrec fără violenţe, în mişcări sufleteşti piezişe, sugerate de chiar figura acră a lui Ghiţă. Sunt frecvenţi eroii lacomi de bani, avari, speculanţi în nuvelele: Vecinii II, Negrea-Bătrânul, Spiru Călin, Ţaţa Melania, Mâhnirile lui Trică, Comoara. Slavici s-a aventurat să zugrăvească lumea meseriaşilor şi mica-burghezie din Bucureşti(pantofari, căruţaşi, oboreni, spălătorese, croitori, căldărari, zugravi, frizeri, curelari, cârciumari în Dealul Spirii). Lipsită de protocolul vieţii rurale, această lume, săracă sufleteşte, apare vulgară şi nu prea pitorească. Scriitorul are intenţia de a deplânge tragediile oraşului în nuvelele Nuţa şi Sărăcuţa de ea. Pentru epoca în care a apărut, Mara trebuia să însemne un eveniment, astăzi romanul acesta apare ca un pas mare în istoria genului. Cu mult înaintea lui Rebreanu, Slavici zugrăvise puternic sufletul ţărănesc de peste munţi şi cu atâta dramatism, încât romanul este aproape o capodoperă. Întâi de toate izbeşte la acest roman culoarea vie a fondului pe care se sprijină eroii(Mara – precupeaţa văduvă din Radna, Persida, Trică, Huber, Huberoae, Naţl, teologul român Codreanu). Avem în faţă oameni tăcuţi, greu de urnit, încăpăţânaţi în prejudecăţile şi obiceiurile lor, la care gândirea colectivă e mai puternică decât cea individuală. Arhaitatea mişcărilor este îngreunată şi de factorul rasial, căci de o parte stau nemţii, iar de alta românii, blânzi în raporturile personale, ironici într-ascuns şi neclintiţi în egoismul de naţie. Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumuseţare a vieţii rurale, atribuit mai târziu sămănătoriştilor. Ţăranii lui(ca şi la Rebreanu), sunt egoişti, avari, îndărătnici, duşmănoşi dar totodată iertători şi buni, adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi. Toţi eroii trăiesc cu o vigoare extraordinară. Slavici a intuit prea bine şi rotaţia caracterului într-o familie, fenomen mai însemnat şi mai evident într-o societate rudimentară. Cu toate că s-ar părea că stau faţă în faţă tinerii cu noua mentalitate şi bătrânii înţepeniţi în prejudecăţi, de fapt nu e vorba decât de o scurtă criză de transmitere a deprinderilor ereditare. Însuşirea esenţială a lui Slavici este însă de a analiza dragostea, de a fi un poet şi un critic al eroticii rurale, dintr-o provincie cu oameni mai propăşiţi sufleteşte, în stare de nuanţe şi de introspecţii. Jumătate din roman notează încet, răbdător, aprinderea, propagarea şi izbucnirea iubirii la o fată conştientă prin frumuseţe de farmecele ei, întâi provocatoare şi nehotărâtă, apoi stăpânită şi în stare de orice jertfă. Construcţia romanului e sigură, cu nimic artificial, iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte spre a rodi. Uciderea însăşi a lui Huber de către Bandi se îndreptăţeşte prin ereditate căci Bandi e copilul unei nebune, el însuşi cu simptome de demenţă şi omorul nu e decât ultimul act al izbucnirii nebuniei. În Cel din urmă Armaş, Slavici a voit să studieze ca şi în Mara crizele de formare ale unei familii, de astă dată în clasa boierească din România Veche şi să demonstreze acoperit că cele mai bune intenţii se năruiesc într-o astfel de societate. Dar Slavici nu are simţul vieţii orăşeneşti de dincoace, pe care în fond o dispreţuieşte, nici o foarte bună cunoaştere a clasei boiereşti. Viaţa burgheză e înfăţişată vulgar, cam în felul, lui Delavrancea în scrierile de început, redusă la priveliştea birtului cu „mititei” şi cu „carne cu varză”. Cel din urmă armaş, roman cu acţiunea între 1874-1878 e şi o cronică romanţată a epocii în care apar ca personaje Titu Maiorescu, Caragiale, Th. Nica şi alţii. În ce priveşte stilul, se observă la Slavici o predilecţie pentru limba împiedicată, greoaie şi didactică, cu construcţii şi expresii ca „vorba e”, „abunoară”, cu vorbe neaoşe căutate înadins şi presărate peste tot. Slavici s-a ocupat şi cu lucrări de domeniul istoriei, între care şi un manual de istorie universală. Ele i-au dat ideea de a scrie doua „naraţiuni”: Doi bătrâni şi Manea. Din activitatea dramatică a lui Slavici e de reţinut comedia ţărănească Fata de birău; de mai mic interes sunt comedia Toane sau vorbe de clacă şi drama istorică Gaspar Graţiani. PAGE PAGE 3 쥁`