Referat Al Doilea Razboi Mondial3

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Al Doilea Razboi Mondial3 si de asemenea puteti face Download Referat Al doilea razboi mondial3

Citeste fragmente din Referat Al Doilea Razboi Mondial3

Al doilea razboi mondial Al doilea război mondial a fost cel mai devastator război din istoria omenirii. A început la 1 septembrie 1939 când Germania a atacat Polonia dar, în cele din urmă, s-a extins ajungând să includă majoritatea naţiunilor din lume. S-a sfârşit în 1945, lăsând în urmă o lume dominată de Statele Unite şi USSR. Mai mult ca orice alt conflict militar anterior, al doilea război mondial a implicat folosirea concomitentă a resurselor economice şi umane ale diferitelor state şi extinderea fronturilor astfel încât să includă aproape toate teritorile inamice. Cele mai importante urmări au fost pe plan economic şi politic. Deşi în stadiile finale ale războiului au fost introduse 2 arme noi : racheta cu rază lungă de acţiune şi bomba atomică, în general, războiul a fost purtat cu aceleaşi arme (sau cu arme îmbunătăţite ) folosite în primul război mondial. Statisticile făcute în urma celui de-al doilea război mondial îl consacră ca cel mai mare şi sângeros război din istorie. În total 61 de ţări, cu populaţia de 1.7 miliarde locuitori reprezentând trei sferturi din populaţia Terei, au participat la război. Un număr total de 110 milioane de persoane au fost mobilizate pentru serviciu militar, mai mult de jumătate fiind mobilizaţi de 3 ţări : USSR (22-30 milioane), Germania (17 milioane) şi SUA (16 milioane). Dar majoritatea statisticilor sunt doar estimative. Întinderea vastă şi haotică a războiului a făcut imposibilă monitorizarea exactă. Multe guverne au pierdut controlul datelor şi au recurs la manipulare în favoarea intereselor politice. Finanţarea celui de-al doilea război mondial a costat 1 trilion de dolari, astfel ajungând să fie mai scump decât toate războaiele anterioare. Pierderile umane, neincluzând cei 5,6 milioane de evrei ucişi în urma Holocaustului care erau victime indirecte ale războiului, sunt estimate la 55 de milioane din care 30 milioane civili şi 25 milioane militari. SUA a cheltuit cei mai mulţi bani în timpul războiului, estimativ 341 miliare dolari, incluzând 50 milioane de dolari daţi ca ajutoare : 31 - Anglia, 11 - USSR, 5 - China şi 3 împărţiţi la alte 35 de ţări. Germania a fost a două ţară cu 272 de miliarde de dolari, urmată de USSR cu 192 miliarde de dolari, Anglia cu 120 miliarde de dolari, Italia cu 94 miliarde de dolari şi Japonia cu 56 de miliarde de dolari. Dar, cu excepţia SUA şi a altor ţări mai puţin active militar, banii cheltuiţi nu acoperă costul total al războiului. Guvernul sovietic a calculat că USSR a pierdut 30 de procente din visterie, în timp ce raidurile şi furturile naziste din teritorile ocupate au fost inestimabile. Costurile totale pentru Japonia au fost estimate la 562 miliarde de dolari. În Germania bombardamentele au produs 4 miliarde de metri cubi de moloz. Cele mai grave pierderi umane au fost suferite de USSR cu 20 milioane de civili şi militari ucişi: : 13 milioane militari şi 7 milioane civili. Pierderile umane ale Aliaţilor au fost estimate la 44 de milioane, în timp ce Axa a pierdut 11milioane de oameni. USA, care nu a avut pierderi civile importante, a suferit 292.131 de victime în urma luptelor şi 115.187 din alte cauze. Dar, pe lângă pierderile umane şi materiale imense din timpul războiului, hotărârile luate după terminarea războiului de liderii puterilor militare victorioase au schimbat raportul de forţe pe mapamond şi au modificat viaţa a milioane de oameni din Europa Răsăriteană. Astfel, acum şase decenii, Europa răsăriteană era dată, la conferinţa la nivel înalt din Crimeea, pe mâna lui Stalin Se împlinesc 60 de ani de când liderii celor trei puteri ale coaliţiei antihitleriste, Roosevelt, Churchill şi Stalin, se întâlneau în staţiunea maritimă Ialta, din Crimeea, în palatul de vară al foştilor ţari, pentru a-şi împărţi între ei lumea postbelică, deschizând pentru popoarele Europei răsăritene unul dintre capitolele cele mai negre ale istoriei lor. Timp de o săptămână, între 4 şi 11 februarie 1945, cei trei mari s-au târguit pentru a-şi promova interesele pe seama popoarelor mai mici din estul continentului. Desfăşurate la insistenţele lui Stalin, convorbirile au avut loc în condiţiile când Uniunea Sovietică se găsea într-o poziţie de forţă după străpungerea hotărâtoare a liniilor germane pe frontul din răsărit, în vreme ce, pe frontul din apus, armatele aliate se găseau încă la vest de Rin. Liderul de la Kremlin căuta să extindă influenţa totalitarismului roşu în ţările învecinate, în vreme ce Roosevelt urmărea să obţină sprijinul Armatei Roşii în războiul împotriva Japoniei. De aceea era mai puţin preocupat de soarta Europei, fiind, pe de altă parte, convins că poate avea încredere în Stalin, ceea ce s-a dovedit a fi cu totul eronat. În schimb, Churchill, care îl considera pe Roosevelt un naiv, încerca să oprească extinderea influenţei sovietice în Polonia, mai ales că Marea Britanie şi Franţa declaraseră război Germaniei tocmai pentru a veni în ajutorul guvernului de la Varşovia. Cuvântul lui Churchill nu a contat, însă, prea mult. Stalin, formal, a acceptat cooptarea în guvernul provizoriu instalat de sovietici la Varşovia a unui reprezentant al exilaţilor polonezi aflaţi la Londra, dar, nu peste mult timp, acuzat de a fi agent străin, acesta a fost nevoit să fugă din ţară. Cât despre România, Churchill probabil nu a avut ceva de obiectat, dat fiind că el a fost acela care, în octombrie 1944, cu cinci luni înainte de întâlnirea de la Ialta, îi propusese lui Stalin, la Moscova, faimosul târg al procentelor, în baza căruia ţara noastră era cedată, în proporţie de 90 % influenţei sovietice. Iată ce scria Churchill în cartea sa “Al doilea război mondial” :” … Nu am simţit niciodată că relaţiile noastre cu România sau Bulgaria cereau sacrificii speciale din partea noastră. Dar soarta Poloniei şi Greciei ne lovea dureros(…) Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus:”… Cât priveşte Rusia şi Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de 90% în România, noi să avem 90% de spus în Grecia şi să mergem 50 şi 50 în Iugoslavia?” În timp ce se traducea asta, eu am scris pe o jumătate de coală de hârtie: România Rusia…………………90% Ceilalţi……………….10% Grecia Marea Britanie…………..90% (de acord cu SUA) Rusia…………………… ..10% Iugoslavia……………………50-50% Ungaria………………………50-50% Bulgaria Rusia………………………75% Ceilalţi…………………….25% Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru şi a făcut un mare semn aprobator şi ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu mai lung decât a durat ca să punem pe hârtie.” La Ialta, s-a perfectat împărţirea Europei, statele din estul continentului, inclusiv Romania, intrând sub sfera de influenţă sovietică. De fapt, în bună parte, asupra acestei împărţiri au căzut de acord la intalnirea lor de la Kremlin Stalin si Churchil, roadele înţelegerii secrete la care au ajuns fiind consemnate pe un banal petic de hartie. La Ialta, această înţelegere a fost doar extinsă în condiţiile când Roosevelt, pe a cărui faţă se putea citi sfârşitul apropiat, nu mai era în stare să judece lucrurile cum trebuie. Este adevarat că, după ce acordurile de la Ialta au fost făcute, în esenţa lor, publice, în 1946, în SUA s-au putut auzi critici, în sensul că Stalin nu şi-a ţinut promisiunea organizării de alegeri libere în ţările răsăritene, printre care, din nou, România. Asemenea critici au avut însă, mai degrabă, un caracter ipocrit pentru că nimeni nu a crezut o clipă că Stalin îşi va respecta o asemenea promisiune. Oricum, dincolo de înţelegerile perfectate, la Ialta au început să se simtă primii fiori de gheaţă ai războiului rece, în alianţa dintre democraţie şi comunism apărând semnele rivalităţilor şi ostilităţii. Churchill şi, mai ales, Roosevelt aveau să devină ulterior ţinta criticilor ca au cedat prea uşor în faţa lui Stalin, dar au existat şi opinii justificative ca cea a a istoricului britanic A.J.P. Taylor care spunea: "Armatele sovietice controlau cea mai mare parte a Europei răsăritene şi aliaţii occidentali se aflau, de fapt, la cheremul lui Stalin, alternativa fiind o alianţă cu Hitler, perspectivă pe care nimeni nu o putea concepe". În urmă cu 60 de ani şi multă vreme după aceea, întreaga istorie a târguielilor, compromisurilor, cedărilor, trădarilor, manipulărilor de la Ialta a rămas necunoscută. În faţa opiniei publice mondiale au defilat la nesfârşit frazele comunicatului final care proclama „statornicirea ordinii în Europa şi reclădirea vieţii economice naţionale (...) care vor permite popoarelor eliberate să distrugă ultimele vestigii ale nazismului şi fascismului şi să creeze instituţii democratice conform propriilor opţiuni.“ Fără a avea o viziune limpede asupra ordinii statale în perioada postbelică şi având o tendinţă nefastă de a separa strict necesităţile militare de consecinţele politice, preşedintele Roosevelt şi ministrul său de externe Hull, apoi, după aprilie 1945, preşedintele Truman şi ministrul său de externe Byrnes au încercat o cooperare atractivă pentru Stalin şi în favoarea lui prin oferte mărinimoase, admiţând înaintarea trupelor sovietice până în centrul Europei, dând posibilitatea conducerii sovietice să-şi spună cuvântul în legătură cu viitorul Germaniei şi nu s-au opus, deşi aveau posibilitatea aceasta, sovietizării Europei de est. La sfârşitul lui mai 1945 au recunoscut Guvernul Provizoriu Polonez impus de către Moscova. La Conferinţa de la Potsdam din august 1945 au aprobat de facto extinderea Poloniei spre vest şi constituirea zonei sovietice de ocupaţie din Germania. În cadrul Conferinţei miniştrilor de externe de la Moscova de la sfârşitul lui decembrie 1945 au admis orientarea comunistă a României şi Bulgariei şi, acceptând încheierea armistiţiilor de pace la sfârşitul lui 1946 cu România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, au renunţat la orice posibilitate de influenţă în zona est-europeană. În ciuda nemulţumirilor crescânde faţă de impenetrabilitatea “cortinei de fier” şi a intransigenţei sovietice din cadrul ONU, administraţia Truman a rămas dispusă să colaboreze cu Uniunea Sovietică: i-a oferit prin Planul Baruch(iunie 1946) un control comun asupra producţiei armelor atomice, a încercat preluarea responsabilităţilor asupra întregii Germanii, a invitat URSS-ul să se alăture partenerilor de coaliţie est-europeni la un program comun de reconstrucţie cu sprijin american – Planul Marshall. Odată cu refuzul sovietic de a coopera, împărţirea Europei şi formarea celor două blocuri militare a devenit inevitabilă. Pentru a se opune expansiunii sovietice, conducerea americană s-a hotărât în 1947 să dea ajutor economic statelor europene ameninţate de colapsul economic, să atragă cele trei zone germane vestice de ocupaţie în procesul de refacere, recunoscând totodată împărţirea provizorie a Germaniei. Conducerea sovietică a reacţionat la deciziile americane intensificând sovietizarea brutală a zonei germane de ocupaţie şi a Europei de Est. Războiul rece a fost urmare dorinţei celor două mari puteri de a-şi impune supremaţia mondială. Existau, de asemenea, importante deosebiri ideologice: sovieticii doreau extinderea comunismului, în vreme ce Statele Unite erau ataşate valorilor democratice. Se adăuga neîncrederea şi insatisfacţia privind colaborarea celor două state la sfârşitul războiului. Astfel, sovieticii reproşau americanilor secretul menţinut asupra bombei atomice, în vreme ce Statele Unite nu uitau atitudinea U.R.S.S. faţă de Japonia şi ezitările de a-i declara război. Au existat şi cauze concrete care au determinat înăsprirea progresivă a relaţiilor dintre cele două blocuri, cum ar fi: Interpretarea unilaterală şi abuzivă de către sovieticii a acordurilor de la Ialta. Sovietizarea Europei de Est, inclusiv a Poloniei şi Cehoslovaciei. Încercarea de a-şi extinde zona de acţiune în Germania. Sabotarea de către sovieticii a Conferinţei de la San Francisco pentru înfiinţarea O.N.U. Deşi puteau beneficia de ajutor economic, pe baza acordurilor de la Bretton Woods, sovieticii nu l-au cerut. Pretenţiile Uniunii Sovietice de a institui tutela asupra fostelor colonii italiene şi asupra coloniei Congo, situate în inima Africii. Refuzul Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele din Iran, contrar acordului pe care îl semnase în acest sens, în 1943. Menţinerea trupelor în Iran demonstra intenţiile de a-şi asigura ieşirea la Oceanul Indian şi aducea atingere intereselor engleze şi celor ale companiilor petroliere.Statele Unite au cerut Uniunii Sovietice să-şi recheme trupele, ceea ce a creat o mare tensiune diplomatică. Superioritatea nucleară a S.U.A. la determinat însă pe Stalin să cedeze. Presiunile exercitate asupra Turciei pentru a institui controlul sovietic asupra Dardanelelor. În replică, Statele Unite au trimis o flotă de război în Mediterana estică. Propaganda ideologică comunistă şi instigarea la revolte şi revoluţii socialiste în diferite zone ale lumii (Coreea, Indochina etc.) Primele crize între puterile occidentale şi U.R.S.S. au fost cele din 1948 – 1949, când sovieticii au instaurat blocada Berlinului şi s-au opus unificării monetare a Germaniei. Statele Unite şi puterile occidentale au instituit un pod aerian pentru ca să aprovizioneze zonele berlineze. Urmarea a fost divizarea Berlinului pentru 50 de ani, formarea R.F.G. (partea occidentală) şi a R.D.G. în zona de ocupaţie Sovietică (1949). Pentru a se apăra, statele Europei Occidentale (Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Portugalia şi Islanda) au semnat, la 4 aprilie 1949, Tratatul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), împreună cu S.U.A. şi Canada. În 1952, la acest tratat au aderat Turcia şi Grecia, iar în 1955 Republica Federală a Germaniei. În sfera atlantică au mai intrat Spania (1953), însă Franţa a părăsit structurile militare ale N.A.T.O. în 1966. În Est, U.R.S.S., Albania, Bulgaria, Cehoslovcia, Polonia, România şi Ungaria au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varşovia, cu scopul declarat de a asigura securitatea ţărilor membre şi menţinerea păcii în Europa. Pactul de la Varşovia era condus de un Comitet Politic Consultativ şi avea un Comandament Unificat al Forţelor Armate. Războiul rece a dus la antrenarea celor două blocuri militare într-o adevarată cursă a înarmărilor. Iniţial, Statele Unite aveau monopolul bombei atomice, dar U.R.S.S. dorea să ajungă cea mai mare putere militară. Cele două alianţe aveau relativ aceleaşi efective armate, deşi Statele Unite au deţinut supremaţia ca putere militară globală până la sfârşitul anilor ’70. A continuat să fabrice bomba atomică însă în 1949 sovieticii aveau suficiente date pentru a face acelaşi lucru. În 1950 – 1952, Statele Unite au produs şi detonat prima bombă cu hidrogen pentru ca, în 1953, Uniunea Sovietică să experimenteze una similară. Au fost construite, de ambele părţi, bombardiere capabile să transporte astfel de arme, submarine cu încărcatură nucleară şi s-a început fabricarea rachetelor nucleare. Creşterea numerică a arsenalului nuclear, în special a rachetelor, a dus la escaladarea cursei înarmărilor. Anii 1954 – 1962 au fost caracterizaţi ca o perioadă de coexistenţă paşnică şi de echilibru al puterilor, un echilibru al terorii atomice. Ca un corolor al acestei etape, s-a impus ideea controlului armamentelor celor două superputeri. Cele două mari puteri s-au concurat şi în cucerirea cosmosului: sovieticii au lansat primul satelit artificial al Pământului în octombrie 1957, iar americanii, în ianuarie 1958. Conflictele militare nu au lipsit, în ciuda denumirii de Război rece, cele două superputeri implicându-se în Asia, în Orientul Apropiat şi în cel Mijlociu, ideologic, economic si chiar militar, fără să se confrunte direct însă . În anul 1989 a încetat divizarea Europei, motiv şi cauză ale Răzbului rece. O Cartă pentru o nouă Europă a fost adoptată în 1990. Dispariţia Tratatului de la Varşovia a marcat sfârşitul Războiului rece. N.A.T.O., fiind singura alianţă militară, încearcă o extindere spre fostele state comuniste, ca o garanţie a păcii. BIBLIOGRAFIE CHURCHILL, Winston, Al doilea război mondial, vol.2, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998 LOCH, Wilfried, Împărţirea lumii, Istoria războiului rece, 1941 – 1955, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997 PAGE PAGE 1 쥁@