Referat Friedrich Ratzel

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Friedrich Ratzel si de asemenea puteti face Download Referat Friedrich Ratzel

Citeste fragmente din Referat Friedrich Ratzel

Friedrich Ratzel - întemeietorul de fapt al geopoliticii În evoluţia disciplinei de care ne ocupăm s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul care i-a conturat unele dintre liniamentele de bază, care a impus abordări şi concepte ce se regăsesc şi astăzi în dezbaterea de profil, nu a pronunţat niciodată cuvântul geopolitică. El a operat cu termenul de geografie politică, intitulând chiar una dintre lucrările sale de bază “Geografia politică”, publicată în 1897. Considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un remarcabil om de ştiinţă. Născut la 30 august 1844, în Karlsruhe, a încheiat studiile universitare la Heidelberg, în 1868. În anul următor face o călătorie în Mediterana, prilej cu care se depărtează de formaţia sa de zoolog şi se apropie de studiul geografiei. Între 1874 - 1875 efectuează o călătorie în America de Nord şi Mexic, unde studiază viaţa locuitorilor de origine germană. Se întoarce “convins de atracţia şi importanţa cercetării geografice”, căreia i se va consacra până la sfârşitul vieţii. În 1882 şi 1891, Ratzel publică primul şi, respectiv, al doilea volum din, poate, cea mai importantă lucrare a sa, “Antropogeographie”, în care aşează noi fundamente geografiei umane. În 1897 apare lucrarea “Politische Geographie”, un alt volum definitoriu pentru concepţia sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state. Referindu-se la semnificaţia acestei lucrări, dar şi a operei ştiinţifice a lui Friedrich Ratzel în ansamblu, Simion Mehedinţi scria: “Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne şi să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice. Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înţelegea o înşirare de suprafeţe ale statelor şi provinciilor, de graniţe, populaţii, împărţiri administrative, forme de guvernare şi alte amănunte fără spirit geografic. Era o adevărată moştenire din vremea perucilor, o geografie Almanach - Gotha… Ratzel îşi dă seama că o astfel de moştenire penibilă nu mai poate fi suferită mult timp. Geografia politică are să se ocupe, zicea el, de stat. Iar statul nu este o ficţiune cartografică, ci o realitate biologică şi el. E o parte din faţa pământului şi o parte din omenire, diferenţiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate. Statul, ca şi orice organism, se naşte, creşte, decade şi piere în legătură cu anumite împrejurări fizice: rasă, formele plastice ale scoarţei, clima etc. Prin urmare, în spaţiu - între ecuator şi poli - iar în timp - evolutiv, de la statul umilit, compus abia din câteva sate, şi până la statele mondiale, cum e cel englezesc, cel rusesc etc. - omul de ştiinţă trebuie să urmărească toate formele acestea sociale, cu gândul de a le reduce la categorii geografice” (S. Mehedinţi, “Antropogeografia şi întemeietorul ei, Friedrich Ratzel”). Spirit adânc, autorul german îşi dă seama de “moştenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârşitul de secol, practic inegală într-un empirism fără orizont. De aceea, el încearcă să sistematizeze acest imens material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică. Numai că Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social şi statal fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere şi o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluţiei şi puterii sale. Astfel, el depăşeşte graniţele geografiei politice şi face analiză geopolitică, fără însă a pronunţa acest nume. 3.1.1. Spaţiul – arealul de care are nevoie un popor Acest lucru apare clar, de pildă, atunci autorul german vorbeşte despre spaţiu. Termenul ca atare este folosit de toţi gânditorii care s-au referit la impactul mediului geografic asupra vieţii politice, de la Turgot (întemeietorul termenului de geografie politică) la Montesquieu şi Herder. În viziunea lui Ratzel, spaţiul nu este echivalent cu teritorul unui stat. Deci el nu are o accepţiune fizico-geografică. Spaţiul desemnează limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind să-l ocupe, considerând că acesta le revine în mod natural. Spaţiul modelează adânc existenţa populaţiei care îl locuieşte. Spaţiul condiţionează, potrivit lui Ratzel, nu numai limitele fizice de extindere ale unei comunităţi, ci şi atitudinea ei mentală faţă de lumea înconjurătoare. Spre a înţelege mai bine conţinutul noţiunii de spaţiu, autorul recurge la două noţiuni sugestive: concordanţe şi discordanţe antropogeografice. Prima se realizează prin colonizarea internă a unui spaţiu, ceea ce semnifică distribuţia cât mai omogenă a populaţiei pe suprafaţa statului. Discordanţa apare în momentul în care suprafaţa statului este locuită fie de un număr prea mare de oameni, fie, dimpotrivă, de o populaţie redusă. Cazul cel mai flagrant de discordanţă antropogeografică ar fi, după părerea autorului german, Rusia, care la sfârşitul secolului trecut avea o suprafaţă de 10 ori mai mare decât Germania şi de 2,5 ori mai mare decât a principalelor state europene luate la un loc, dar populaţia sa era mai redusă decât cea din Europa Centrală, de pildă. De aceea, în cazul ruşilor cel puţin, “foamea de spaţiu” nu are nici un alt temei decât “reflexul moştenit de la populaţiile primitive ale stepei”. Foamea de spaţiu devine explicabilă şi are un temei adevărat atunci cînd se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai asigură condiţii potrivite de evoluţie: “Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroşi, se apropie unii de alţii, se încaieră şi se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spaţiu nou pentru colonizare” (F. Ratzel, citat în S. Micu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 40). În ambele cazuri ia naştere un fenomen de migraţie, mai ales atunci când teritoriul cu densitate redusă este vecin cu cel cu densitate mare. Se produce astfel ceea ce autorul numeşte colonizare externă, deci o migraţie dinspre teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat, întrucât spaţiile subpopulate atrag cu o putere fizică populaţia din spaţiile suprapopulate. “Revărsarea din teritoriile dens populate către cele slab populate se transformă în regulă... Atunci poporul năvăleşte în afara sa şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii. Aceasta este colonizarea externă” (F. Ratzel, citat în Pozdneakov, “Geopolitica”, pag. 18). În acest context, Ratzel foloseşte noţiuni cum ar fi “Volk ohne Raum” (popor fără spaţiu), “Raumsin” (simţul spaţiului). Iată cum sintetizează autorul german cele două forme de colonizare: ”un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. Întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării. Mai întâi el valorifică în interior, pentru sine şi pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvăleşte în afară şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale…care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare” (citat în G. Heyden, “Critica geopoliticii germane”, pag. 129). Spaţiul este important. El reprezintă semnul cel mai edificator că un popor se află în ascensiune, dar el nu semnifică neapărat şi forţa statală, care se află mai degrabă în legătură cu populaţia, sau mai precis exprimă corelaţia celor doi factori: spaţiul şi populaţia. Puterea ca atare este totuşi mai strâns legată de populaţie, întrucât “densitatea mare a poporului înseamnă cultură”. În acest sens, autorul vorbeşte de “numărul politic al populaţiei” (S. Micu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 39), deci un număr suficient de mare pentru a coloniza un teritoriu, pentru a zămisli o cultură, pentru a se impune ca o identitate în rândul altor comunităţi. Autorul “Antropogeografiei” evită să dea cifre precise în ceea ce priveşte numărul optim al populaţiei sau suprafaţa optimă a unui stat. În ceea ce priveşte mărimea teritoriului, el menţionează că un stat puternic ar trebui să tindă spre o suprafaţă de 5 000 kilometri pătraţi. Un stat aflat în ascensiune va tinde întotdeauna să ocupe poziţii naturale avantajoase, prin aceasta înţelegând spaţii naturale închise - vecinătatea unui lanţ de munţi, a mării etc. - sau puncte obligatorii de trecere (pasuri muntoase, strâmtori). Friedrich Ratzel foloseşte şi termenul de geospaţii, prin acestea înţelegând extinderea forţei civilizatoare a unei civilizaţii la nivelul unui continent (geospaţiul american). O asemenea extindere poate fi şi politică, în acest caz rezultând imperiile, care au viaţă trecătoare pentru că ele nu zămislesc state propriu zise. Ceea ce deosebeşte geospaţiul de imperiu este prezenţa esenţială a culturii şi a forţei sale modelatoare. Autorul german formulează şi o serie de legi ale spaţiului şi aşezării în spaţiu. Cum avea să sublinieze chiar Ratzel, aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creşterea spaţială a statelor. Aceste legi sunt: Spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale; Creşterea spaţială a statelor este un însoţitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere; Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă mai redusă; Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în organismul său; În creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bazate în diferite resurse; Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate (nedezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate; Tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine prin înglobarea de noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru “state mari” (în R. Fifield şi E. Pearcy, “Geopolitics in Principle and Practice”, pag. 10). J n œ e Ratzel privind “ciclul oceanic”. Valoarea unor mări şi oceane se schimbă şi ea în funcţie de mărimea, importanţa ţărilor care le străjuiesc. Ciclul oceanic a urmat o linie semnificativă, mutându-se din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic şi de aici în Pacific. Ratzel consideră că Pacificul este oceanul viitorului. Pledează pentru această apreciere două tipuri de argumente. Pacificul este locul unei activităţi susţinute şi al unui potenţial conflict de interese între unele dintre cele mai puternice cinci ţări ale lumii: SUA, Rusia, China, Japonia, Anglia (menţionăm că, în acel moment, această ultimă ţară era deţinătoare a unor zone în Pacific). Miza acestui conflict ar fi reprezentată de poziţia strategică, resursele unice şi dimensiunile uriaşe ale Pacificului. De aceea, după părerea autorului german, tocmai aici, în Pacific se vor confrunta şi stabili raporturile dintre cele cinci ţări (Pozdneakov, “Geopolitica”, pag.20-21). Concomitent, în Pacific ar urma să aibă loc şi principala confruntare între statele maritime (Anglia, Japonia) şi cele continentale (Rusia, China). Ratzel considera că în această confruntare, puterile continentale vor avea câştig de cauză, întrucât dispun de resurse mult mai numeroase, precum şi de un spaţiu suficient ca bază geopolitică. În acelaşi timp, el prevede că bătălia pentru Pacific ar putea avea un final catrastrofal care ar marca şi încheierea evoluţiei ciclice a omenirii. 3.1.2. Poziţia - identitatea politico-geografică a statului O altă noţiune cheie a operei lui Ratzel este cea de poziţie. Sensul acestui termen este destul de complex. O dovadă în acest sens este că în franceză el este tradus, spre exemplu, cu “la position”, dar şi cu “la situation”. Important de reţinut este faptul că poziţia nu este o noţiune strict geografică. Ea are, fără îndoială, şi această dimensiune: situarea strict topografică, vecinătăţi naturale sau nu, poziţia deţinută într-o emisferă sau alta a pământului, formele de relief pe care le înglobează, etc. Este interesant modul cum corelează autorul german noţiunea de poziţie cu cea de spaţiu. “Poziţia corijează, supradimensionează sau subdimensionează spaţiul” (I. Nicu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 47), îi conferă deschidere, îi asigură posibilitatea de a se pune în valoare. Deci poziţia este cea care decide, în ultimă instanţă, valoarea spaţiului. Sunt bune şi avantajoase acele poziţii care, deţinând importante suprafeţe de pământ, au şi deschidere suficientă către mare. Dacă am urmări numai datele fizice, rezultatul nu ar putea fi decât un tablou amănunţit de informaţii, mai puţin folositoare. Preocupat de deschiderea către viaţa statală, de interdependenţele dintre factorul natural şi cel politic şi demografic, Ratzel corelează poziţia naturală cu cea politică şi socială. În acest sens, poziţiile pot fi asimilate împrejurărilor, contextului, ceea ce francezii desemnează prin termenul de “la situation”. Poziţia fizică este neschimbătoare, pe cînd poziţia, în acest ultim sens, deci poziţia politico-geografică este schimbătoare. Schimbătoare în acord cu schimbarea situaţiei în zonă, cu distanţa faţă de marile centre culturale şi de civilizaţie, etc. Din perspectiva noastră, este important să menţionăm că Ratzel vorbeşte de “poziţie intermediară”, atât în ordine naturală, cât şi politică. Este un tip de poziţie caracteristic îndeobşte statelor mici ori statelor apărute de curând pe hartă. În acest context autorul german vorbeşte de una dintre cele mai interesante poziţii politico-geografice intermediare din Europa, noul regat de la Dunăre, România, aflată între interesele directe ale Rusiei şi Turciei (în I. Nicu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 49). O formă de poziţie intermediară poate fi socotită şi ceea ce în literatura de specialitate se numeşte state-tampon (“buffer states”). Denumirea lor, pentru că, în fapt, ele au existat de mai multă vreme, este asociată cu numele lordului Curzon of Kedleston, autorul celebrei “linii Curzon” care despărţea Polonia de Uniunea Sovietică după primul război mondial (menţionăm că din 1795 cea mai mare parte a Poloniei a fost înglobată Rusiei). Curzon a funcţionat multă vreme în India drept reprezentant al Coroanei. Cu această ocazie a intreprins studii de sine stătătoare asupra graniţelor şi modalităţilor de stabilire a acestora. În cazurile în care, din anumite considerente, sau datorită unor circumstanţe anume se pot stabili frontiere clar delimitate, Curzon avansează ideea constituirii unor state tampon. Deşi, spune Curzon, statele tampon sunt formaţiuni artificiale, ele au o existenţă naţională proprie, sprijinite fiind şi de garanţiile pe care le oferă statele terţe, interesate în menţinerea lor (în Pozneakov, “Geopolitica”, pag. 48). Condiţiile politice ale formării statelor tampon oferă teren pentru intrigă internă şi intrigă externă, provenind din partea forţelor care vor o redesenare a graniţelor în zonă. Dar, cum subliniză şi Curzon, artificialitatea statului tampon este ceva relativ şi poate varia în funcţie de stabilitatea situaţiei interne, de soliditatea instituţiilor şi de poziţia guvernului său. Am insistat asupra acestei noţiuni, întrucât în literatura de specialitate întâlnim opinia potrivit căreia ideile lui Curzon şi-au aflat împlinirea prin Tratatul de la Versailles. Atunci, la salba de state - tampon existente anterior (Norvegia, Danemarca, Suedia, Belgia, Luxemburg şi Elveţia) s-a mai adăugat o a doua salbă alcătuită din Finlanda, Polonia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia, care erau necesare pentru separarea Rusiei de Europa. Este adevărat că aceste state au luat naştere într-un moment prielnic din punct de vedere istoric, reprezentat de dezagregarea imperiului austro-ungar, dar este greu de acceptat ideea caracterului lor “artificial”. Constituirea lor a avut loc pe principiul naţionalităţii, pe un teritoriu locuit de popoarele respective cu mult înainte de apariţia imperiului prăbuşit la finele primului război mondial. Putem mai degrabă vorbi de organicitatea şi nu de artificialitatea constituirii lor. Dar aceasta nu scade din presiunile teribile la care sunt supuse statele respective. Când spuneam că ele reprezintă o altfel de “graniţă” aveam în vedere că au apărut şi cu această misiune politico – strategică. De aceea presiunile sunt extrem de mari şi dintr-un sens şi din altul. Cu atât mai importantă este stabilitatea lor internă, performanţa lor. Într-un anume sens, acestea reprezintă atuul lor principal prin care îşi asigură supravieţuirea şi consolidarea. 3.1.3. Graniţa ca organ periferic Una dintre cele mai interesante viziuni promovează Ratzel cu privire la graniţă şi semnificaţia sa geopolitică. Graniţa nu mai este fâşia de pământ care marchează despărţirea dintre state, ci un organ periferic al statului, un martor al creşterii şi slăbiciunii sale, un senzor de mare fineţe al prefacerilor survenite în interiorul său. Cum am subliniat şi în primele cursuri, zona aceasta dintre state, altădată destul de întinsă, a dispărut. La graniţă se întâlnesc statele cu forţa lor, cu capacitatea şi disponibilitatea lor de a-şi extinde spaţiul pe care îl deţin la un moment dat. În noul context, frontiera exprimă relaţiile spaţiale dintre state, o zonă de mare presiune dintre ele. De aceea, frontiera are o semnificaţie politico-strategică şi atunci când desparte două state prietene şi iubitoare de pace. Ca linie despărţitoare, frontiera este un adevărat compromis la care s-a ajuns uneori prin intermediul forţei. Ea consfinţeşte o stare de lucruri proprie unui anumit interval de timp care desparte situaţiile politice şi cele de forţă. “Tratatele care garantează frontierele, spune Ratzel, se bazează pe acea imensă iluzie că ar fi posibil să se pună stavilă creşterii vii a unei naţiuni” (Citat în Pozdneakov, “Geopolitica”, pag. 47). Potrivit concepţiei lui Ratzel, statul ia naştere în jurul unui Mittelpunkt, care concentrează energia şi forţa unui popor. Din acest centru vital al statului pornesc, în cercuri concentrice, unde de energie şi vitalitate care acoperă întreg teritoriul naţional. Ultimul cerc este reprezentat chiar de graniţa statului respectiv. “Graniţa, subliniază Ratzel, este un produs al mişcării”, este “periferia teritoriului statal, economic şi a poporului”, organul cel mai sensibil unde putem detecta starea de sănătate a statului (op.cit., pag. 48). La graniţă putem cel mai bine măsura intensitatea pulsarilor economici, culturali, comunicaţionali emişi de Mittelpunkt. Graniţa nu este o linie fixă, chiar dacă ea este consacrată de către înţelegeri internaţionale. Ea se află în expansiune dacă intensitatea pulsarilor este mare, aşa cum poate fi în retragere dacă această intensitate se află în scădere. Cum este şi firesc, o graniţă desparte două state, două zone de influenţă. Prin urmare, în regiunea de lângă graniţă se întâlnesc şi se confruntă pulsari venind din direcţii diferite. Aici se face diferenţa dintre intensitatea lor. Nu este important ca un pulsar să aibă o anumită intensitate, ci ca el să nu întâlnească un pulsar cu o intensitate mai mare şi venind din direcţie opusă. Prin urmare, putem spune că, fiind un organ periferic, graniţa este, implicit, un raport de forţe. Este instructiv să semnalăm că Ratzel sesizează rolul vital pe care îl are în învingerea graniţelor un alt factor, anume comunicarea, care învinge spaţiile. Autorul german concepe comunicare într-un sens foarte larg, ea luând forma schimbului de mărfuri, al schimbului de produse culturale şi al schimbului de opinii propriu zise. “Condiţia grandorii unui popor şi, apoi, a oricărei mari puteri este dezvoltarea maximă a comunicării” (în I. Micu Sava, “Geopolitica. Şcoala geopolitică germană”, pag. 58), afirmă previzionar autorul, sesizând că în perioada care vine nu mai este suficientă forţa militară; mai mult, că forţa comunicării pătrunde unde nu poate bate forţa armelor şi că puterea de a penetra teritorii şi graniţe începe să devină un apanaj al comunicării, în sensul larg pe care l-am prezentat mai sus. 쥁`