Referat Balzac

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Balzac si de asemenea puteti face Download Referat Balzac

Citeste fragmente din Referat Balzac

HONORE DE BALZAC (1799-1850) Repere biografice În acreditarea ideii că marile curente literare şi mai cu seamă epocile de rezonanţă în istoria literaturii îşi sintetizează esenţa în câte un mare exponent al vieţii politice, militare, ştiinţifice şi culturale, realizmul francez se exprimă prin opera lui Balzac. De altfel s-a afirmat că opera sa rămâne documentul cel mai extraordinar al societăţii timpului său, mărturie şi muzeu viu al unui secol francez (Albert Thibaudet). Din perspectiva timpului însă Balzac a făcut pentru Franţa mai mult decât Ludovic-Filip, întrucât a conservat un secol din istoria ei într-o operă pe cât de vastă, pe atât de reprezentativă. Pe de altă parte, ca orice geniu, Balzac îşi depăşeşte timpul şi epoca , făcând din doctrina realistă un model de lectură şi realizare a romanului, care a zdrunciunat vechile concepţii şi a devenit lege în materie de gust literar pentru întregul secol ce i-a urmat, aşa cum subliniază Brunetière : “de cincizeci de ani un bun roman e acela care seamănă cu un roman de Balzac, aşa cum de o sută de o sut cincizeci de ani o comedie bună este aceea care seamănă cu o comedie de Molière”. BERNARD-FRANCOIS BALZAC Originalitatea sa, devenită proverbială la Tours, se manifesta deopotrivă în vorbele ca şi în faptele salr ; nu făcea şi nu spunea nimic asemănător altora ; Hoffmann ar fi făcut din el un personaj al povestirilor sale fantastice. Tatăl meu îşi bătea adesea joc de oameni, acuzîndu-i că-şi făuresc neîncetat propria nefericire ; nu putea sa dea ochii cu o faptă pocită fără a se mînia pe părinţii respectivi, şi mai ales pe cîrmuitori, mai puţin grijulii de înbunătăţirea rasei umane decît de aceea a animalelor. În privinţa acestui subiect extrem de delicat avea terii ciudate, pa care le argumenta într-un mod nu mai puţin ciudat: “Dar la ce bun să-ţi publici ideile? ”spunea el plimbîndu-se prin odaie, în haina sa călduroasă de mătase brun-roşcată, şi cu capul înfundat de cravata groasă, la modă pe vremia Directorului. “O să aud iar că mi se spune original (titulatura asta îl scoase din sărite)” şi pe lume nu va fi nici măcar un slăbănog sau un rahitic mai puţin !… Soţia sa îl puse la grea încercare răbdarea şi filozofia. Frumoasă, cu trăsături regulate, cu o faţă fină şi ascuţită, cochetă, adeseori rigidă şirece,era ofemeie şi jumătate, dar un suflet uscat. Primise o educaţie aleasă, la Les Dames de Saint-Gervais, la Paris. Doamna Balzac credea în ştiinţele oculte,în vrăjitoare şi în somnabuli. Familia Balzac trăia pe picior mare. Cînd se deschide o subscripţie pentru crearea unui liceu la Tours, cetăţeanul Balzac dădu 1300 de franci; prefectul 1000 de franci; arhiepiscopul,600 de franci. În afarăde rentele şi de arendele soţiei sale, Bernard-Francois încasa cîteva lefuri. Pommereul, care-l cunoscuse “la curte şi în tabere”, îl numise ajutor de primar la Tours şi administratorul ospiciilor. Tînăra pereche locuia mai întîii pe rue de l’Armée-d’Italie, într-o casă luaată cu chirie. La 20 mai 1798, cincisprezece luni după căsătorie, Laure Balzac născu un băieţel pe care voi sa-l adapteze şi care nu trăi decît treizeci şi trei de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se ivi pe lume al doilea copil al lor, Honoré născu la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici, soţia unui jandarm, locuind la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai tîrziu i se alătură sora sa Laure, născută la 29 septembrie 1800. Honoré nu-i iertă niciodată mameisale această separare : “Ce cusur fizic sau moral mă făcia să merit răciala mamei ? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întîmplare ?… Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, cînd m-am întors în casa părintească am fost atît de neluat în seamă încît stîrneam mila oamenilor …”. În realitate, doamna Balzac îngrozită de moartea pruncului hrănit la piptul ei, se supusese pur şi simplu obiceiului din vremea aceea. Trebuie să recunoaştem totuşi că, deşi atît de aproape de copiii ei, nu i-a văyut decît rareori. Doica era o femeie de treabă. Din păcate bărbatul ei suferea de patima beţiei şi, cînd se îmbăta, devenia brutal. Cu toate acestea, Honoré păstra o amintire ciudat de duioasă acestui dîmb de pe malul Loarei, zilelor în care, de dimineaţă pînă seara, construia “din pietricele şi noroi, palate Luvru în miniatură ”, şi mai ales “adjunctului construncţiilor sale”, surioara LAURE, “frumoasă ca o madonă de Rafael”. Atitudinea rezervată a pătinţilor avu ca efect sporirea afecţiunii freterne: Eram doar cu doi ani mai mică decît Honoré, şi în aceeaşi situaţie faţă de părinţii noştri ; crescuţi împreună, ne iubeam cu duioşie ; amintirea afecţiunii lui datează de mult. N-am uitat cu ce viteză alerga în ajutorul meu spre a mă împedica să vin de-a berbeleacul pe cele trei trepte înalte, inegale şi fără balustradă care duceau de la camera doicii noastre în grădină ! Înduioşătoarea sa ocrotire a continuat şi în casa părintească, unde nu o dată s-a lăsat pedepsit în locul meu, fără a-mi trăda vinovăţia. Cînd soseam la timp spre a mă acuza, îmi spunea: “Să nu mai recunoşti altă dată nimic, imî place să fiu certat în locul tău!…” Honoré trăi cîţiva ani în satul acela, unde casele albe se orînduiau de-a lungul taluzului Loarei, “”mărginită de minunaţi plopi, pe care îi auzeai foşnind”. Largul fluviu curgea între bancuri de nisip şi ostroave stufoase. Copilul se bucura de aceste privelişti fermecătoare, “unde stăpîne nu sînt cutezanţa, măreţia, ci frumuseţia naivă a naturii ”. pe malul celălalt se înşiruiau colinele “catifelate, înstelate de petele albe” ale castelelor aşezate ca pe nişte policioare. “Sub bolta-ţi senină ochi-mi de copil văzură primii nori gonind. ” Aceste aşezări pitoreşti din Turena aveau să rămînă pentru el, de-a lungul întregii vieţi, frumosul ideal, decorul celor mai dulci iubiri. Împlinise patru ani cînd a fost readus la Tours, în casa părintească. Mama s-a na ştiut să se facă iubită. Honoré era “un copil fermecător; voiciunea sa, gura-i bine conturată şi zîmbitoare, ochii săi căprui, sclipitori şi blînzi totodată, fruntea-i înaltă, bogata-i chica neagră atrăgeau privirile cînd ieşia la plimbare ”. băieţelul acesta drăgzţ, naiv, drăgăstos întîlnea “flacăra mistuitoare a unei priviri severe”. Mama sa “nu ştia ce înseamnă mîngîierile, sărutările, plăcerea simplă de a trăi şi de a gospodări pentru ceilalţi un cămin fericit”. Pofta de lux, dorinţa de a lua ochii şi de a-şi păstra rangul îi alterau caracterul. O a doua fată, Laurence, se născuse la 13 aprilie 1802 şi, cu prilejul botezului ei, soţii Balzac îşi dăruiră o particulă nobiliară, de altfel cu intermitenţe. Ascensiunea lor părea rapidă. Protejat de generalul prefectb Bernard-Francois devenia una din primele notabilităţi ale oraşului. Ca ajutor de primar, se simţea abligat să fie proprietar la Tours. Vînzînd ferma sin Gazeran, care aparţinea soţiei sale, cumpără, la numărul 29 de pe rue d’Intre-et-Loire – “o stradă imperială, o stradă cu două trotuare; o stradă bine pavată, bine construită, bine spălată, curată ca un pahar ; regina străzilor, singura stradă din Tours ” – o vilă frumoasă cu lambriuri vechi, cu grajduri şi grădină; apoi opt zile mai tîrziu, ferma Sain-Lazare, pe drumul de la Tours spre Saint-Avertin. Ferma era bun naţional, şi al Bisericii, ceea ce îi îndepărta pe credincioşi, afaceria devenind convenabilă. Mai ambiţios ca oricînd, încredinţat că, ajutat de forţe oculte, poţi obţine orice, Bernard-Francois uneltia pe ascuns şi nu-şi găsia timp pentru copiii săi. Preatînăra şi preafrumoasa lui soţie “se avînta exaltată în vîltoarea veţii mondene”; “îi ţinea sub vraja ei ” pe castelanii rurali din prejurimi şi pe englezi, pe atunci cu reşedinţă forţată la Tours. Mult mai tîrziu, la o vîrstă înaintată, îi spunea ficei sale: “”Un soţ bătrîn m-a silit să fiu rezervată şi să-i ţin întotdeauna la distanţă pe cei care mă plăceau; trăsăturile mele, niţeluş grave, mi-au dat mai curînd înfăţişarea unei femei dezagreabile decît a unei amabile …” Precauţii zadarnice. Invidioase, doamnele din partea locului găseau că “îmbrăcămintea ei era prea pretenţioasă” şi afirmau că soţul ei încheie afaceri prea bune. Prin succesele, prin cuceririle ei, reuşise sa-şi facă duşmance din toate femeiele virtoase. “Din pricina vîrstei sale tatăl tău avea delicateţia să nu spună nimic …” Nu spuse nimic nici cînd se vorbi despre o legătură a soţiei sale cu domnul de Margone, proprietarul castelului din Saché. Liniştea căminului reprezenta, în ochii săi, o condiţie esenţială a longevităţii. Familia Margonne se afla la graniţa dintre burghezie şi mica nobilime. Toţi îi recunoşteau particula de nobleţe, dar Jean de Margonne semna Margonne, pur şi simplu, aşa cum figura şi în registrul de stare civilă. Născut la 1780, acest tînăr frumos se căsătorise, în 1803 , cu verişoara sa, Anne de Savary, scundă, tînără, gheboasă şi mofluză, care-i adusese ca zestre domeniul din Saché, cu trei conace, două ferme şi şase mori. Messire Henri-Joseph de Savary, un domeniu format numai din podgorii: la Caillerie. Purta perucă, trăia cu o slujnică şi “ascundea o profundă circumspeţie ţărăniască sub masca simplităţii înşelătoare”. Ginerele său, Margonne, elegant, distant, prea “citadin” ca să se retragă la ţară, stătu pînă în 1815 mai mult la Tours decît la Saché. Îşi găsise un pretext virtuos ca să rămînă în oraş, angajindu-se ofiţer în trupele urbane, elită a gărzii naţionale. Duminica, pe promenadă, şi pe rue Rozale, conducea defilarea grenadierelor săi. Poate că Laure Balzac se îndrăgosti de el, dacă e să ne luăm după tradiţia familiei şi după aparenţe, văzindu-l trecînd în frumoasa-i uniformă, grav şi puternic, mulţumit de sine. Orice legătură e acaparatoare. Cînd fiul şi fica ei reveniră de la saint-Cyr-sur-Loire, nu mai găsi să-i vadă decît duminica. Honoré, Laure şi Laurence erau încredinţaţi unei guvernante care-i băga în toţi sperieţii, domnişoara Delahaye, şi trăiau îngroziţi deopotrivă de privirea fixă de-un albastru-închis a mamei lor şi de minciunile guvernantei, care pretindea că Honoré urăşte căminul, că nu ie tîmpit , ci făţarnic. Îl ironiza văzindu-l că priveşte stelele cu o pasiune ciudată. De mic copil improviza comedioare ca să-şi distreze surorile. “Scîrţîia ore întregi, scrie Laure, pe coardele unei mici viori roşii iar pe chipul său trălucia convingerea că ascultă ceva melodios. De aceea era foarte mirat cînd îl rugăm să mai termine cu această muzică. <> îmi raspundea el” Honoré se bucura de privilegiul de a trăi într-o lume imaginară şi de a auzio acorduri cereşti care nu răsunau decît pentru el. Cel mai mare eveniment din primii sa-i ani l-a constituit o scurtă călătorie la paris. Bunicii Sallambier doriseră să-şi cunoască nepotul. Doamna Balzac li-l aduse, şi ei îl plăcură la nebunie pe acest băieţel drăguţ, pe care-l copleşiră cu alintări şi cadouri. Neobişnuit cu astfel de sărbătorire, povesti la întoarcere surorilor sale mii de istorioare despre casa bunicilor, despre frumoasa grădina şi despre Mouche, cîinele de pază. La rîndul ei, doamna Sallambier relata cu placere această mica scenă: Într-o seară în care fusese adusă pentru el lanterna magică, Honoré , nezărindu-l printre spectatori pe prietenul său Mouche, se ridică, strigind pe-un ton autoritar: “Aşteptaţi !”… (Se ştia atotputernic la bunicul său). Iese din salon şi se întoarce cu blajinul cîine, căruia îi spune : “”Stai aici Mouche, şi uitî-te; nu te costă nimic, bunicuţul plăteşte!”. Vorbele de duh ale copiilor sînt ecoul naiv al cuvintelor socotite de părinţi că au rămas secrete. Se vorbea prea mult, în casa soţilor Balzac, despre bani şi despre moşteniri. Din păcate, la cîteva luni după aciastă călătorie, bunicuţul muri în urma unui atac de apoplexie. A fost o mare durere pentru Honoré. Puţin mai tîrziu, bunicuţa se mută la fiica ei. Aducea celor doi soţi o rentă de cinci mii de franci, dar săvîrşi greşiala de a încredinţa nişte capitaluri ginerelui ei, care-i plasă nechibzuit într-o afacere “uluitoare”, şi o făcu să piardă patruzeci de mii de franci. Doamna Sallambier şi-ar fi răsfăţat cu plăcere nepoţii; dar se interpuse severitatea ficei sale. Honore tremura ca varga cînd maică-sa spunea că se va ocupa de instruirea lui. În schimb îi plăceau, fără să le înţeliagă, gravele conversaţii şi originalele vorbe de duh ale tatăluisău. Doamna Balzac, “cu jilţ reţinut” la catedrala Saint-Gatien, îşi întovărăşia feciorul la slujbe religioase. Se arăta cu atît mai conformistă cu cît se ştia mai puţin ireproşabilă. J lui Jean de Margonne. Honoré se despărţi îndurerat de buna sa surioară, tovarăşă “a amărîciunilor şi lacrimilor sale”. Fără îndoială că exagera, din cauza hipersensibilităţii sale, tristeţia copilăriei lor. Mai tîrziu avea să spună : “N-am avut niciodată mamă”. Erau cuvintele nedrepte, scrise într-un moment de furie. Dar copii încearcă dureri mari, şi ce importanţă are că e vorba de-o falsă suferinţă, din moment ce-o socoteşti reală? Există bastarzi imaginari care, deşi născuţi în cadrul unei legături conjugale, se simt totuşi renegaţi de părinţii lor fără a înţelege cauza acestei nefericiri. Într-o măsură mai mare decît alţii, spre a-şi compensa descumpănirea, ei sînt însetaţi de succes şi de glorie. EUGENIE GRANDET Prezentare generală Concepţia realistă a lui Balzac se întemeiază, după propria-i mărturisire, pe detaliul împrumutat din realitatea contemporană şi nu din istorie sau imaginaţie, după credinţa romanticilor. Societatea franceză în toată ieraehizarea ei socială putea oferi scriitorului, de la limita tragicului până la cea a comocului, toată gama sentimentelor omeneşti. Considrând că omul nu poate fi decît produsul epocii lui, că tipologiile reflectă mediul de viaţă, Balzac se constituie într-un istoric al moravurilor, conform principiului că scriitorul trebuie “să compună tipuri prin reunirea mai multor caractere omogene” . Reunindu-şi opera sub titlul sugestiv de Comedie umană, Balzac operează clasificări şi stratificări, concepând lucrarea unei veţi într-o perspectivă unitară. Prima diviziune, Studii de moravuri, include Scene din viaţa privată (femeia la treizeci de ani, Moş Goriot, Contractul de căsătorie), scene din viaţa de provincie (Crinul din vale , Eugenie Grandet, Iluzii pierdute, Muza departamentului) Scene din viaţa pariziană (Istoria celor treisprezace, Cesar Birotteau, Verişoara Bette, Splendoarea şi nefericirile curtezanilor), Scene din viaţa politică, militară sau compestră. Următoarele două diviziuni sunt Studii filozofice, şi studii analitice. Comedia umană urmăreşte cîteva teme fundamentale,între care banii şi setea de parvenire, scriitorul având meritul de a fi înlăturat intriga romantică a iubirii prin aceea realistă a averii şi a moştenirii. Pe această temă se articulează şi romanul Eugenie Grandet, scena din viaţa de provincie încadrată în această impresionantă frescă socială oglindind drama aspiraţiilor înalte, zădărnicite de înteresele meschine ale societăţii. Apărut în 1833, cartea, una din capodoperele balzaciene, urmăreşte destinul tinerei Eugeniei, fiica dogarului Grandet din orăşelul de provincie Saumur, de pe Loara. Eroina duce o viaţă de privaţiuni impuse de tirania şi zgîrcenia tatălui său, înbogîţit prin speculă, în compania mamei sale, şi ea victimă a acestei tiranii, şi a slujnicei Nanon. Unica sicietate accesibilă bogatei moştenitoare este aceea a familiilor Cruchot şi Des Grassins aspirante, din interes meschi, la mâna ei. În viaţa cenuşie a Eugeniei nu intervine nici o umbră de speranţă pînă la venirea neaşteptată a vărului său Charles, eveniment care constituie, prin urmările lui, intriga romanului. Apariţia lui Charles este, la rîndul ei, motivată de falimentul şi, ulterior, de sinuciderea tatălui acestuia, fratele lui Grandet, care îi cere dogarului, ca ultimă dorinţă, să-i protejeze fiul şi să-i faciliteze plecarea spre Indii, pentru a-şi reface averea. Frumosul şi răsfăţatul Charles aduce în sufletul verişoarei sale sentimentul, necunoscut pînă atunci, al iubirii, de care Charles profită pentru a-i lua colecţia de monede de aur pe care i le oferise tatăl său de-a lungul timpului, de astfel la singura avere la care Eugenie avea acces direct. Promisiunea tînărului că, la întoarcere, se va căsători cu Eugenie nu poate să îmblînzească mânia avarului Grandet la aflarea veştii că Charles a plecat cu aurul ficei sale. Viaţa tinerei va deveni o condamnare, căci tatăl o izoliază în camera ei, hrînind-o numai cu pîine şi apă. La moartea doamnei Grandet, temându-se că Eugenie şi-ar fi putut cere moştenirea la care avea dreptul, reducându-i astfel venitul, bătrînul avar îşi eliberiază fiica, pentru care însă viaţa nu mai însemna nimic, după ce singura ei speranţă se spulberase. Întors după opt ani din îndepărtata Indie, Charles nu mai este tînărul de odinioară, ci un bărbat rece şi dur, purtînd pecetea dorinţei de înavuţie a familiei Grandet, care-şi anunţă verişoara, într-o scrisoare distantă, că se va căsători cu descendenta unei familii nobile. Dezamăgită şi lipsită de orice orizont, eroina va fi deacord, după moartea tatului său, să-l accepte pe fostul ei pretendent, dar nici de această destinul ei nu se schimbă, căci rămîne repede văduvă, dedicîndu-şi viaţa şi averea faptelor caritabile. Inegalabila artă a lui Balzac rezidă nu doar în structurarea subiectului său, ci şi în maniera de a-şi contura personajele, atât de veridic, încît ele trăiesc şi se mişcă liber şi dincolo de paginile cărţii, fascinîndu-l chiar pe creatorul lor care, în ceasul morţii, îl cheamă la căpătîiul său pe doctorul Horace Bianchon, ilustrul personaj al Comediei umane. Concepţia balzaciană că romanul trebuie construit într-o viziune deterministă, orice efect explicându-se printr-o cază, sociologică şi istorică, întrucît o acţiune nu există în afara dimensiunii ei sociale şi în afara localizării concrete în timp, afectează în sens pozitiv structura personajelor, devenite adevărate fişe antropologice, în care autorul cuprinde detalii simbolice, descrierii şi evocării, aspecte vestimentare, trăsături fizice şi de natură morală. Scriitorul, credea Balzac, nu este decît “secretarul societăţii care-şi scrie istoria ” şi rostul lui e “ să compună tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene”. O dată cu Balzac, romancierul devine omniprezent şi omniscient, are acces la secretele personajelor sale şi înţelege motivaţia faptelor lor, le guvernează destinele, mandatat de societatea pe care o reprezintă. Eroul este prezentat într-o diversitate de circumstanţe care îi configurează personalitatea, pornind de la prezent, evocînd trecutul şi urmărind evoluţia destinului său în viitor, în strînsă legătură cu mediul de viaţă, cu locul şi cu epoca. Un asemenia tip de erou se regăseşte şi în romanul Eugenie Grandet. Portretul lui Felix Grandet este o sinteză a ralentului balzacian, o dovadă a puterii de observaţie şi a fineţii de analiză a creatorului. Imaginea fizică a personajului prefigurează portretul său moral. Un om scund, îndensat, cu pulpe groase şi genunchi noduroşi, dogarul din Saumur exprimă voinţă şi îndîrjire în tot ceea ce întreprinde. Pe faţa rotundă cu bărbia dreaptă, ochii au o expresie calmă şi devorantă, amintind de privirea unui şarpe, iar cutele transversale ale frunţii trădează o viaţă plină de nelinişti. Lipsa de căldură, egoismul, atitudinea posesivă faţă de moştenitoarea sa se subordonează avariţiei, marca denitorie a personajului. Pe lîngă detaliile fizice, atitudinea şi manierile lui Grandet sugerează o deplină încredere în sine şi convingerea apriorică a reuşitei oricărei acţiuni în care s-ar fi angajat. Autorul nu neglijează nici detaliu vestimentar semnificativ în configurarea personajului său, îmbrăcat întotdeauna la fel, purtînd încălţări solide şi butucănoase, ciorapi de lînă, pantalon scurt de postav cafeniu şi, peste o jiletcă de catifea vărgată, o haină lungă, castanie. O deosebită atenţie acordă mănuşilor sale, care îl ţineau, de altfel, cel puţin douăzeci de ani. Faptul că nu datora nimănui nimic nici un ban atrage după sine respectul locuitorilor din Saumur, pentru care arta de a-ţi conduce profitabil afacerile reprezintă cea mai aleasă calitate a unui om. Devenit primar al orăşelului, Grandet impune pretutindeni aceeaşi admiraţie rece, numele său fiind legat cu veneraţie de o avere pe care nimeni nu o determinase axact. De altfel, pentru erou existenţa se reduce la afaceri, chiar datoria sa de soţ şi de tată fiind reglată în aceiaşi termeni. Imediat după înmormîntarea soţiei sale, el îi cere fiicei cu adevărat îndurerate să regleze “micile afaceri” ale moştenirii. Balzac pune în slujba conturării personajului său nu doar detaliile exterioare, ci chiar şi modul de a comunica al acestuia, redus în esenţă la cîteva sintagme, rostite cu voce vicleană: “nu stiu”, “nu vreau ”, “vom mai vedea”. Mai mult decît un avar tipic, Felix Grandet este imaginea deyumanizată a individului dominat de idealul banului, pentru care este capabil să sacrifice totul. Profilul eroniei se conturează în antiteză cu bătrînul Grandet. Sensibilă şi discretă, Eugenia ascunde probabil o frumuseţe asupra căreia scriitorul nu a zăbovit, dar care transpare din atitudinile şi sentimentele ei. În ciuda indiferenţei pe care o manifestă tatăl, pentru care tînăra nu reprezintă nimic, decît în măsura în care îi afectează averia, ea îl iubeşte şi este mereu preocupată sa nu-i prilejuiască vreo supărare, iar pentru mama sa, al cărei tragic destin îl urmează, nutreşte o iubire profundă şi statornică. Virtuţiile eroniei sînt însă dublate de o mare naivitate, ea fiind incapabilă să intuiască ori să accepte intenţiile meschine ale tatălui său. Crescută în privaţiune, departe de orice confort, Eugenie nu percepe valoarea banului, care pentru ea nu are nici o semnificaţie. De aceea renunţă cu uşurinţă la banii ei în favoarea lui Charles, apoi se mulţumeşte cu o rentă de o sută de franci pe lună, pentru aşi plăti slujbele la biserică. Eroina este victima unei educaţii pe care i-o impune o societate injustă, întruchipată de un tată tiran şi egois. Deprinsă a se supune fără nici o revoltă, ea devine prada uşoară a lui Charls, pentru care plăcerile vieţii şi apoi bucuria bogăţiei stau mai presus de orice sentiment. Toate celelalte personaje gravitează în jurul acestor doi poli ai romanului prefigurînd aceleaşi tipologii. Eugenie, mama sa, slujnica reprezintă imaginea colectivă a victimilor unei societăţi pentru care omul se măsoară în puterea banului, iar Grandet, Charls, Cruchot exprimă tocmai acestă putere dezumanizantă. Îngroşind puternic trăsăturile erouluoi său, Balzac a dat imaginea grandioasă a unui viciu dus la extremă, căci, după propria-i mărturisire, “dacă Moliere a creat avarul,eu am creat avariţia”. Apropierea de personajele clasice este evidentă în aceea ce priveşte aria tipologică cu diferenţa că eroii realismului sînt ancoraţi într-un timp concret, primind determinările lui. Tip al avarului, ca şi Harpagon, Grandet este însă avarul francez înbogîţit de pe urma revoluţiei. Arta narativă balzaciană se întemeiază pe vuziunea exterioară, dar omniscientă a scriitorului, care îşi construieşte naraţiunea la persoana a III-a, completînd-o magistral prin descrierea decorului, a interioarelor, a detaliilor, vestimentare şi prin dealog, esenţial în configurarea personajelor. Unitatea compoziţională derivă din chiar realitatea pe care o reprezintă, iar personajele, cu o identiate socială bine definită, al cătuiesc o umanitate ce face concurenţă stării civile, cunoscută fiind, de altfel, şi obişnuinţa scriitorului de a prelua numele eroilor săi de pe pitrele de mormînt ale cimitirului parizian Pere-Lachaise. Dincolo de observaţie rezidă însă puterea creatoare a lui Balzac, în care Baudelaire vede chiar esenţa umanităţii pe care o crease: “am fost deseori mirat că marea glorie a lui Balzac a fost aceea de a trece drept observator … Toate personajele lui sun ca nişte arme încărcate cu voinţă pînă la capătul vieţii ; acesta este Balzac însuşi”. Aprecieri Critice “Din punctul de vedere al realizării artistice, romancierul este cîştigat de pasiunea portretului, în care sens decorul exterior are rolul de a da preţioase şi foarte sugestive indicaţii asupra caracterelor, cu moravurile, deprinderile, concepţiile, sentimentele şi gusturile lor. Sepoate spune că de la această dată apar din plin şi <>, şi <>. ” (Ovidiu Drimba) “Oricît de mare şi de rapid a fost succesul domnului Balzac în Franţa, el a fost poate mai mare şi mai mai necontestat în Europa. Detaliile care s-ar putea da în această privinţă ar părea fabuloase şi n-ar fi decît adevărate. ” (Sainte-Beuve) 쥁`