Referat Costache Negruzzi - Alexandru Lapusneanul

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Costache Negruzzi - Alexandru Lapusneanul si de asemenea puteti face Download Referat Costache negruzzi - alexandru lapusneanul

Citeste fragmente din Referat Costache Negruzzi - Alexandru Lapusneanul

„Prin nuvela Alexandru LăpuÅŸneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seamă al literaturii noastre.” Tudor Vianu Bibliografie Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneÅŸti, neegalate până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului” (Al. Piru). C. Negruzzi trăieÅŸte ÅŸi se formează într-o perioadă de renaÅŸtere naÅ£ională, fiind alături, în acÅ£iunile culturale ÅŸi literare de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo. Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă ÅŸi literatură, Dacia literară, Propăşirea ÅŸ.a.) au fost adunate în volumul Păcatele tinereÅ£elor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale ÅŸi traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de juneÅ£e (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică ÅŸi un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină ÅŸi pălămidă (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova ÅŸi întemeietorul nuvelei istorice. Negruzzi este iniÅ£iatorul unor specii literare inedite în acel moment în literatura română, cum ar fi: primul model de literatură memorialistică (Fragmentul Cum am învăţat româneÅŸte); nuvela romantică (Zoe, O alergare de cai); „anecdotul istoric Aprodul Purice” (apărut în 1873, înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Åžtefaniada); prin schiÅ£a portretistică din ReÅ£etă ÅŸi Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul ÅŸi proverbialul din poveÅŸtile lui Creangă sunt prefigurate în Scrisoarea XII (Păcală ÅŸi Tândală, 1842), ca ÅŸi caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru – Cârlanii, Doi ţărani ÅŸi cinci cârlani, Muza de la Burdujeni, jucată pe scena Teatrului NaÅ£ional din IaÅŸi. Negruzzi a fost preocupat ÅŸi de problemele limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate Critică, pe temeiul cunoaÅŸterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat ÅŸi de creaÅ£ia folclorică (Păcală ÅŸi Tândală), a grupat proverbele pe teme (ca ÅŸi A. Pann în Povestea vorbei). Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia ÅŸi umorul, vorbirea în sentinÅ£e ÅŸi aforisme ca la clasici. Aflat la temelia literaturii moderne, în opera sa se reflectă modalităţile artistice ale epocii, clasice ÅŸi romantice. Prin nuvela Alexandru LăpuÅŸneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic. Nuvela a apărut în 1840 în revista Dacia literară, în primul număr, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru LăpuÅŸneanul, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogălniceanu în articolul-program (IntroducÅ£ia). Aprecieri critice „Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moÅŸie, relaÅ£ii de familie ÅŸi raporturi sociale, situat ca înalt slujbaÅŸ într-o poziÅ£ie de dependenţă faţă de autoritate; în ordinea spiritului, el încearcă să se elibereze, însă, de ingerinÅ£ele puterii ÅŸi de lestul inerÅ£iei conservatoare; voia să meargă cu veacul ÅŸi înÅ£elegea că înaintarea spre o orânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodată nimerea adevărul ÅŸi alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga structură a minÅ£ii ÅŸi prin Å£elul căutărilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.” Paul Cornea, Costache Negruzzi, Montesquieu ÅŸi ideologia aripei moldoveneÅŸti a paÅŸoptismului, în vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105. „Împotriva celor care au căutat să afirme impersonalitatea în creaÅ£ie, calitate care ar constitui înalta valoare artistică a nuvelei în discuÅ£ie –, să arătăm că contradicÅ£iile sociale intră în însuÅŸi procesul de creaÅ£ie ÅŸi astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendenÅ£ioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziÅ£ia scriitorului discutat faţă de frământările sociale pe care le oglindeÅŸte.” Gr. Scorpan, Realismul lui C. Negruzzi, în IaÅŸul nou, nr. 7/1950, p. 87. ALEXANDRU LÄ‚PUÅžNEANUL 1564 – 1569 ÃŽncadrarea în evoluÅ£ia literaturii române Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru LăpuÅŸneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puÅ£in în două puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale ÅŸi cel care recomanda subiecte autohtone de inspiraÅ£ie. Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, ÅŸi, pentru episodul omorârii lui MoÅ£oc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui BatiÅŸte Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare faţă de concepÅ£ia autorilor prelucraÅ£i. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (ÅŸi aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic ÅŸi mai puÅ£in ale adevărului istoric. Cercetările recente pun în lumină faptul că LăpuÅŸneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri ÅŸi că mai aspră era soÅ£ia sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul ÅŸi imaginaÅ£ia sa – a reuÅŸit să creeze o ficÅ£iune credibilă. Avem în Alexandru LăpuÅŸneanul prima proză istorică într-adevăr reuÅŸită din literatura noastră, ÅŸi anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent. Tema operei Tema nuvelei este istorică – perioada medievală moldoveană (perioadă în care luptele pentru domnie duc la sărăcie), politica de îngrădire a marii boierimi de către domnitor ÅŸi ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru LăpuÅŸneanu (1564-1569). Subiectul operei Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă ÅŸi o clasică evoluÅ£ie a momentelor. ExpoziÅ£iunea: Alexandru LăpuÅŸneanu revine în Moldova cu scopul de a-ÅŸi relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge „pre răpitorul” Åžtefan TomÅŸa, care-i urmase la domnie. LăpuÅŸneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaÅŸi care acum îl întâmpină aproape de graniţă: vornicul MoÅ£oc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc ÅŸi Stroici. AceÅŸtia vor să-l convingă să renunÅ£e la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubeÅŸte”. Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”, Alexandru LăpuÅŸneanu este hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunzând boierilor cu fermitate: „Dacă voi nu mă vreÅ£i, eu vă vreu […] ÅŸi dacă voi nu mă iubiÅ£i, eu vă iubesc pre voi […] Să mă întorc? Mai degrabă-ÅŸi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. Desfăşurarea acÅ£iunii: Speriat de ameninţările lui LăpuÅŸneanu, MoÅ£oc cade în genunchi ÅŸi-l roagă să nu-i pedepsească după fărădelegile lor, dar acesta le promite să-i cruÅ£e, ba mai mult, îi făgăduieÅŸte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. După fuga lui TomÅŸa, LăpuÅŸneanu se aÅŸează pe tronul Moldovei ÅŸi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mică greÅŸeala dregătorească, la cea mai mică plângere […], capul vinovatului se spânzura în poarta curÅ£ii […] ÅŸi nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soÅ£ia lui LăpuÅŸneanu ÅŸi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de cruzimile ÅŸi crimele înfăptuite de soÅ£ul său, îl roagă să nu mai verse sânge ÅŸi să înceteze cu omorurile, impresionată fiind de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninÅ£ase „Ai să dai samă, doamnă!”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite „un leac de frică”. Punctul culminant: Alexandru LăpuÅŸneanu „făcuse de ÅŸtire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toÅ£ii invitaÅ£i „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea LăpuÅŸneanu vine la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” ÅŸi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sărutat moaÅŸtele sfântului”, rosteÅŸte un discurs emoÅ£ionant în finalul căruia îşi cere tuturor iertare pentru că a vărsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospăţ însoÅ£iÅ£i fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârÅŸitul ospăţului, la semnul domnitorului, „toÅ£i slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele ÅŸi-i omoară pe toÅ£i boierii. LăpuÅŸneanu pune apoi să se reteze capetele celor uciÅŸi, după care le aÅŸeză în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt ÅŸi pe a celor mai mari deasupra, după neam ÅŸi după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci ÅŸi ÅŸapte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe domniÅ£a Ruxanda să-i dea leacul de frică, promis, care leÅŸină la vederea acestei grozăvii spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc să se bucure, ea se sperie”. ÃŽn acest timp, puÅ£inii slujitori aflaÅ£i în curte, care scăpaseră cu viaţă, „dasă larmă pe la casele boierilor”, aÅŸa că o mulÅ£ime „de norod, tot oraÅŸul” venise la porÅ£ile curÅ£ii domneÅŸti. LăpuÅŸneanu, înÅŸtiinÅ£at de venirea norodului, trimise pe armaÅŸ să-i întrebe „ce vor ÅŸi ce cer” ÅŸi-ÅŸi exprimă faţă de MoÅ£oc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. MoÅ£oc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. ÃŽntrebată ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, ci se luaseră unii după alÅ£ii, ca ÅŸi acum când începură să-ÅŸi strige nemulÅ£umirile: „Să se micÅŸoreze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toÅ£i MoÅ£oc!”. Åži brusc, toÅ£i ca unul, strigau „Capul lui MoÅ£oc vrem!”. Profitând de această situaÅ£ie, LăpuÅŸneanu îl dă pe MoÅ£oc mulÅ£imii, care se repezi asupra lui ca o „idră cu multe capete […] ÅŸi într-o clipală îl făcu bucăţi”, pedepsind astfel un boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aÅŸa cum îi promisese. Deznodământul: Timp de patru ani LăpuÅŸneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda ÅŸi nu mai ucide nici un boier, dar născoceÅŸte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâni, ciuntea ÅŸi seca pe care avea prepus”. Era totuÅŸi neliniÅŸtit pentru că nu pedepsise pe Spancioc ÅŸi Stroici, pe care nu reuÅŸise să-i găsească, simÅ£indu-se mereu în pericol de a fi trădat de aceÅŸtia. Se mută în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveÅŸte „de lingoare” ÅŸi, „în delirul frigurilor”, îl mustră conÅŸtiinÅ£a pentru toate cruzimile înfăptuite, îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească. Trezindu-se din starea de inconÅŸtienţă ÅŸi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, LăpuÅŸneanu se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul ÅŸi-i ameninţă cu moartea pe toÅ£i, inclusiv pe soÅ£ia ÅŸi fiul său: „M-aÅ£i popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulÅ£i am să popesc ÅŸi eu”. ÃŽngrozită de ameninţările lui LăpuÅŸneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soÅ£ului ei otravă-n băutură. Scena otrăvirii este cutremurătoare, Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei: spume făcea la gură, dinÅ£ii îi scrâşneau, ÅŸi ochii săi sângeraÅ£i se holbaseră”, până când, în sfârÅŸit, „îşi dete duhul în mânile călăilor săi”. A fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede ÅŸi astăzi portretul lui ÅŸi a familiei sale”. Conflictul operei Seria de opoziÅ£ii ce defineÅŸte personajele nuvelei Alexandru LăpuÅŸneanul, organizează decisiv materialul epic ÅŸi defineÅŸte coerenÅ£a viziunii artistice asupra unui subiect istoric. Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaÅŸte din cronici sau din viaÅ£a imediată. Natura conflictului este de esenţă psihologică ÅŸi socială. Conflictul psihologic vizează cele două aspecte ale personajului: LăpuÅŸneanu cel care a fost alungat de la domnie ÅŸi aspiră la ordine ÅŸi dreptate ÅŸi LăpuÅŸneanu cel care trăieÅŸte patima răzbunării: „Cu averile voastre” faţă de momentul final când ameninţă cu moartea fiului său: „Iar pe căţeaua asta […] împreună cu ţâncul ei”. Conflictul social priveÅŸte relaÅ£ia antitetică dintre LăpuÅŸneanu ÅŸi boieri, pe de o parte, pe de altă parte LăpuÅŸneanu – Doamna Ruxanda. ÃŽn cadrul conflictului cu boierii se individualizează înfruntările cu: MoÅ£oc, apoi grupul Spancioc-Stroici. Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugerează o compoziÅ£ie muzicală în care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul LăpuÅŸneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul naraÅ£iunii ÅŸi dialogului; conflictul LăpuÅŸneanu – Doamna Ruxanda este mai lent, dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanÅ£area naraÅ£iunii. De la un capitol la altul alternează conflictele ÅŸi tempourile ca într-o compoziÅ£ie armonizată clasic. Reîntors în Å£ară pentru o a doua domnie, Alexandru LăpuÅŸneanu îşi manifestă, chiar de la bun început, voinÅ£a de a stăpâni autoritar, strângând frâiele puterii în propriile mâini. Replicile sale faţă de „întâmpinarea” boierilor anunţă un prim conflict: între voinÅ£a domnitorului, dorinÅ£a sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care îi cârmuieÅŸte ÅŸi punctul de vedere al boierilor, ce îşi doresc un domn pe care ei înÅŸiÅŸi să-l ridice pe tron pentru ca apoi să guverneze sub numele acestuia. Schimburile de replici mai sus menÅ£ionate, precum ÅŸi scurta prezentare „istorică” a vocii sugerează preexistenÅ£a acestui conflict, datând cel puÅ£in de la sfârÅŸitul primei domnii a lui Alexandru LăpuÅŸneanu. Cel ce fusese cândva „stolnicul Petre” avusese manifestări mai puÅ£in despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa îngăduitoare încuraja o veÅŸnic pusă pe intrigi boierime care, nepedepsită, îl alungase de la domnie pe Alexandru LăpuÅŸneanu. Vechi jurăminte de răzbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul MoÅ£oc, boier puternic, influent ÅŸi ascultat de gâlcevitoarea boierime de Å£ară. LăpuÅŸneanu îşi exprima, chiar din prima scenă, voinÅ£a de a-l păstra în viaţă pe MoÅ£oc atât timp cât îi este „trebuitor” ÅŸi, mai ales, pentru a-l „uÅŸura” pe domn de „blestemurile norodului”. Celor ce-i spun că nu este dorit în Å£ară, LăpuÅŸneanu le dă replica memorabilă: „Dacă voi nu mă vreÅ£i, eu vă vreu…”, expresie a hotărârii de a se impune prin forţă acolo unde bunele intenÅ£ii dăduseră greÅŸ. La replica lui LăpuÅŸneanu, în care îşi face cunoscută dorinÅ£a de mântuire a ţării, MoÅ£oc anunţă începutul luptei. Negruzzi urmăreÅŸte ÅŸi accentuează manifestările lui LăpuÅŸneanu, ce trădează o psihologie aparte, aÅŸa cum a dorit ÅŸi Negruzzi să se înÅ£eleagă. De fapt, el nu are nimic patologic în manifestările sale. Politica de forţă a voievodului se manifestă prin acte abuzive (confiscarea averilor) ÅŸi prin acte de cruzime, care au darul de a o înspăimânta pe Doamna Ruxanda, urmărită de cuvintele-blestem „O să dai samă, Doamnă!”. Cu umorul negru ce-i caracterizează intervenÅ£iile, Alexandru LăpuÅŸneanu îi promite Doamnei un „leac de frică”. Prefăcându-se a se împăca – creÅŸtineÅŸte – cu boierii potrivnici, LăpuÅŸneanu jură strâmb, înÅŸală, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospăţ. Acesta se dovedeÅŸte a fi o cursă. Veselia ospăţului se preschimbă în vărsare de sânge. Jubilând sadic, LăpuÅŸneanu îi oferă Doamnei promisul „leac de frică”: o piramidă de capete aÅŸezate după rangul, faima, averea celor uciÅŸi. Doar doi tineri boieri scapă de măcel – Spancioc ÅŸi Stroici, care reuÅŸesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: „SpuneÅ£i celui ce v-au trimis […] că ne vom vedea pân-a nu muri!”. MoÅ£oc va fi oferit pradă furiei mulÅ£imii, confirmând astfel rolul de „ţap ispăşitor” pe care i-l nimerise LăpuÅŸneanu la întoarcerea în Å£ară. Devorat de suspiciune, slăbit de boală, LăpuÅŸneanu se retrage la mănăstire. Delirând, pradă febrei, încearcă să-l inducă încă o dată în eroare pe Dumnezeu (după jurământul strâmb), prin dorinÅ£a – exprimată – de a se călugări. Revenindu-ÅŸi însă în simÅ£iri ÅŸi trezindu-se în straie de călugăr, voievodul redevine acelaÅŸi Alexandru LăpuÅŸneanu, care ameninţă că „de mă voi îndrepta, pre mulÅ£i am să popesc ÅŸi eu!”. Patima puterii îl orbeÅŸte în asemenea măsură pe LăpuÅŸneanu încât este gata să-ÅŸi ucidă propriul fiu la gândul că acesta i-ar putea lua scaunul domniei. ÃŽn faÅ£a acestei ameninţări, Doamna Ruxanda îi duce voievodului paharul cu otravă pregătit de Spancioc ÅŸi Stroici. LăpuÅŸneanu, consecvent sieÅŸi, se stinge fără urmă de regret pentru cele săvârÅŸite, sub privirile, la fel de necruţătoare, ale celor doi tineri boieri. Conflictul puternic între LăpuÅŸneanu ÅŸi boieri cunoaÅŸte nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar ÅŸi în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. TotuÅŸi, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV ÅŸi prin utilizarea descrierii. ÃŽn afară de conflictul central, dintre voievod ÅŸi boierii intriganÅ£i din jurul lui MoÅ£oc – conflict aparent „soluÅ£ionat” prin piramida de capete ÅŸi linÅŸajul vornicului – există ÅŸi alte două conflicte, la fel de importante în economia nuvelei. Astfel, este conflictul ce-l opune pe LăpuÅŸneanu Doamnei Ruxanda. Cele două personaje, ale căror trăsături se creionează prin antiteză, nu se află în conflict de la bun început. OpoziÅ£ia de principii se conturează abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. IniÅ£ial Doamna Ruxanda nu pune la îndoială justeÅ£ea actelor soÅ£ului ei ÅŸi Domnul Moldovei. Ceea ce o determină să intervină este mai curând blestemul ce-i pare că o urmăreÅŸte, împreună cu întreaga sa familie. Blândă, îndurătoare, Doamna pare a fi, în toate, opusul lui LăpuÅŸneanu. SoÅ£ie ÅŸi mamă devotată, Doamnă a ţării (ÅŸi descendentă din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este însă un om cu simÅ£ul datoriei. LeÅŸină în faÅ£a piramidei de capete, dar nu intervine activ în treburile domniei decât atunci când cel ce-i este soÅ£ pare a-ÅŸi fi pierdut raÅ£iunea devenind o ameninÅ£are pentru toÅ£i cei din jur ÅŸi, mai ales, pentru fiul său ÅŸi viitorul voievod. Ceea ce o determină pe Doamna să ucidă, în final, după o luptă interioară (între datoria de soÅ£ie ÅŸi aceea de mamă ÅŸi Doamnă) este convingerea că LăpuÅŸneanu îl poate ucide pe fiul său ÅŸi moÅŸtenitorul tronului. Conflictul dintre Alexandru LăpuÅŸneanu ÅŸi tinerii boieri Spancioc ÅŸi Stroici este unul ce opune o voinţă despotică, o personalitate autocrată celor ce reprezintă o boierime iubitoare de Å£ară ÅŸi ordine. Fără a fi corupÅ£i ÅŸi hârÅŸiÅ£i în intrigi, precum ÅŸi boierii din jurul lui MoÅ£oc, Spancioc ÅŸi Stroici sunt hotărâţi să-i răzbune pe cei uciÅŸi având convingerea că, o dată cu moartea sângerosului tiran, abuzurile vor înceta, iar asupra ţării vor domni pacea, liniÅŸtea ÅŸi dreptatea. Structura ÅŸi compoziÅ£ia nuvelei. SemnificaÅ£ia mottourilor CompoziÅ£ional, nuvela respectă mai mult cerinÅ£ele genului dramatic decât pe acele ale celui epic. Distingem în Å£esătura intimă a nuvelei două planuri. Unul anunţă acÅ£iunile lui LăpuÅŸneanu în vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea oferă, la scenă deschisă, spectatorului desfăşurarea faptelor. Credem că cel de-al doilea plan constituie esenÅ£a dramatică a nuvelei. CompoziÅ£ia este de factură clasicistă: sobră, echilibrată, într-o arhitectonică organizată în patru capitole, fiecare purtând un motto care exprimă ideea substanÅ£ei epice. Cele patru capitole urmează un echilibru clasic, căci alternează conflictele ÅŸi procedeele de expunere sugerând echilibrul clasic al unei compoziÅ£ii muzicale în care alternează ritmurile. Nuvela are o structură simetrică ÅŸi un echilibru solid atât în ceea ce priveÅŸte ilustrarea evenimentelor, cât ÅŸi în ceea ce priveÅŸte psihologia ÅŸi tragismul personajului, ceea ce-l determină pe Vasile Alecsandri să o numească un adevărat „cap de operă de stil energetic ÅŸi de pictură dramatică”. Mottourile reproduc, într-o formă uÅŸor modificată, cronica lui Ureche ÅŸi S. Dacălul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-vodă LăpuÅŸneanu. „Dacă voi nu mă vreÅ£i, eu vă vreu…” – cuvintele aparÅ£in lui LăpuÅŸneanu, ca răspuns la îndemnul de a renunÅ£a la tronul Moldovei adresat lui de către boierii veniÅ£i să-l întâmpine. Se referă la conflictul, anunÅ£at încă din expoziÅ£iune, dintre LăpuÅŸneanu ÅŸi boierii susÅ£inători ai lui Åžtefan TomÅŸa. C. Negruzzi se slujeÅŸte de textul lui Gr. Ureche: „Dacă au mers solii acei de la TomÅŸa, ÅŸi au spus lui Alexandru-vodă. Atunci să fi zis Alexandru-vodă: <>”. OpoziÅ£ia dintre cele două pronume „eu” – „voi” anunţă conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustrează hotărârea lui LăpuÅŸneanu de a ocupa tronul împotriva voinÅ£ei marilor boieri, ÅŸi prin ele se instituie intriga; „Ai să dai samă, Doamnă!…” – este replica văduvei unui boier ucis de LăpuÅŸneanu, ameninÅ£are adresată Doamnei Ruxanda, soÅ£ia domnitorului, pentru crimele înfăptuite de el. Reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei ÅŸi inventivităţii scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde în adâncime personajul principal. AfirmaÅ£ia văduvei o face ÅŸi pe Doamna Ruxanda complice la faptele sângeroase ale domnitorului ÅŸi stârneÅŸte intervenÅ£ia acesteia în a tempera conflictul generator de ură ÅŸi răzbunare; „Capul lui MoÅ£oc vrem…” – sunt cuvintele mulÅ£imii de ţărani nemulÅ£umiÅ£i, veniÅ£i la Curte să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foame, de viaÅ£a lor devenită insuportabilă. Mottoul anunţă cea mai dramatică parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradării ÅŸi echilibrului situaÅ£iilor, precum ÅŸi al ingeniozităţii artistice cu care Negruzzi a ÅŸtiut să aÅŸeze faţă-n faţă domnul, boierii ÅŸi poporul; „De mă voi scula, pre mulÅ£i am să popesc ÅŸi eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru LăpuÅŸneanu, aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninÅ£are împotriva celor care-l călugăriseră. AmeninÅ£area relevă o pornire demonică pe care numai moartea o poate opri. Prin viziunea realistă a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor ÅŸi prin viguroasa sa construcÅ£ie epico-dramatică, Alexandru LăpuÅŸneanul se situează printre marile realizări ale literaturii paÅŸoptiste. Alexandru LăpuÅŸneanu – caracterizare Imaginea lui LăpuÅŸneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie ÅŸi desigur nici nu se recomandă din punctul de vedere al cerinÅ£elor impuse de o operă beletristică. Alexandru LăpuÅŸneanu este personajul principal al nuvelei cu acelaÅŸi titlu prin calităţi de excepÅ£ie ÅŸi efecte extreme, Negruzzi reuÅŸind să întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este aÅŸezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca ÅŸi acÅ£iunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia. AÅŸa cum e înfăţiÅŸat, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorinÅ£a de putere, de a o cuceri ÅŸi de a o păstra cu orice preÅ£. Erou romantic, LăpuÅŸneanu este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepÅ£ional, ce acÅ£ionează în împrejurări deosebite. Autorul îşi urmăreÅŸte personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrării în Å£ară ÅŸi până în clipa morÅ£ii. Tot ceea ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durităţii lui LăpuÅŸneanu. Astfel în capitolul I LăpuÅŸneanu este prezentat de către autor, în detaliul frapant, amănunÅ£it, conducându-ne astfel în mijlocul stării de spirit a personajului. Negruzzi utilizează dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-ÅŸi propriile sale trăsături prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observă că LăpuÅŸneanu vorbeÅŸte în pilde, folosindu-se de exclamaÅ£ii ÅŸi întrebări retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice. Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaÅ£ie a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată miÅŸcarea psihologică a viitorului tiran. Când rememorează întâia domnie a lui LăpuÅŸneanu, autorul foloseÅŸte o succesiune de interogaÅ£ii retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui LăpuÅŸneanu să părăsească Å£ara, acesta însă este hotărât să-ÅŸi recupereze tronul. Din reacÅ£ia lui LăpuÅŸneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul ÅŸi dorinÅ£a de răzbunare. Replicile exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic. LăpuÅŸneanu îi primeÅŸte pe cei trei boieri protocolar ÅŸi rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia feÅ£ei). Replicile arată siguranÅ£a se sine ÅŸi atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe duÅŸmanii săi să-ÅŸi dezvăluie ostilitatea ÅŸi intenÅ£iile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării ÅŸi am venit s-o mântui; ÅŸtiu că Å£ara m-aÅŸteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanÅŸează răspunsul învăluit în viclenie al lui MoÅ£oc ÅŸi răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie ÅŸi ură abia stăpânită a LăpuÅŸneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentinţă. Negruzzi însoÅ£eÅŸte replicile cu observaÅ£ii asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului: „răspunse LăpuÅŸneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger”. InterogaÅ£iile ÅŸi exclamaÅ£iile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare, a răspunsurilor LăpuÅŸneanului exprimă ritmul stării sufleteÅŸti a personajului, vorbirea lui devenind dramatică, trăită la cote înalte ale simÅ£irii omeneÅŸti. Cu o intuiÅ£ie psihologică remarcabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănÅ£uie într-o furie ÅŸi o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice: „Râdea, muÅŸchii i se suceau în râsul acesta, ÅŸi ochii lui hojma clipeau”. Când MoÅ£oc, plin de umilinţă, îi cere lui LăpuÅŸneanu să-l ia de partea sa, LăpuÅŸneanu dă dovadă de inteligenţă, capacitate de analiză ÅŸi pătrundere psihologică. Cu ajutorul unui proverb LăpuÅŸneanu îl caracterizează pe MoÅ£oc: „lupu păru-ÅŸi schimbă, da năravul ba”. Printr-o singură linie, LăpuÅŸneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veveriţă, duÅŸman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânăr cu multă dragoste de Å£ară, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaÅŸte minciunile, iar MoÅ£oc e „învechit în zile rele” ÅŸi „ciocoi făţarnic”. DorinÅ£a de putere n-ar valora nimic dacă n-ar fi susÅ£inută de o serie de alte calităţi care să-i dea posibilitatea de manifestare ÅŸi dintre acestea, cea mai importantă este abilitatea în ceea ce priveÅŸte relaÅ£iile umane. Abilitatea de a face promisiuni liniÅŸtitoare pentru ceilalÅ£i ÅŸi care, personal, nu-l angajează cu nimic. Tot de această Å£ine ÅŸi capacitatea de a-ÅŸi stăpâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câştigat de pe urma acestui lucru. Este expert în manipulare ÅŸi declară cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăşte să-i cruÅ£e, deocamdată, pe boieri, ÅŸi pe MoÅ£oc în special: „te voi cruÅ£a, căci îmi eÅŸti trebuitor, ca să mă mai uÅŸurezi de blăstemurile norodului”. LăpuÅŸneanu a venit în Å£ară cu anumite intenÅ£ii care sunt pline de patima răzbunării, acest lucru punând în evidenţă un personaj diabolic. LăpuÅŸneanu se conturează ca un adevărat personaj tragic. El îndeplineÅŸte toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii. Alexandru LăpuÅŸneanu în prima sa domnie, a vrut să mulÅ£umească tot poporul. Faptul că acest lucru nu i-a reuÅŸit atrage după sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris. Prin urmare LăpuÅŸneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat naÅŸtere poftei de răzbunare. Se marchează prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos. Procedeele de caracterizare cu care operează autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directă (prin cuvintele autorului); autorul reÅ£ine câteva detalii de comportament sau de expresie care au însă o greutate extraordinară în definirea trăirilor personajului: „muÅŸchii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnică de portretizare este experimentată de realiÅŸti în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum ÅŸi procedeul de caracterizare indirectă (prin dialog). Dialogul este de esenţă dramatică, este lăsat să curgă liber, autorul nu intervine nici cu scurte intervenÅ£ii scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenÅ£a tensionată ÅŸi complexă a unui personaj viu. LăpuÅŸneanu este tipul domnitorului tiran ÅŸi crud, cu voinţă puternică, ambiÅ£ie ÅŸi fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica raÅ£iune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei: „Dacă voi nu mă vreÅ£i, eu vă vreu”. Dacă în primul capitol portretul lui LăpuÅŸneanu este scos în evidenţă prin intermediul antitezei dintre boieri ÅŸi LăpuÅŸneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui LăpuÅŸneanu reiese din antiteza conflictuală dintre domniÅ£a Ruxanda ÅŸi el. domniÅ£a Ruxanda e plină de înÅ£elepciune, gingăşie pe când LăpuÅŸneanu e crud, nemilos ÅŸi făţarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care LăpuÅŸneanu înfuriat de cerinÅ£a domniÅ£ei, ÅŸi anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reacÅ£ie necontrolată a lui, nepotrivită pentru un domnitor. Prin această acÅ£iune, LăpuÅŸneanu dovedeÅŸte a fin un om cu o fire colerică, impulsie, obiÅŸnuit să judece ÅŸi să facă dreptate singur, după propriile reguli. Auzind cererea domniÅ£ei, LăpuÅŸneanu o mustră „pentru vorbele nebune”, dar promite în final că va înceta cu omorurile, însă nu înainte de a-i da leac de frică. LăpuÅŸneanu în momentul de faţă, disimulează, dorind să fie calm ÅŸi se poartă autoritar faţă de soÅ£ia sa, dar ÅŸi cinic pentru că în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reacÅ£ie de-a dreptul maladivă a personajului dând încă o dată dovadă de cruzime, spirit diabolic ÅŸi spirit de răzbunare. LăpuÅŸneanu ajunge acum să îndeplinească cu adevărat rolul de personaj excepÅ£ional în situaÅ£ii excepÅ£ionale, specific personajelor romantice. Procedeele pe care autorul le foloseÅŸte în capitolul doi sunt: caracterizare directă ÅŸi caracterizare indirectă. ÃŽn capitolul trei îl surprinde pe LăpuÅŸneanu intrând în biserică prilej pentru autor să realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuÅŸeÅŸte totodată să creeze ÅŸi atmosfera de epocă (moment în care de altfel se dovedeÅŸte că Negruzzi este ÅŸi un adevărat creator al realismului). LăpuÅŸneanu, ca un mare actor, îşi va regiza cu deosebită rigurozitate, urmărind efectele, miÅŸcările, ca pe o scenă, întru totul viabilă. Eroul disimulează din momentul în care intră în biserică, îşi atribuie un rol prin care vrea să pară un umil păcătos dornic să se spovedească ÅŸi să se îndrepte spre calea cea dreaptă. Ipocrizia ÅŸi făţărnicia personajului este nelimitată. El vrea să pară că se căieÅŸte pentru greÅŸelile sale astfel Å£inând un discurs în care se foloseÅŸte de pilde biblice. LăpuÅŸneanu vrea să pară convingător, faptul că se foloseÅŸte de pildele biblice este doar pentru a crea în sufletul boierilor un adevărat efect persuasiv (de convingere, de lămurire). Discursul lui LăpuÅŸneanu pune în evidenţă un personaj cu o inteligenţă strălucită. Acesta ÅŸtie să utilizeze cuvintele de o aÅŸa manieră încât să-ÅŸi convingă auditoriul fără însă a părea suspect printr-o excesivă umilinţă. Le atrage atenÅ£ia boierilor că au greÅŸit cu toÅ£ii. Autorul foloseÅŸte ÅŸi elemente anticipative pentru a fixa trăsăturile personajului ÅŸi intenÅ£iile acestuia; astfel înÅ£elegem că personajul nostru are intenÅ£ii malefice, căci moaÅŸtele Sf. Ioan cel Nou au tresărit la atingerea lui LăpuÅŸneanu. El îşi încheie cuvântarea invocându-l pe Isus să le ierte greÅŸelile ÅŸi cheamă boierii la un ospăţ. LăpuÅŸneanu câştigă încrederea boierilor, care vin la ospăţ, cu excepÅ£ia lui Spancioc ÅŸi Stroici. ElocinÅ£a sa Å£ine de abilitate, plăcerea vorbelor memorabile, a construcÅ£iei discursului, însă s-ar putea susÅ£ine că e mai curând vorba de histrionism, de atenÅ£ie la efectul produs asupra spectatorului, decât de eficienÅ£a sa ca persuasiune asupra interlocutorului. Din felul în care este organizat ospăţul se poate observa că planul domnitorului e bine gândit. La un semn al lui LăpuÅŸneanu se declanÅŸează măcelul. Sadismul personajului precum ÅŸi decăderea psihologică sunt de-a dreptul înfiorătoare: cu cinism priveÅŸte dintr-un colÅ£ măcelul, dându-i o satisfacÅ£ie totală priveliÅŸtea sângeroasă. După care, satisfăcut, il dă pe MoÅ£oc mulÅ£imii. De caracterul histrionic se leagă probabil ÅŸi cruzimea sa. ViolenÅ£a, tratarea fără menajamente a duÅŸmanului, era o trăsătură obiÅŸnuită în lumea respectivă, însă, în cazul lui LăpuÅŸneanu, ea frizează patologicul. Pentru faptul că el nu se mulÅ£umeÅŸte cu faptul de a-ÅŸi învinge duÅŸmanul, ci e hotărât să-l nimicească total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare – lichidarea în masă a boierilor ÅŸi construirea unei piramide din capetele lor. ÃŽn momentul în care LăpuÅŸneanu construieÅŸte piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul foloseÅŸte dialogul, dar ÅŸi naraÅ£iunea. Ca ÅŸi în primul capitol dialogul dă personajului o consistenţă sporită (pare o fiinţă vie). Antiteza dintre LăpuÅŸneanu ÅŸi MoÅ£oc, ca ÅŸi aceea dintre LăpuÅŸneanu ÅŸi Doamna Ruxanda defineÅŸte personajul prin crearea elementului de contrast. Bun cunoscător al psihologiei umane, se dovedeÅŸte atât în atitudinea lui faţă de MoÅ£oc cât ÅŸi atunci când profită de mulÅ£imea adunată la porÅ£ile curÅ£ii domneÅŸti, ÅŸtiind astfel să scape de unul dintre cei mai ameninţători duÅŸmani ai săi, argumentând „ProÅŸti, dar mulÅ£i […] să omor o mulÅ£ime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”. Capacitatea de manipulare este dusă la desăvârÅŸire, atunci când, în faÅ£a mulÅ£imii răzvrătite, el ia hotărârea (comunicată de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele moÅŸiei dumnitale, cum ziceai însuÅ£i”) de a-l sacrifica pe MoÅ£oc, scăpând în acest fel de un duÅŸman periculos (ÅŸi, formal, respectându-ÅŸi promisiunea) ÅŸi deturnând un pericol iminent, o mulÅ£ime care, scăpată de sub control, ar fi putut deveni imprevizibilă. DeÅ£ine arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat „cu mare pompă domnească” se închină pe la icoane; sărută moaÅŸele sfântului, îl ia martor pe Dumnezeu pentru căinÅ£a de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce pregăteÅŸte cel mai sadic omor din toate câte comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri uciÅŸi la ospăţul domnesc, la care fuseseră invitaÅ£i. Este inteligent, perfid, reuÅŸind să păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine ÅŸi să-ÅŸi ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le aplică cu o satisfacÅ£ie deosebită. ÃŽn ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu ÅŸi doreÅŸte să fie călugărit. Un personaj obsedat în aÅŸa măsură de puterea temporală, de aici ÅŸi acum, e limpede că nu poate fi prea preocupat de viaÅ£a de apoi. Doar în pragul morÅ£ii sale hotărăşte, ca un fel de troc, ca în cazul că va scăpa, să abdice ÅŸi să se călugărească, pentru ca, de îndată ce această ameninÅ£are ăşi pierde caracterul iminent, să dispară ÅŸi căinÅ£a ÅŸi să îşi retracteze promisiunea, redevenind, potenÅ£ial, violent. ÃŽntr-un moment de luciditate este prins de o furie nebună ÅŸi ameninţă cu moartea fiului său. Degradarea psihologică a personajului atinge un punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat. Doamna Ruxanda îndemnată de Spancioc ÅŸi Stroici (care s-au reîntors între timp în Å£ară) precum ÅŸi de mitropolitul Teofan, îl otrăveÅŸte pe LăpuÅŸneanu. Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea personajului marchează un alt moment din tragedia greacă antică ÅŸi anume thanathosul. SuferinÅ£a fizică a personajului este dublată ÅŸi de suferinÅ£a sufletească, LăpuÅŸneanu este sensibilizat, nu doreÅŸte să audă nimic din ce-a făcut. Este clipa adevărului, o clipă de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprimă catharsi-ul în tragedia greacă. Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumită demnitate în faÅ£a morÅ£ii, atunci când, realizând că nu mai are nici o scăpare, că a fost otrăvit ÅŸi că e la cheremul duÅŸmanilor săi, Stroici ÅŸi Spancioc, cere să i se dea lovitura de graÅ£ie, favoare ce i se refuză, fiind lăsat să moară în chinuri. Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată de multe fapte cumplite: leacul de frică, linÅŸarea lui MoÅ£oc, ameninÅ£area cu moartea propriei familii, schingiuirea ÅŸi omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacÅ£ie a boierilor etc. Moartea lui LăpuÅŸneanu este o plată binemeritată pentru cruzimea sa. - @ D n r À Ä à ä ø X tă, ÅŸi dornic de un final cât mai rapid, fără chinuri. Scriitori ÅŸi critici literari au apreciat în diferite epoci ÅŸi moduri aspectul psihologic al lui Alexandru LăpuÅŸneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui LăpuÅŸneanul”, iar Ovidiu DensuÅŸianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinaÅ£ie diabolică, sadică, spre teroare, o dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-ÅŸi află alinarea unei suferinÅ£e tainice numai la vederea ÅŸi auzul suferinÅ£ei altora”. Doamna Ruxanda – caracterizare – Puse în evidenţă pe un fundal istoric dramatic, graÅ£ie unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru LăpuÅŸneanu se evidenÅ£iază rând pe rând spre a se confrunta ÅŸi spre a-ÅŸi împlini destinul înscris – în fresca istorică – de moto-urile ce deschid tablourile confruntărilor. Doamna Ruxanda apare iniÅ£ial în contururi estompate, caracterizată mai curând de opoziÅ£ia caracteriologică faţă de LăpuÅŸneanu decât de propriile trăsături. IntervenÅ£ia, aproape timidă, în faÅ£a actelor despotice ale voievodului mărturiseÅŸte o fire blândă, căreia îi repugnă cruzimea. Åžocată de piramida de capete, „leacul de frică” pe care i-l oferă, cu umorul său sumbru LăpuÅŸneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – încă – la modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O să dai samă, Doamnă!…” o impresionează însă, făcând apel nu atât la sensibilitatea feminină, la firea blândă ÅŸi miloasă a personajului, ci la statutul său de Doamnă a ţării. Neintervenind în faÅ£a abuzurilor soÅ£ului ei, Ruxanda riscă să îşi împărtăşească, alături de întreaga sa familie, de Å£ara pe care o conduce despotic LăpuÅŸneanu, consecinÅ£ele funeste ale blestemelor celor oropsiÅ£i. Astfel, se conturează un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui LăpuÅŸneanu, ci o va face să trăiască, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei. DemenÅ£a finală a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda să opteze între datorie ÅŸi sentimentele sale de soÅ£ie, datoria de Doamnă ÅŸi, pe de altă parte, de mamă a unui viitor domn. Doamna Ruxanda va lua funesta ÅŸi curajoasa decizie finală, de a-i otrăvi pe Alexandru LăpuÅŸneanu, abia după ce se convinge că viaÅ£a fiului ei poate fi curmată de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului. Abia acest LăpuÅŸneanu, intoxicat de voinÅ£a de putere (probabil din momentul în care a renunÅ£at să fie Stolnicul Petre), transformat în fiară, gata să-ÅŸi ucidă propriul fiu dacă acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda să renunÅ£e la datoria de soÅ£ie; renunÅ£area ce are loc după ce LăpuÅŸneanu însuÅŸi a sfărâmat toate legăturile, fireÅŸti, de familie, în numele voinÅ£ei sale despotice. Vocea datoriei materne precumpăneÅŸte în aparent fragila Ruxanda, nu Ã