Referat Ibraileanu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Ibraileanu si de asemenea puteti face Download Referat Ibraileanu

Citeste fragmente din Referat Ibraileanu

Garabet Ibrăileanu s-a născut la 23 mai 1871,la Tîrgu-Frumos.Tatăl,de origine armean,se numea Teodor; mama,Maria,era fiica lui Andronic şi Vartenia Marcovici din Roman. La 1872 părinţii,împreună cu copilul,se mută la Roman,în casa Varteniei Marcovici. Peste patru ani Teodor Ibrăileanu,în asociaţie,arendează moşia de la Poiana lui Iuraşcu,din apropierea Romanului,unde se mută,la puţină vreme,toată familia."Aici la Poiana lui Iuraşcu,va scrie peste ani G.Ibrăileanu,am cunoscut natura."La 17 septembrie,Maria Ibrăileanu moare,după ce dădu naştere unei fetiţe,Maria. În 1877 tatăl lui Garabet se recăsătoreşte,după cum îi caracterizează Ibrăileanu,în Amintiri,"din combinaţii gospodăreşti". În septembrie 1878 el pleacă la şcoala din Bacau,dar e mutat curând la Roman,deoarece tatăl îşi găsise o slujbă de administrator la o moşie din apropierea oraşului.Copilul se îmbolnăveşte şi este retras de la şcoală. 1879-1883 este perioada,cînd G.Ibrăileanu studiază la şcoala primară din Roman.Pînă în 1887, urmează cursurile gimnaziului Roman-Vodă,luînd,din clasa a II-a,premiul întîi în fiecare an. La început de an şcolar din 1887,se înscrie în clasa a V-a a lceului "Codreanu"din Bîrlad. Pe 21 septembrie acelaş an moare Teodor Ibrăileanu. Peste un an, Ibrăileanu,împreună cu alţi colegi,printre care şi Ionescu Raicu-Simion,înfiinţează societatea literară "Orientul".În iunie 1889 "Orientul" se destramă prin plecarea din Bîrlad a elevilor ce terminaseră liceul. La 1 iulie,împreună cu Panait Muşoiu şi Eugen Vaian,scoate revista"Şcoala Nouă",care apare pînă în iunie 1890.Secretar de redacţie,Ibrăileanu semnează la început cu iniţială;din numărul 3 - cu pseudonimul Cezar Vraja. În iunie 1890 G.Ibrăileanu termină liceul;în toamnă îşi ia examenul de bacalaureat la Universitatea din Iaşi.Se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Iaşi;în anul întâi frecventează toate facultăţile,negăsindu-şi locul. G.Ibrăileanu dă examene la Şcoala Normală Superioară(1891).O parte din obiecte erau predate tot de profesorii facultăţii.Atras de febra publicistică şi de ideile socialiste,G.Ibrăileanu lasă studiile superioare pe un plan secund,examenele trecîndu-şi-le cu întîrziere.Din 1890 colabora la săptămînalul bucureştean"Munca";în 1892 îl întîlnim la "Adevărul şi Critica socială";în 1893 şi 1894,la "Evenimentul literar"(nr.1 apare la 20 decembrie 1893;din iulie 1894,redacţia se mută la Bucureşti;de la nr.45, 24 octombrie 1894,se contopeşte cu"Lumea nouă"),din octombrie 1894 pînă în februarie 1895 colaborează la "Lumea nouă". În iunie 1894 termină Şcoala Normală Superioară. În aprilie 1895 susţine examenul şi obţine licenţa în ştiinţele istorico-filosofice.Cunoaşte pe Elena Carp (născută la 25 mai 1873),viitoarea sa soţie. În 1896 traduce pentru Editura Semitca Bel-Ami de Guy de Maupassant:semnează Cezar Vraja.Numit suplinitor la Gimnaziul de băieţi din Bacău la 1 septembrie nu s-a prezentat la post.Rămîne in Iaşi unde dă lecţii particulare,lucrează,sub conducerea lui A.Philippide,la Dicţionarul Academiei,şi îşi petrece timpul liber în preajma Elenei. În aprilie 1899 se prezintă la postul de la Bacău. Este numit profesor la Liceul Internat (septembrie 1900). În 1901 colaborează la "Noua Revistă Română"a lui C.Rădulescu-Motru.La 5 iulie se căsătoreşte cu Elena Carp.Suplineşte un an,începînd cu 1septembrie,catedra de Filosofie de la Liceul Naţional(fost Academia Mihăileană). Între lunile ianuarie şi aprilie1902 îşi susţine examenul de capacitate pentru a deveni profesor titular.Se naşte Maria,unicul lor copil.La 1 septembrie este numit profesor provizoriu de limba română şi la Liceul Militar din Iaşi. În martie,aprilie şi mai 1904,face,cu Elena,o călătorie în străinătate:Austria,Germania,Italia,Elveţia. La 1905 colaborează în numerele 1-3 ale revistei"Curentul nou",scoasă de H.Sanielevici. În martie 1906 apare la Iaşi "Viaţa românească",directori C.Stere şi Paul Bujor,secretar de redacţie G.Ibrăileanu.Până la 1 iulie 1908,redacţia revistei a fost în casa lui Ibrăileanu;după mutarea redacţiei cenaclul literar continuă în acelaşi loc. La 18 decembrie 1907,Ministerul îi acordă titlul de profesor definitiv. Este numit profesor suplinitor la catedra de Istoria literaturii române moderne a Facultăţii de litere din Iaşi(1 septembrie 1908). În 1909 apare volumul Scriitori şi curente;în perioada februarie-martie se internează la sanatoriul Sfînta Elisabeta din Bucureşti. La 1911 redactează o detailată biografie ce va apare postum sub titlul Amintiri din copilărie şi adolescenţă.la 5 noiembrie este desărcinat de minister de postul de suplinitor,în locul lui fiind numit Eugen Lovinescu,doctor în litere la Paris şi docent universitar.În decembrie G.Ibrăileanu se înscrie la doctorat. În 1912 publică teza doctorat:Opera literară a lui Vlăhuţă,în urma căreia primeşte titlul de doctor.În iunie Consiliul facultăţii propune numirea lui Ibrăileanu ca profesor la aceeaşi catedră;ministerul acceptă;de acum înainte,viaţa lui Ibrăileanu se va împărţi între revistă şi Universitate. August 1916 - îşi încetează apariţia "Viaţa românească". Între aprilie şi septembrie 1918 G.Ibrăileanu scoate cotidianul"Momentul".Mai apoi în octombrie Academia Română îi respinge candidatura. Din februarie pînă în decembrie 1919 apare revista săptămînală"Însemnări literare".Ţine,la îndemnul dr.Fr.Rainer,un "curs popular" despre literatura română la Institutul Anatomic din Iaşi. Martie 1920 - reapare"Viaţa românească".Scoate volumul Note şi impresii. În 1921 apar volumele:După război,Scriitori români şi străini. 1924 - 1925 redactează Adela într-o primă versiune,pe care o citeşte soţiei şi prietenilor. În 1927 lucrează la o ediţie a poeziilor lui Eminescu ce va fi editată în 1930 de"Cultura Naţională".În acelaş an apar volumele:Studii literare şi Privind viaţa.Tot din 1930,redacţia"Vieţii româneşti"se mută la Bucureşti,editată fiind de"Adevărul". În ianuarie 1933 se retrage de laconducerea revistei care va reveni lui M.Ralea,directorul părţii literare şi artistice.În mai,apare romanul Adela.În iunie i se conferă premiul naţional de proză. La 1934 bola se agravează;în aprilie suportă la Bucureşti o intrvenţie chirurgicală;spre toamnă este internat la sanatoriul"Casa Diaconeselor" din Bucureşti. În noaptea de 10 spre 11 martie 1936,Ibrăileanu a părăsit lumea celor vii,la 12 martie corpul profesorului a fost incinerat şi un sfert de oră i s-au cântat andantele şi Simfonia pastorală a lui Beethoven. G.Ibrăileanu n-a scris decât puţină critică propriu-zisă şi aceea despre autorii preferaţi.Stilul ei vorbit,repezit,o face neatractivă.Impresia primă e a unei oarecare vulgarităţi în expresie,a lipsei de fineţe. Şi,dimpotrivă, fineţea e calitatea dominantă a criticului. Cartea de literatură avea în ochii lui Ibrăileanu existenţa unei fiinţe vii,faţă de care ai sentimentele pe care le ai faţă de o fiinţă vie.Amintirile din lectură îi erau tot aşa de puternice ca şi amintirile din viaţă. Spiritul critic în cultura românească este o carte scrisă cu vervă sclipitoare,cu argumente nesofisticate,într-un adevărat spirit poporanist,cuprinzînd întîia reabilitate de răsunet adusă literaturii de la 1848.Ea repară nedreptatea care se făcuse acestei literaturi,dispreţul interesat cu care o acoperise juninismul. Referitor la opera comică a lui Ion Luca Caragiale,G.Ibrăileanu spunea: "Marele creator de oameni Caragiale n-a creat în Machi şi Popeşti individualităţi,pentru că,după el,n-au individualitate nici în viaţa reală.Formele noi i-au redus la unitate,i-au făcut la fel de ridicoli.Comicul fiecăruia e comicul întregii categorii.Unul suferă de "sitoaţia" ţării, altul suferă de "lacuna" din codul penal - aceasta e singura deosebire. Marele creator Caragiale a reuşit să facă acest tour de force de creaţie, se poate zice negativă;să nu dea nimic individual acestor tipuri, ci numai petecea categoriei lor." Tot de la Ibrăileanu aflăm că Octavian Goga s-a făcut cunoscut în 1906 printr-un volum de Poezii, în care aducea o lume nouă, un sentiment nou şi o formă nouă. După Alecsandri,care cântase pe ţăranul pitoresc şi patriarhal când nu cântase pe ţăranul-decor sau chiar ţăranul-bibelou,veni Coşbuc care cântă viaţa idilică, idealizată a unei ţărănimi fericitte,iar după Coşbuc veni Goga,care introduse în poezia noastră pe ţăranul oprimat, aşa cum se încercase altădată să ni-l zugrăvească, în treacăt şi fără succes, Cezar Boliac,sau, în timpurile mai nouă, cu un succes discutabil, N.Beldiceanu. Dar Goga, în deosebire de aceşti înaintaşi, nu se mărginea numai la zugrăvirea vieţii ţărăneşti, într-un sens sau altul. La dreptul vorbind, nici nu era în intenţia lui să dea scene,idilice sau tragice, din viaţa ţărănească. În "Postumele" lui Eminescu, G.Ibrăileanu scrie: R b h{ h{ " h{ h{ h{ ¢ rezintă manuscrisele poeţilor pentru cercetătorii literari.Aşa că, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este îndreptăţită şi este folositoare. Publicarea lor,însă, în colecţia "autorilor clasici" , ca "poezii de Eminescu", nu poate fi justificată. Dacă pentru oamenii din generaţia trecută, adevăratul Eminescu este şi rămîne acela din ediţia Maiorescu, apoi pentru generaţia tînără, care a avut de la-nceput în mână două volume de Eminescu, "Eminescu" este altul.Am văzut mulţi tineri citind pe Eminescu indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou,de "postume".Evident că în mintea acestora există un alt Eminescu decât în mintea oamenilor de la sfîrşitul veacului trecut. Şi e nedrept. Eminescu nu e,nu poate fi altul decît cel ce a voit să fie el însuşi. Tot ce n-a voit să fie e foarte util pentru piceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul să rostim vreo părere asupra talentului lui, judecînd după vreo "postumă"? Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e aşa de mare faţă de predecesorii săi, încît nu mai poate fi vorba de o "evoluţie" a literaturii,ci de o satiră.Căci de la Alecsandri, Bolintineanu, şi chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Şi nu vorbesc de conţinutul, de tendinţa operei lui Eminescu.Sărituri, în privinţa aceasta, s-au întîmplat în toate literaturile.Vorbesc numai de artă.Predecesorii săi sunt atît de puţin artişti, şi Eminescu e un atît de mare artist! El a moştenit atît de puţin şi a creat atît de enorm de mult! Şi această săritură părea şi mai mare pe vremea cînd nu se cunoştea decît opera sa, care începe cu Venere şi Madonă(ediţia Maiorescu). De cînd însă cunoaştem bucăţile anterioare Venerei şi Madonă(din ediţia Şaraga şi, acum, din aceste "postume"),putem asista la evoluţia ce a făcut-o Eminescu,care este în acelaşi timp evoluţia literaturii române însăşi, de la Alecsandri -Bolintineanu pînă la Eminescu, evoluţie întîmplată însă, în activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de pînă la Venere şi Madonă, este scriitorul care face evoluţia literaturii române de la Alecsandri pînă la ceea ce înţelegem prin "Eminescu". "Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.",menţiona Ibrăileanu în Povestirile lui Creangă, din "Viaţa românească". "În Creangă trăiesc credinţele,eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pămîntului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletul omului de munte între ţăranii moldoveni." "Basmul, povestea valorează cât talentul celui care povesteşte.Şi Creangă a avut un aşa de mare talent, încît în toate poveştile sale oamenii trăiesc cu o individualitate şi cu o putere de viaţă extraordinară. Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra cu nurorile ei, Stan Păţitul, Badea Ipate etc. sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa Muntelui din judeţul Neamţ.Şi vestiţii năzdrăvani: Ochilă, Flămînzilă, şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi "ai dracului", ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi, din Amintiri, - numai cît trataţi epic. După cum La Fontaine a zugrăvit în dobitoacele sale pe contemporani, stările sociale şi pînă pe Ludovic XIV,tot aşa şi marele nostru scriitor, în poveştile sale, a zugrăvit lumea reală pe care a cunoscut-o. "Miracolul" e secundar, afară de unele cazuri când îi serveşte să exagereze humoristic." " Ibrăileanu a spus cele mai fundamentale lucruri despre un scriitor şi rămîi surprins să găseşti un lucru evident abia azi, bănuit cu mult înainte." George Călinescu Într-un articol "Caracterul specific naţional în literatura română" G.Ibrăileanu îşi clarifică naţionalismul său estetic, ce nu are nimic de a face cu naţionalismul de tendenţă. Dacă orice artă iese din zugrăvirea realităţilor care nu sînt decît naţionale , atunci orice adevărat artist are un specific: "Poezia, şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului, exprimînd mai ales afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă, e naţională adesea numai întru cît sufletul unui individ poartă petecea sufletului poporului din care face parte. Dar aceast element subiectiv naţional apare şi în proză, chiar şi în cea mai obiectivă. E atitudinea scriitorului faţă de lucrurile zugrăvite. Acest element se adaugă, deci, şi el, la celelalte, adîncind caracterul specific naţional a prozei. Aşadar, dacă poezia, cît e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, - proza, cît e talentată e şi expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E încă o dată mai bogată în relaţii naţionale, subiective şi obiective." Inversînd această propoziţie, estetul enunţă un criteriu: cu cît o operă literară e mai naţională, cu atît se apropie cu mai multă probabilitate de artă: "… dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane - într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu, - credem că cei mai talentaţi ar coincide, de cele mai multe ori, cu cei mai naţionali. Această lege se verifică chiar prin cei doi scriitori munteni, citaţi mai sus, căci nu credem să fie o simplă întîmplare că Brătescu şi Caragiale sînt totodată şi cei mai însemnaţi prozatori munteni care au zugrăvit lucruri mai ale noastre…" Referindu-se la Coşbuc, G.Ibrăileanu scrie în Note şi impresii: "Coşbuc a fost adevăratul şi poate singurul poet al pămîntului şi neamului românesc cel etern, aşa cum a rămas dedesubtul schimbărilor şi al furtunilor aduse de vremuri. În poezia lui Coşbuc nu sunt curente de idei trecătoare, atitudini de sistem filozofic şi de şcoală literară. "Optimismul" său nu este altceva decît sănătatea, decît seninul şi armonia sufletului său. Această sănătate şi această armonie sufletească apar în chip splendid şi în arta sa , în perfecţia, liberă şi nesilită, a versului său luminos. Coşbuc a fost un scriitor rar, un scriitor unic în întreaga literatură a vremurilor de azi. Trebuia un concurs de împrejurări ca să poată apărea un Coşbuc. Din "Pagini alese" ne putem informa despre referinţele lui Ibrăileanu către M.Sadoveanu: "Ţara dincolo de negură" e una din cărţile cele mai plăcute ale lui Sadoveanu. Dacă mi s-ar cere să aleg cinci volume din cele patruzeci ale dumisale, negreşit că "Ţara de dincolo de negură" ar face parte din ele… În acest volum Sadoveanu a pus tot ceea ce are mai bun în bagajul său de fapte: natură, oameni ai naturii şi trecut. Şi toată perfecţia artei sale, ajunsă la maturitate. Nu numai puşcaşii şi pescarii sunt oameni ai naturii, ci toate personagiile sale, în ipostazul lor de vînători, chiar cind sunt recrutate dintre intelectuali. Şi tot aşa nu numai oamenii vechi evocaţi în cîteva bucăţi, şi nu numai oamenii primitivi de sub munte şi din bălţile Dunării sunt din trecut, ci toţi vînătorii săi.Mai întîi prin patriarhalismul îndeletnicirii lor şi în al doilea rînd prin ceea ce e ancestral în instinctul care-i duce prin munţi şi văi şi prin bălţile misterioase. Şi în sfîrşit este evocat chiar şi de felul relaţiilor dintre vînători, cu camaradieria lor simplă, cu poveştile şi "minciunile" vînătoreşti, în adunările lor prin case mobilate ca pe vremea dacilor - cu "cuconu Nicu", cu pădurari ieşiţi de prin tainiţele codrilor şi cu acea egalitate dintre "cuconu Nicu" şi pădurar, datorită meşteşugului vînătoresc, care, suprimînd ierarhia socială, întoarce pe om la natură şi la primitivitate. Domeniul favorit al dlui Sadoveanu e trecutul…Dar trecutul este atît de mult muza dlui Sadoveanu, încît d-sa nu se mulţumeşte cu impresia normală de trecut a vînătoriei şi a împrejurărilor ei. Trecînd peste raportarea faptelor vînătoreşti actual, Sadoveanu imaginează vremuri imemoriale şi misterioase. În "Vînătorii de lupi în veacuri vechi" Sadoveanu are viziunea unor vînători preistorici dintr-o rasă emigrată din nord spre malurile Siretului. În "Vînt dinspre Căliman" Sadoveanu îşi satisface nostalgia trecutului, punînd în scenă pe un ţăran care spune că a văzut zimbri pe muntele Căliman. Iar acest vînător fantast, povestind despre gazda lui de pe Căliman, un aborigen romanizat în a doua generaţie, evocă şi un alt fel de trecut impresionant. Cu impreciziunea de care vorbeam mai sus şi fără să-şi ia nici o răspundere, Sadoveanu a putut să învie din morţi oameni şi fiinţe stinse de mult - să-şi dea şi să ne dea fiorul trecutului formidabil adus, halucinant, în prezent. Iar acest fior al trecutului este, el însuşi, numai un aspect al altui sentiment, al sentimentului dominist din opera sa, al sentimentului de mister…" "Ibrăileanu militează pentru europenizarea structurilor socio- culturale româneşti în cadrele specificului naţional, numai astfel posibil." Ion Dună 쥁`