Referat Eminescu-macedonski

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Eminescu-macedonski si de asemenea puteti face Download Referat Eminescu-macedonski

Citeste fragmente din Referat Eminescu-macedonski

Eminescu si Macedonski (douã spirite complementare ale poeziei românesti) Pe când Macedonski îsi publica al doilea volum de versuri (Poezii), având constiinta geniului sãu precum si sentimentul nerecunoasterii adevãratei sale valori de cãtre contemporani, Eminescu exista deja ca personalitate artisticã prin realitatea operei sale exceptionale, consacrate si prin mitul care se crease în jurul personalitãtii poetului national. Dominat de spiritul eminescian, de forta seminalã a acestui model, Macedonski, creator al Noptii de decemvrie si al Rondelurilor, nu poate fi pus în afara acestei dominante poetice. Deosebit temperamental de genialul sãu rival, el a avut totusi multe asemãnãri cu Eminescu, dintre cele mai evidente fiind afinitãtile sale cu modernismul. Desi a respins constant eminescianismul, coloanele edificiului sãu poetic rãmân marii romantici precum Byron, Musset, Hugo. Prezenta vie a creatiei eminesciene a influentat perfectiunea formalã a versurilor macedonskiene precum si temele din ciclul Noptile, replicã în stil macedonskian la Scrisorile lui Eminescu. Tabloul poeziei sociale a lui Macedonski e bogat colorat. Poeziile lui, mai ales cele din prima parte a activitãtii literare, grupeazã ideile, afectele si reactiile poetului într-o dualitate complementarã alcãtuitã din mizantropie si avânt, din scepticism si entuziasm, din neâncredere, revoltã sau dispret fatã de oameni si iubire pateticã fatã de formele nealterate ale naturii, pentru viatã în expresiile ei elementare. Îndeosebi în ciclul Noptilor, cu unele ecouri din Noptile poetului francez Alfred de Musset, Macedonski surprinde tablouri vii ale mizeriei, suferintei si nedreptãtii, proprii societãtii în care zeitate supremã este: Câstigul ce se-naltã pe-acelasi piedestal Moral întotdeauna si vecinic imoral Câstigul ce-n picioare cãlcând virtute, lege Trufas înainteazã pe tronul sãu de rege Dealtfel, Noptile macedonskiene sunt suitã de puternice replici critice îndreptate împotriva a tot ce este nedrept, meschin si josnic în lume. Viziunea poetului este extrem de cuprinzãtoare. În Noaptea de noiembrie, una dintre cele mai frumoase "nopti" ale poetului, în care Macedonski îsi descrie propria înmormântare, defileazã, ca într-un mars grotesc, viciile si degradarea moralã a societãtii. Totul se ordoneazã într-un tablou realizat cu o viguroasã culoare, în care se amestecã tragicul cu umanul. În Noaptea de februarie, poetul surprinde, în viziunea macabrã a casei de perditie, atât disolutia inevitabilã în lumea capitalistã a celui mai pur sentiment, iubirea, cât si degradarea dureroasã a femeii, ca imagine a puritãtii si nobletei morale. În Noaptea de ianuarie, Macedonski desemneazã si condamnã, ca Eminescu în Scrisoarea III mercantilismul si demagogia guvernatorilor: Grasi pedanti, burdufi de carte si de-nvãtãturi goi Bogãtasi ce cu piciorul dati la inimi în gunoi, Parveniti fãrã rusine, mizerabili ce la cârmã Faceti salturi de paiate pe frânghie sau pe sârmã N-am cu voi nici un amestec, cãci în lume de-ati trãit Este-o satirã întreagã faptul cã v-ati zãmislit. Relatia geniului cu societatea e si subiectul Scrisorilor, Scrisoarea III dezvoltã imaginea geniului militar, întruchipat de Mircea cel Bãtrân. Acesta e nu numai înzestrat cu talent de conducãtor, dar e mai ales un model de contopire a individualitãtii sale, cu dorintele ei, cu aspiratia de libertate si nãzuinta de neatârnare a poporului român. Conducãtorul, poporul si natura, însufletiti de sentimentul patriotic al apartenentei la pãmântul si neamul daco-romanilor vor constitui un zid insurmontabil în calea cotropitorilor. Scrisoarea IV înfãtiseazã geniul în ipostaza de îndrãgostit ce vede în femeia iubitã un ideal, un mijloc de accedere în zona inefabilului. Dar în mijlocul unui univers ce stã sub semnul curgerii eterne , un univers în care nimic nu dureazã, ci se transformã (râul este Demiurg - curgerea e suveran eternã, desi undele sunt trecãtoare) îndrãgostitul se loveste în cãutarea pãtimasã a esentei fiintei iubite de conventiile sociale, de zdrobitoarea lipsã de intimitate pe care o conferã conditia de om în contact cu societatea: Azi n-ai chip în toatã voia în privirea-I sã te pierzi Cum îti vine, cum îti place pe copilã s-o dezmierzi […] As! abia ti-ai întins mâna, sare ivãrul la usã, E-un congres de rubedenie, vre-un unchi, vreo mãtusã… Scrisoarea V e o satirã virulentã la adresa femeii ce nu se poate înãlta la nivelul aspiratiei poetului. Eminescu descrie atmosfera saloanelor moderne în care curtezana e centrul atentiei, ucigãtor de frumoasã si de superficialã; ea nu are profunzimi, vorbãria spumoasã si goalã a fantilor si a crailor de mahala pretuiesc în ochii ei mai mult decât linistea meditativã a unei fiinte pline de gânduri. Macedonski creeazã poemul Imn la Satan, satanismul fiind pe atunci o temã la modã, cântatã si de poeti ca Byron, Lermontov, Baudelaire si accidental chiar si la Eminescu, în poeme precum Mortua est: De e sens într-asta E-ntors si ateu Pe palida-ti frunte Nu-I scris "Dumnezeu" sau Înger si demon, unde iubita este vãzutã în ipostaza îngerului, iar el în ipostaza rebelului, demon insurgent instigând la nesupunere. Totusi existã în credinta eminescianã un grup de poezii în care se simte vibratia poetului când trãieste sacralitatea. Oda Rugãciune se adreseazã Preasfintei Fecioare, în calitatea ei de Doamnã a Cerului (Crãiasã alegându-te), de Maicã Preacuratã (O, Maicã Preacuratã), de Reginã peste îngeri, de apãrãtoare: Fii scut de întãrire si zid de mântuire sã înalte si sã ântuie neamul românesc: Înaltã-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie. Sentimentul dominant e de adoratie ca formã elevatã a temei iubirii (Privirea-ti adoratã / Asuprã-ne coboarã), fiindcã adreseazã Preasfinta Fecioarã este ocrotitoarea poporului român, este Maica noastrã Preacuratã, prin care trebuie sã dobândim cea de-a doua nastere din Duh Sfânt (Îngenunchiem rugându-te). Erotica la Macedonski nu este expresia unui sentiment suav melancolic, care se multumeste cu un surâs usor sau o delicatã strângere de mânã. Iubirea lui e, dimpotrivã, o dezlãntuire de forte elementare, care se manifestã brutal si la care se mai adaugã si satisfactia unui desãvârsit triumf. Iubirea e un act creator de viatã pe care poetul o soarbe cu o sete niciodatã potolitã, asa cum patima apare în poezii ca Stepa sau Faunul (volumul Excelsior). Eminescu a dat cea mai purã întruchipare a sentimentului iubirii, desãvârsind ceea ce începuse Bolintineanu si Iancu Vãcãrescu, talentul precursor ce cânta dulce a iubirii primãvarã. Poetul e serios în iubire; ca si în naturã, pune în ea o zguduitoare si ereditarã încordare: Cãci te iubeam cu ochi pãgâni / Si plini de suferinti / Ce mi-i lãsarã din bãtrâni / Pãrintii din pãrinti. Femeia, mijloc de accedere în absolut, în sfera idealã a iubirii, se asociazã la începutul creatiei lui Eminescu cu imaginea unor semidivinitãti (Valhaida, Ondina), si ele reprezentau o întruchipare directã, imediatã, a gândirii. Femeia înseamnã în prima etapã a creatiei eminesciene principiu component al armoniei cosmice, ea este eternul feminin care întâlneste eternitatea poeziei. Din acest nucleu se vor dezvolta douã ipostaze fundamentale ale eroticii eminesciene: angelitatea femeii, cultivatã îndeosebi în poezia din tinerete (Înger palid, Basmul ce l-as spune ei, Din noaptea) si o a doua ipostazã caracteristicã eroticii lui Eminescu e conceperea frumusetii feminine ca o imagine în lumea fundamentalã a frumusetii absolute, asociind iubirea cu poezia, cãci iubirea apare în Scrisoarea V sub forma visului apolinic al daimonului. Portretul de tânãr demon e aproape obligatoriu pentru eroii eminescieni, eroinele sale au o statornicã înfãtisare angelicã, marcatã de o cvasiimobilitate ce îi conferã statut si aparentâ de tablou sau de statuie. Gestica eminescianã e stilizatã si ritualizatã. În idile, iubita rãsare, plutind, dintre trestii, cãzând lin pe pieptul iubitului. În Sãrmanul Dionis plutirea devine zbor cosmic, iar în Scrisoarea IV, Muresanu, Sarmis e o plutire legãnãtoare de ape. Iubirea însãsi capãtã în erotica eminescianã multiple valente. În Înger si demon fiecare din termenii cuplului reprezintã negatia violentã a celuilalt: Ea un înger ce se roagã - El un demon ce viseazã; Ea o inimã de aur - El un suflet apostat… Astfel, iubirea care-i lega devine sinonimã cu dorul iesirii de sine. În Luceafãrul diferenta dintre cei doi e de ordin antologic si dorul lui Hyperion ce cautã iubirea principesei muritoare devine sete de repaos, se confundã cu dorinta de intrare în haos, nefiintã, moarte: Îngerul sau demonul din poezia de tinerete, ca si Hyperion din Luceafãrul, par astfel a iubi, în imaginea celuilalt, propria lor moarte precizeazã Ioana Em. Petrescu. Când nu este sete de extinctie, sentimentul iubirii se înscrie în tipologiile a douã scenarii. Cel dintâi scenariu e expresia dorului de dragoste din ideile sau iubirea fericitã, plenarã, asa cum apare în putine creatii: Fãt-Frumos din tei, Povestea teiului, Cãlin (file din poveste). Iubirea e vãzutã ca un ritual de reintegrare în armonia cosmicã, de recuperare a stãrii de farmec, a timpului echinoxial. Floare albastrã, Lacul, Dorinta, Lasã-ti lumea înfãtiseazã ritul magic într-un cadru vegetal paradisiac, specific românesc, dominat de toate elementele-motive specific populare: codrul (Hai în codrul cu verdeatã…-Floare albastrã), izvorul, luna, lacul, teiul, florile de tei, salcâmul. Iubitul îsi cheamã aleasa în codrul cu verdeatã, unde vor pluti pe lacul codrilor albastru, sub lumina blândei lune si flori de tei deasupra noastrã / Or sã cadã rânduri-rânduri. Natura este sãlbaticã, paradisiacã si în consonantã cu sentimentul de fericire ce însoteste întâlnirea îndrãgostitilor. Eminescu nu este un peisagist conform esteticii romantice, natura devine stare sufleteascã, cadrul exterior punctând si potentând sentimentul: Stelele nasc umezi pe bolta seninã / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plinã. / Clopotul vechi împle cu glasul lui sara / Sufletul meu arde-n iubire ca para (Sara pe deal). Natura se manifestã asemenea unei forte cosmice si se individualizeazã de poet prin câteva caracteristici specifice. Întâlnirea se desfãsoarã conform unui scenariu, cu gesturi ritualizate: chemarea, asteptarea, gesturile de iubire, culminând cu acea recuperare a unei stãri erotice pe care poetul o numeste farmec. Spre deosebire de poezia lui Macedonski, erotica lui Eminescu se elibereazã de senzualitate, tinzând spre o spiritualizare a dragostei. Îmbrãtisarea e castã, sãrutul e inocent si dulce ca florile ascunse. Poetul nu evocã aproape niciodatã prezenta iubitei ca realitate imediatã; e vorba de o celebrare a fostei iubiri în amintire sau vis, o invocare adesea magicã. Se face astfel trecerea la al doilea scenariu al eroticii eminesciene care include poezii ce au ca temã durerea, deznãdejdea, nostalgia iubirii pierdute. Femeia cântatã e întotdeauna o absentã. Fiinta acesteia e actualizatã prin forta amintirii, ea este recuperatã din neguri reci unde au dus-o depãrtarea, înstrãinarea, moartea. Existã si aici un ritual ce aspirã sã fixeze magic prezenta iubitei: Când însusi glasul gândurilor tace, când atitudinea de evlavie si piosenie precumpãneste, atunci poetul recheamã prin incantatie magicã prezenta iubitei. Aceasta îsi are consistenta din umbre, e diafanã, vaporoasã, înainteazã plutind. Aparitia e fantomaticã, puterea ei de seductie stã în vrja ochilor mari si aducãtori de pace. E marcatã de cvasiimobilitate, plutire nemiscatã si are gesturi de o finete spiritualã: Cu geana m-atinge pe pleoape. În acest caz natura se manifestã negativ, prin ploaie, vânt, chiciurã, brumã. Peisajul e dezolant si pare a întruchipa sentimentul dominant de disperare si tristete al îndrãgostitului: Afarã-i toamnã, frunza-mprãstiatã, iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri…. Astfel debuteazã Sonetele, semnificativ de altfel pentru mesajul poeziei. La Eminescu tema naturii mai este ilustratã în poezii dupã modelul folcloric, însã profund originale, având o tensiune filozoficã care lipseste poeziilor folclorice. Astfel în Revedere, gãsim ideea opozitiei între natura vesnicã si mereu tânãrã si om, fortã perisabilã, supusã: Ce mi-I vremea când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri (…) Numai omu-i schimbãtor Pe pãmânt rãtãcitor. Codrul face teoria spetelor vesnice înfãtisând spectacolul cosmic în succesiunea anotimpurilor, iar glasul acestuia se adreseazã eului poetic, devenind un mod de comuniune între fiinta cosmicã si fiinta umanã. Localizarea în spatiul fizic românesc este fãcutã în douã cuvinte cheie: Dunãre si doina. Doina si oamenii care cântã doina sunt tot atât de vesnici ca si codrul care o ascultã si ei se tin locului ca si elementele lumii fizice. În poezia Ce te legeni, codrule, Eminescu orienteazã imaginile dupã ideea calendaristicã a rotatiei timpului. Pãsãrile care se duc cu gândurile sunt copii pãdurii, puterea latentã a germinatiei care va deveni eficientã cu întoarcerea cerului de primãvarã. Primãvara, anotimpul maximei vitalitãti este cântat de Macedonski în Noaptea de mai, cum nu fãcuse nimeni altul pânã atunci în literatura noastrã, în versuri de mare suflu liric, memorabile prin cadentã si exuberantã. Între suflul eufonic al poemului si betia dionisiacã a lunii se mai stabilesc corespondente profunde, de ordin vital, culminând cu impulsul zborului si al elevatiei care spiritualizeazã fiinta din mijlocul unei orchestratii de tip romantic: E mai si încã mã simt tânãr sub înãltimea înstelatã. Accentuând asupra caracterului efemer, a schimbãrii aproape cotidiene, fizice si psihice a firii omenesti, pe de o parte, iar pe de altã parte, asupra imuabilei imagini a naturii, chiar în ipostazele spectaculoasei sale reveniri în fiecare primãvarã, poetul ne oferã cheia de boltã a relatiilor eterne dintre om si naturã. Frumusetile, minunile naturii, ale universului întreg au o putere tonifiantã asupra sufletului poetului. În fata acestor splendori, care-i însenineazã viata, poetul repetã eufonic, cu exuberantã continuã, versul devenit laitmotiv al întregii poezii: Veniti: privighetoarea cântã si liliacul e-nflorit! În natura reânviatã în luna mai poetul descoperã inepuizabile resurse de regenerare moralã, conditii care îl smulg din mijlocul jalnicelor nevroze, îndemnându-l sã evadeze într-o lume seninã, deasupra mãruntelor frãmântãri ale contemporanilor sãi. Poemul Noaptea de mai reprezintã nu numai o fericitã invocare a unei naturi balsamice si pure, abil gradatã si cu o limpede viziune clasicã, ci si o stare emotivã aproape unicã. Dar, desi ascensiunea sufleteascã a poetului nu pare a porni dintr-un sentiment dezinteresat, admiratia lui nefiind pur contemplativã, natura prezentându-se în poem ca refugiul trecãtor al unei nemultumiri personale (Iubirea si prietenia dac-au ajuns zadarnice..), totusi optimismul sãu funciar îsi regãseste rapid elanul caracteristic spre pacea sublimã a naturii mereu renãscãtoare. O temã romanticã comunã la Macedonski si Eminescu este conditia creatorului de geniu Noptile - dintre ele se desprind printre cele mai strãlucitoare Noaptea de mai si Noaptea de decemvre - constituie un capitol important nu numai în opera lui Macedonski, ci si al întregii noastre literaturi. Inspirat din parabola Meka si Meka (13 ianuarie 1890 - Românul), Macedonski a dezvoltat în Noapte de decemvre ideea fundamentalã a statorniciei si credintei într-un ideal, al cãii drepte, neabãtute a omului superior hotãrât sã înfrângã toate piedicile care I-ar sta în cale. Poezia simbolizeazã drama geniului (vedem tragedia idealului în veci neatins - E. Lovinescu), asemenea Luceafãrului eminescian, într-o evocare de elevatã înflãcãrare, reprezentativã pentru întreaga conceptie a poetului si poate si mai mult, pentru drama propriei sale existente, fascinatã de vis, himerã si ideal irealizabil ca orice absolut. Putem compara situatia emirului cu a Luceafãrului care n-a putut sã-si realizeze visul unei iubiri curate, iar victoria în dragostea lui Cãtãlin, rezultat al neântelegerii omului de geniu de cãtre firile mediocre. Între emir si Luceafãr existã apropieri temetice sugestive, si unul si altul simbolizând conditia omului de geniu. Deosebirea dintre ei constã în faptul cã geniul macedonskian sfârseste tragic în timp ce geniul eminescian renuntã la gestul suprem, titanic constient de superioritatea sa. Hiperion si Emirul finalizeazã o superbã victorie asupra fiintei efemere, comune, dornicã de plãceri immediate obtinute fãrã sacrificii. Emirul alergând de-a lungul imensitãtii desertului arab este simbolul foarte limpede al sufletului omenesc în setea de absolut, atras de o sfântã cetate a idealului, care în poemul macedonskian este Meka. Tema geniului cunoaste o vastã exemplificare în capodoperele filozofice eminesciene. Scrisoarea I înfãtiseazã geniul în ipostaza sa de savant, de om de stiintã preocupat sã afle adevãrul, adunând cunoastere de prin manuscrisele învechite ale vechilor învãtati. Poetul surprinde universul gândurilor, întrebãrile fundamentale ce frãmântã mintea bãtrânului capabil sã-si imagineze începutul si sfârsitul lumii: Dar deodat-un punct se miscã…cel dintâi si singur. Iatã-l Cum din chaos face muma, iarã el devine Tatã… Cãutãrii înfrigurate adevãrului i se opune superficialitatea si lipsa de recunoastere autentice a unei societãti meschine si ignorante: Neputând sã te ajungã, crezi c-or vrea sã te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subtire Care s-o-ncerca s-arate cã n-ai fost vre un lucru mare… Scrisoarea II redã amãrãciunea si dezgustul poetului de geniu care toarnã în formã nouã limba veche si-nteleaptã si care vede în societatea contemporanã degradarea valorilor si lipsa de trãire si de talent autentic: Oare glorie sã fie a vorbi într-un pustiu? Scrisoarea III ne înfãtiseazã geniul politic, voievodul exemplar, adevãratul patriot în antitezã cu valoarea politicienilor din epoca contemporanã poetului. Glossã poate fi privitã ca un cod etic, nu numai al geniului ci si al omului în general. Vocea impersonalã a Demiurgului se recunoaste în strofa - temã, veritabil compendium al filozofiei schopenhaueriene: Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi si nouã toate Ce e rãu si ce e bine Tu te-ntreabã si socoate. Nu spera si nu ai teamã Ce e val ca valul trece De te-ndeamnã, de te cheamã Tu rãmâi la toate rece. Apar numeroase concepte eminesciene, menite sã sprijine ideea fundamentalã a necesitãtii detasãrii: phanta rhei: Ce e val ca valul trece, mimesis: lumea-ntinde lucii mreje, fortuna labilis: Nu spera si nu ai teamã / Ce e val ca valul trece, apare binecunoscutul concept schopenhauerian de ataraxia-fuga de orice manifestare a vietii care ar stimula vointa de a trãi. În Epigonii, poetul redã o definitie metaforicã a poeziei, exprimându-si ideile conform cãrora aceasta trebuie sã fie element al sacrului: Înger palid cu priviri curate, joc, delectare cu imagini: Voluptos joc de icoane si cu glasuri tremurate, transfigurare a realitãtii: Strai de purpurã si aur peste tãrâna cea grea. Elogiul scriitorilor pasoptisti are drept scop elogierea sinceritãtii si a elementului patriotic autentic care îi însufletea. În opozitie cu acestia, poetul si creatorul contemporan e întruchiparea tuturor trãsãturilor negative ce lipseau înaintasilor si care compromit întreaga viatã spiritualã si de creatie. Criticilor mei, replicã imediatã la un eveniment concret, devine expresie a aceleiasi poetice eminesciene, care accentueazã necesitatea unui continut valoros de idei în tiparele poeziei: E usor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune / Însirând cuvinte goale / Ce din coadã au sã sune… Autoevaluarea propriei opere trebuie sã fie criticã, neînduplecãtoare, aceasta e ideea pe care poetul o comunicã utilizând metafora: ne-nduratii ochi de ghiatã. Prin Poema rondelurilor Macedonski comunicã atât un evantai de semnificatii cât si încântãtoare sugestii muzicale. Dupã modelul lui Th. De Banville si inspirat de simbolismul instrumentalist al lui René Ghil, potul realizeazã rondeluri de 13 versuri (formatã din trei catrene si un vers independent) cu repetitia primului vers, în care o structurã clasicã intrã în rezonantã cu o poeticã simbolistã. Rondelurile, prin prin ritmul lor si prin melancolie alcãtuiesc o poemã a reveriei intelectuale. Ele sunt expresia cea mai convingãtoare a clasicismului macedonskian; sunt rondeluri parnasiene prin cizelarea formei si simboliste prin corespondente si sugestii. Rondelurile macedonskiene au fost scrise în ultimii ani ai poetului, acesta izbutind sã publice în timpul vietii numai vreo zece din cele peste cincizeci de rondeluri ale sale. Rondelurile (de exemplu Rondelul apei din grãdina japonezului, socotit o capodoperã de criticul M. Dragomirescu, este scris în anul mortii poetului) fac parte deci din perioada în care Macedonski era preocupat mai mult de forme, de armonii sonore, aflându-se cu predilectie în cãutarea culorii si a nuantelor picturale, care I-au servit uneori ca refugiu în fata prozaismului si meschinãriilor vietii contemporane. În felul acesta se explicã si caracterul exotic al multora dintre rondeluri, evocarea unor peisaje adesea imaginare. În rondelurile macedonskiene - poezii de maturitate - alãturi de temele din tinerete (deziluziile politice, satira contra contemporanilor) revin cu pregnantã toate obsesiile din poetica macedonskianã de pânã atunci: parcul, florile, operele de artã, exotismul fascinant. Supremul ideal al rondelurilor pare a fi muzica, însã o muzicã perpetuã, o cântare neântreruptã, melodia trecând peste sensul cuvintelor. Rondelurile au toate aproape un anumit specificmuzical, o savoare a concentrãrii melodice cuprinsã în fiecare vers. Ritmicitatea obtinutã prin melodie, compozitia însãsi a fiecãrui rondel îndeamnã la ilustrarea muzicalã, melodia devenind treptat, aproape peste tot, obsedantã. Fãcând parte din Poema rondelurilor, Rondelul rozei ce-nfloreste constituie expresia bogatei experiente de viatã si a maturitãtii artistice a poetului. Frãmântat de grijile permanente ale existentei, chinuit si dezgustat de prozaismul exasperant al unei societãti banale si meschine, poetul, desi la anii bãtrânetii, îsi descoperã sufletul încã pur, capabil sã reactioneze cu candoarea tineretii la imaginea bobocului de trandafir care îsi desface petalele suave. Fascinat de minunatul spectacol, bijuterie a naturii care se aratã lumii în toatã splendoarea inocentei, poetul se simte transportat parcã într-o altã lume, o lume de mistere, un univers de o inefabilã poezie: Puternic mã poartã extazul Spre-o naltã si tainicã slavã. În admiratia frumusetilor rozei ce-nfloreste cu seninãtatea fireascã a tuturor elementelor din natura înconjurãtoare, încântat de lectia plinã de întelepciune pe care i-o oferã prin aceasta natura însãsi, mereu aceeasi si permanent regeneratã,poetul ajunge sã ironizeze mãruntele neplãceri ale vietii cotidiene, sã dispretuiascã lupta plinã de otravã pe care o poartã semenii sãi, unii împotriva celorlalti (Nu-mi pasã de-a vietii otravã / De chinul ce-si urcã talazul). Preocupat pânã acum de un destin care se întrevedea neprielnic, poetul, aflat la capãtul unei vieti pline de privatiuni si de amarnice suferinte sufletesti, se simte de-aici înainte stãpânul atotputernic al acestui destin, pe care e convins cã, în sfârsit, îl va putea îngenunchia pentru totdeauna, cu forta pe care i-o dã contemplarea micii roze, care înfloreste suavã: Stãpân sunt de-acum pe rãgazul Sã-mi fac din ursitã o sclavã, Si nu mai e viata grozavã, Desi mi-a brãzdat tot obrazul... În Rondelul rozelor ce mor evadarea din tumultul vietii în lumea discretã si tainicã a grãdinii dezvãluie nevoia de intimitate, iubirea singurãtãtii, nevoia de reverie. Corespondenta dintre eul poetic si naturã este atât de realã încât moartea rozelor îi determinã si sufletului poetului o moarte lentã. De fapt, refrenul: E vremea rozelor ce mor Mor în grãdini si mor si-n mine, exprimã acea stingere lentã, agonia, dar nu moartea. Sentimentul de melancolie este foarte pregnant în acest rondel. Trãirile poetului sunt redate de naturã, de flori: S-au fost atât de viatã pline, Si azi se sting asa usor. Adverbul asa sugereazã superlativul si contribuie la prezentarea gradatã a emotiei, afectiunii si intensitãtii reveriei trãitã de poet în ambianta tainicã. Poetul îsi plânge despãrtirea, cãci natura nu mai poate retine spiritul cãruia îi dã sensul de a trãi. Asistãm la o moarte cosmicã arhetipalã: În tot se simte un fior O jale e în orisicine. Devenit constient de sine, omul superior se izoleazã de lume, se desprinde de murdãriile lumesti pentru a atinge absolutul si a deveni subiectiv. Adverbul tot semnificã cercul închis, ceva la care nu se mai poate adãuga nimic. El nu mai participã la drama naturii, la nasterile si la mortile, decãderile succesive, nu se mai simte parte integrantã din lumea pãmânteascã. Primele douã versuri: E vremea rozelor ce mor Mor în grãdini si mor si-n mine sau: Nu e de aur: e de raze O-ntind grifonii ce-o sustin (Rondelul cupei de Murano) sau: Oh! lucrurile cum vorbesc Si-n pace nu vor sã te lase. (Rondelul lucrurilor) sintetizeazã motivul liric. Ele sunt reluate ca refren mai întâi la mijlocul, apoi la sfârsitul poemului. Substantivul rozelor urmat de o subordonatã atributivã devine prin generalizare simbol al dezagregãrii lente a lucrurilor si simbol al mortii. Repetitia este mijlocul de sugestie prin aparitia triplã a versurilor-temã. Lexicul poemului contribuie la sugerarea atmosferei de vag, de tristete, apropierea mortii: verbul mor repetat de sase ori (verbul mor este reluat prin sinonimul metaforic sting, potentat de antiteza viatã-moarte din versurile primului catren), opozitia au fost...de viatã pline – se sting asa uso, cuvintele fior, jale, amurg, suspine, noapte. Antiteza romanticã , metaforele amurg-ntristãtor, vãlmãsaguri de suspine si marea noapte, personificarea duioase-si pleacã fruntea lor...rozele, formeazã un simbol transparent. Elementul pur simbolist este însãsi atmosfera sugeratã de cuvintele fior, jale, suspine, noapte, ce exprimã, în asociere cu laitmotivul, sentimentul mortii. Nu numai repetarea de trei ori a versului alitmotiv, adicã a refrenului, e semnificativã, ci si intensitatea sugeratã de lexicul poemului care evidentiazã stingerea lentã infiltratã în însãsi viata, temã reluatã de L. Blaga în cunoscuta elegie Gorunul. Macedonski se evidentiazã prin grija pentru formã, prin vraja muzicalã a versului si prin sugerarea atmosferei indefinitului, ce-l înscrie în estetica simbolistã. Eminescu are doar afinitãti cu poezia simbolistã (ilustratã în câteva poezii), si chiar cu cea expresionistã, care tin însã de domeniul coincidentei. Si-a asumat constient doar estetica romanticã, precum a si mãrturisit: Eu rãmân ce-am fost: romantic. Peste vârfuri, poezie de sugestie si simboluri, are un lexic care formeazã o adevãratã atmosferã de melancolie. Astfel cuvântul corn, scurt, de-o substantã vocalicã relativ profundã, are ceva dintr-o melancolie nesentimentalã, organic stãpânitã, a unui om care nu se complace deloc în prelungirea retoricã a stãrilor sufletesti, iar vreodatã, prin pozitia sa în frazã chiar, sugereazã ceva din pierderea contemplativã în timp. În el se concentreazã tot regretul pentru timpurile duse: Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vreodatã? Aceste ultime douã versuri se leagã, definitiv, în sine, ca un monolit fãrã fisuri si atât de închegat, cã pare a rezista în materialitatea sa oricãrei chimii adverse. Observãm cã apar cuvinte din registrul folcloric: corn, arin, codru, ori simbolismul îsi trage sevele din dorul folcloric. Apoi tehnica repetitiei: Mai departe, mai departe / Mai încet, tot mai încet folositã de simbolisti. Prima strofã se încheie cu verbul sunã, deci o certitudine, a doua strofã se încheie cu substantivul moarte, funebru, iar în a treia strofã ultimul cuvânt este vreodatã, încãrcat cu valori nedefinite. Deci poezia începe cu o certitudine, se încheie pe linia îndoielii în continuarea cãreia se întrezãreste negatia absolutã. Tot prin lexic mai observãm cã imaginea porneste de la termeni concreti, pierzându-se apoi în general. Treptata pierdere în depãrtare si progresiv stingere a sunetului au urmãtoarea semnificatie: pentru sufletul lui nemângâiat, el nu vede decât dulceata dorului de moarte. Prin valorile lui si prin poezia lui, cuvântul cade greu, ca o sentintã definitivã a destinului. Si dacã... fiind repetat sistematic la începutul fiecãrei strofe, se opune tehnicii romantice a opozitiei dintre scurgerea rapidã a timpului si permanenta naturii, motiv pe care poetul îl deplânge. Aceeasi atmosferã de zãdãrnicie care planeazã deasupra poeziei. Gãsim exprimatã dorinta poetului de a se întelege pe sine însusi si rolul pe care îl joacã iubita în luciditatea interioarã: E ca durerea mea s-o-mpac / înseninându-mi gândul. Aflat departe de ea, pentru poet nu existã decât tenebre, noapte a inconstientei si pierdere a posesiunii de sine. Accentul se pune pe angoasa spiritualã si pe activitatea tensionatã a mintii, întãritã de folosirea cuvintelor minte, suflet, gândul. Putin intereseazã dacã durerea este sau nu usuratã: esential este ca mintea poetului sã-si redobândeascã seninãtatea si sã scape de teama de a se pierde în obscur si inteligibil. Dintre sute de catarge este caracterizatã de acel sentiment al trecerii, prin care toate par mânate de o putere mai presus de noi. Se remarcã farmecul ei muzical si constructia valurile, vânturile, care se repetã în cele patru strofe si sunt sugestive prin aliteratia consoanelor initiale v, prin opozitia dintre vocala accentuatã întunecoasã i, utilizate pentru efecte acustice. Încãrcate cu acest înteles, cuvintele au fost si obsesie acusticã generatoare a armoniei întregului. Toate versurile sunt octosilabe ca în rondelurile macedonskiene. Dacã prima strofã sugera vesnica trecere prin simboluri pentru nemãrginirea mãrii si a vãzduhului: sute de catarge, pãsãri cãlãtoare, strofa a treia pãrãseste simbolurile, privind valorile omenesti sub cele douã aspecte contrastante ale vietii: clipa si nãzuinta spre vesnicie: De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmeazã în tot locul Vânturile, valurile. Retinem aceastã opozitie între noroc si idealuri. Relieful de îndurerat înteles al strofei ultime se vãdeste si printr-un tempodeosebit, care vine din acel legato, enjambament, care uneste pe un ritm lent versul prim de al doilea si sfârsitul versului al treilea de versul ultim. Opozitia dintre noroc, idealuri care presupun un elan al vietii sau o valoare supremã a constiintei si vântul, valurile care exprimã durerea de a te vedea mãrginit prin desfãsurarea unor eterogene puteri elementare, dau contur ideii pe care vrea s-o exprime poetul: este vorba de constiinta care suferã si ar vrea sã se izbãveascã de apãsarea fortelor oarbe, care duc totul fãrã noi si împotriva noastrã. Din aceastã necontenitã ciocnire dureroasã între idealuri, de o parte, si de valuri de alta, care dã atât dramatism liricii eminesciene, Eminescu s-a înãltat pe o treaptã care înseamnã smulgerea din vremelnic. Cei doi poeti se deosebesc prin faptul cã reprezintã etape diferite, Eminescu fiind un romantic plenar încorporând elemente clasiciste: cultul formei, iubirea artei antice si predilectia pentru specii precum glossa, iar Macedonski fiind ultimul mare poet din secolul al XIX-lea si primul poet însemnat din secolul al XX-lea, întâiul care a initiat si popularizat un curent poetic precum simbolismul. PAGE 1 PAGE 8 쥁`