Referat Cartarescu

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Cartarescu si de asemenea puteti face Download Referat Cartarescu

Citeste fragmente din Referat Cartarescu

MIRCEA CĂRTĂRESCU Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1965 în Bucureşti. După terminarea liceului (la “Dimitrie Cantemir” din capitală), a devenit student la Facultatea de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1980. Între 1980 şi 1989 a fost profesor de română la o şcoală generală, apoi funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista “Caiete critice”. Şi-a sustinut teza de doctorat în 1999, la Universitatea Bucureşti. În prezent este lector la Facultatea de litere din Bucureşti. Mircea Cărtărescu a debutat în anul 1978, în “România literară”. Are o bogată activitate literară iar numeroase din romanele şi poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Române pe 1989 (tradusă în franceză şi spaniolă şi nominalizată în Franţa pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul uniunii Latine- ediţia necenzurată a apărut în 1993 şi se numeşte “Nostalgia”), “Travesti” – premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul ASPRO pe 1994 (tradusă în franceză şi olandeză), “Orbitor”- Aripa stângă – premiul ASPRO pe 1996 Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic şi vizionar, Orbitor reprezintă prima parte a unei trilogii – Aripa stângă, Corpul şi Aripa dreaptă- care se anunţă excepţională. După ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu pare acum definitiv captivat de proză. O proză densă şi profundă, realistă şi onirică, descriptivă şi halucinantă, mustind de subiectivitate ca un burete de apă, populată de personaje şi de obiecte fascinante, atrasă de promiscua subterană psihanalitică şi luminată de splendide curcubee baroce. Roman al căutării timpului pierdut, metaroman al citirii şi scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie şi anatomie a fiinţei, fără termen de admiraţie în literatura română, în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M. Blecher.” Mircea Cărtărescu îşi caracterizează însă altfel opera sa: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.” Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustrează în câteva rânduri conţinutul romanului: “Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” Primul capitol debutează cu o imagine descrisă într-o maniera proprie şi foarte personală. Este descrisă priveliştea de vis a nopţilor bucureştene. În viziunea autorului, oraşul , pentru el, era o lume aparte, o lume plină de mister în care rareori se încumetase să pătrundă, dar, pe care o cunoştea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircişor, îşi reaminteşte cu nostalgie de vremurile în care stătea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe întuneric, privind “tripticul nocturn, de o strălucire sticolasă, nesfârşită, inepuizabilă”. Pe atunci nu se construise “blocul de vizavi” care i-a răpit priveliştea, i-a furat visele... În acel colţ al camerei începeau visele sale, o aventură printre clădirile misterioase ale Bucureştiului, cu huruitul tranvaielor şi fragmente ale unor acţiuni mărunte ale vieţii. Mama sa, de care mărturiseşte că nu îl lega nimic mai mult decât faptul că “îi spăla rufele, îi făcea cartofi prăjiţi, îl trimetea la facultate”, este mitizată în poemele sale, versuri “venite de nicăieri”. Revenind la realitate, Mircişor se trezeşte căutând în mica arhivă a familiei adăpostită într-o geantă a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neînsemnate şi printre facturi, găseste un lucru care îl tulbura, o veche proteză, a mamei sale, care, l-a început, l-a dezgustat. I-a atras atenţia însa culoarea deosebită a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o când s-a oprit derutat, în piaţa de pe strada “Domniţa Ruxandra”, unde şi-a dat seama că era culoarea înserării. Atunci a avut o viziune. A văzut-o pe mama sa, conturându-se încet, în jurul protezei. A simţit cum mâna sa îi atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat în blocul de lângă el şi a urcat până la ultimul etaj, ajungând pe terasa. Acolo, i s-a arătat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oraş învăluit în mister şi întuneric. Tulburat, a intrat înapoi în bloc şi a coborât foarte multe etaje, în viziunea sa, până, ca prin minune, a ajuns în faţa uşii lui din blocul de pe Ştefan cel Mare. Viaţa lui se desfăşura în interiorul celor patru pereţi ai camerei sale. Deşi colinda în fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifică de la fereastra odăii lui. Era în stare să privească ore în şir panorama. Unele nopţi se consumau în realitatea paginilor, când nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Într-un final însa, somnul ieşea învingător, dar şi atunci, himerele nopţii îl învăluiau în braţele lor nevăzute. Visa la casa în care îşi trăise primii ani ai vieţii, casa de pe Silistra, unde îşi dusese o vreme veacul mama sa. În primul volum al trilogiei “Orbitor”, Mircişor vorbeste despre mama sa, pe când al doilea volum, “Corpul” îl are in plin plan chiar pe el. Vizita la bunicul său, mereu il tulbura .Badistav Dumitru fusese militar, dar în spatele vieţii lui se ascundea o istorie tulburatoare. Mircişor ştia că neamul Badislavilor avusese cătunul izolat, aşezat “într-o văioagă a munţilor Rodopi”. Toată lumea trăia liniştită până când în satul lor au ajuns ţiganii, care le-au vândut seminţe de mac pentru patru cetere frumoase. De la aceste seminţe de mac li s-a tras tot răul Badislavilor.În ziua mucenicilor Mina, Eugraf si Ermoghen, mortii au ieşit din morminte şi au început să terorizeze localnicii pentru că de când gustaseră din maci, nimeni nu mai mergea la biserică şi nimeni nu se ruga pentru ei.. Pentru că foarte mulţi păcătuiseră, de frică, au trecut de partea lor. Apoi au dat foc caselor. O rămăşiţă a satului se adunase în biserică, iar Popa, singurul care nu gustase din maci, a început să citească din Evanghelie, despre Isus în vremea când a alungat demonii din porci. Strigoii nu concepeau să mai fie supravieţuitori, aşa că au încercat să dea foc bisericii, dar nu au reuşit. Au chemat în ajutor demonii-greieri, dar şi aceştia au pierit cand au simtit tămâia. Preotul împreună cu cei 40 Badislavi, au ieşit din biserică. Atunci a început să ningă cu îngeri, care au venit în ajutorul lor. A fost o bătălie grea, dar în final, Badislavii au ieşit învigători, pentru că, credinţa lor i-a salvat. După ce totul s-a sfârşit, neamul Badislavilor a plecat pentru a se stabili în sus de fluviul Dunav. Dunărea însă, pentru a putea fi trecută, cerea un suflet ca jertfă. În trecut, preotul asistase la o slujbă în care fetiţa pe care nimeriseră sorţii a fost aruncată în apa îngheţată. În vremurile lor însă, oamenii şi-au dat seama că nu viaţa ci sufletul trebuie dăruit fluviului, aşa că de fiecare dată când vroiau să treacă pe celalalt mal, Dunarea primea umbra unui tânăr sau a unei tinere. De acea dată, picaseră sorţii pe Vasili, un copil găsit pe câmp de femei. A fost crescut în satul lor, iar acum, a fost nevoit să îşi cedeze umbra râului. Acest lucru, pentru el, a însemnat maturizarea, începutul adolescenţei. Precum în basmele româneşti, Cărtărescu descrie acest moment ca unul crucial, în care băiatul prostuţ a devenit barbat. Sub gheaţa Dunarii, înotau fluturi ! Badislavii, curioşi, au spart crusta gheţii şi au prins un gigant fluture pe care l-au măcelărit şi s-au înfruptat din carnea lui, fără milă. Când au terminat, femeile au strâns aripile şi le-au luat cu ele. De atunci, aproape fiecare femeie din sat, avea în podul casei o lădiţă în care se afla o bucăţică din aripa fluturelui, care însă se regenerase şi crescuse miraculos. Grupul a înaintat prin Muntenia până a ajuns în locul unei foste biserici, unde s-au stabilit, undeva între Argeş şi Sabar. Vasili a fost bunicul lui Dumitru. Romanul continuă cu un fragment care aparent nu are nici o legatură cu “povestea”, dar este foarte bine poziţionat. Mircişor se descarcă contemplând asupra omului, asupra timpului, asupra chakrelor, asupra totului, făcând o legatură strânsă între toate acestea. Într-o dimineaţă foarte călduroasă, Mircişor a plecat în căutarea casei de pe Silistra. În urma unui vis, şi-a adus aminte că mama sa avea pe şold o formă de fluture, ceea ce l-a făcut să îşi reamintească secvenţe din vremea prunciei. A hoinărit pe strazi mult timp până când cineva i-a spus pe unde se află strada, însă a rămas captivat de foişorul din visele sale. Era realitate.... A intrat înăuntru şi a sunat la uşă. O fată foarte amabilă, l-a poftit înăuntru de parcă îl cunoştea de-o viaţă, deşi nu se mai văzuseră niciodată. L-a servit cu o farfurioară cu dulceaţă de trandafiri şi a început să îi povestească despre copilăria ei. Se numea Anca. În vremuri de mult apuse, când ştia că trebuie să se întoarcă acasă, mai stătea pe maidan, uitându-se la poze mototolite. Atunci apărea Herman. Ea îl lua de mână şi mergeau spre casa părăsită, aflată în ruina din apropiere. El începea atunci să îi povestească despre o lume inaccesibilă pentru maturi, dar firească pentru copii. Ei nu îi era frică de el, niciodată nu îi făcuse nimic înafară de faptul ca o privea. Într-o seară, Herman a adus cu el o trusă din care a scos o maşină de tuns. A tuns-o, fâşie cu fâşie, după care a ras-o în cap cu un brici bătrânesc. Apoi a scos nişte unelte în forme diferite, dar ciudate. Cu acelea i-a tatuat ţeasta toată noaptea, ea neştiind niciodată ce se ascunde în acele desene enigmatice. Când a plecat spre casă, dimineaţa, tatăl său a zărit-o din foişor. A fugit spre ea şi a îmbrăţişat-o, imagine în care i-a găsit mama ei. Aceasta a închis-o în camera ei, fără vreo oglindă, până i-a crescut părul, vreme în care s-a simţit foarte singură şi a suferit. Mama sa a început să o urască şi intra la ea doar ca să îi dea de mancare. Anca nu vroia să devină femeie, nu vroia să aibă soarta mamei sale: nefericire, rutină, sărăcie. Cel mai mult îi plăcea să viseze; îl visase pe Mircea cu mulţi ani în urmă, îl strigase, şi era sigură că el îi va auzi vreodată strigătul disperat. După ce a terminat de povestit, Anca s-a aşezat pe un scaun şi s-a lăsat tunsă de Mircea. Acesta a descoperit şuviţă cu şuviţă, tatuajul făcut de Herman. Acest Herman era acelaşi cu care el va sta de vorbă ore în şir pe treptele de beton ale blocului său. Pe creştetul fetei, Mircea a descoperit Totul, iar totul avea chipul său ! A rămas înmărmurit. Anca s-a ridicat de pe scaun, au mai stat puţin, după care el a plecat în căutarea copilăriei, nu înainte de a se îmbrăţişa ca un frate şi o soră. Când a plecat de pe stradă, a găsit o inscripţie, “Pâncota”. Din nou, autorul revine la realitate prezentând o întalmpare ciudată din autobuz, unde au urcat doi bărbaţi, însoţiţi de un pitic. Deşi parea mai bătrân decât ei, piticului îi era frică de ei. Mircişor a rămas impresionat de faptul că cei doi nu îl băgau în seamă, asemeni unui căţel. Şi-a dat seama că strada pe care o căuta se numea “Pâncota” (fosta “Silistra”).Când a ajuns acolo pentru prima dată, i s-a părut altfel decât în visele sale.Curtea în formă de “U” era foarte strâmtă, jumatate din suprafaţă fiind ocupată de un Mercedes vechi lovit şi reparat. Clădirea avea trei etaje, iar el a văzut, din spusele mamei, locul fiecărui vecin. Foarte emoţionat, a deschis uşa de fier şi a intrat. Odată ajuns în casă, şi-a dat seama că ştie tot ! Partea a doua debutează cu imaginea mamei sale în curte, hrănind păunul, păuniţa şi curcanul. Era o zi de duminică, iar Maria s-a pregătit să plece în oraş, aşa că se îmbrăcase cu bluza ei cea bună şi se dăduse cu parfum, aşa cum făceau fetele de la fabrica “Donca Sima”. terile că vrea la mama lui. “Când ieşi din curtea în formă de U, Maria pătrunse în toamnă”. Era grăbită, mergea să se întâlnească cu Costel, la cinematograf. Pentru a nu se gândi la el, încercă să se gândească la sora sa Vasilica şi la naşa bătrână. Îşi aduse aminte de vremea în care veniseră la Bucureşti amândouă, din satul natal Tîntava, şi se angajaseră ca ucenice la croitorie. Duminica aveau liber aşa că frecventau bâlciuirile sau ieşeau la plimbare prin capitală. De fiecare dată când treceu pe lângă palatul telefoanelor visau să devine telefoniste, pentru că în filemele americane o telefonistă întotdeauna îşi găsea un băiat tânăr, frumos şi cu bani. Seara, se duceau la grădini de vară ieftine şi mâncau mici. Apoi se duceau acasă, iar a doua zi incepeau din nou lucrul. Se împrieteniseră cu actriţa Mioara Mironescu, care le ducea seara la cabaretul “Gorgonzola” unde cântau nişte negri. Vasilica observase că negrul de la tobe îi facea cu ochiul. A doua zi, Maria s-a aşezat la maşina de cusut, dar a observat că acul se înţepenise aşa că a deschis uşiţa, dar mare i-a fost mirarea când a văzut că înăuntru era un rinichi, care zvâcnea prin bătăile unei inimi nevăzute. Maria s-a speriat şi a fugit, iar de atunci niciodată nu a mai cusut la masina, toate rochiile fiind facute de sora sa, Vasilica. În următoarele zile, Mioara le scoase pe fete la plimbare în Cişmigiu, le cumpără rochii şi pălării, le duse la coafor şi le rezervă o masă la cabaret. Se împrieteniseră şi cu Cedric, negrul de la tobe, care le povestea despre New Orleans-ul natal, despre cartierul franţuzesc şi despre ritualurile Voo Doo. În acea noapte fuseseră bombardamentele, iar cele două surori, după ce tremurară ore intregi, ieşiră din adăpost. Totul era dărâmat, iar înaintând pe strada lor, dezastrul parcă era şi mai mare. Nici o casă nu mai era întragă, iar peste tot în jurul lor vedeau rămăşiţe ale corpurilor umane. Rămăsese în picioare doar casa liftului a clădirii Societăţii petroliere româno-germane, iar în lift era prinsă liftiera, care se resemnase şi se bucura că scăpase cu viaţă. Ajunseră şi la casa Mioarei şi găsiră mâna ei, pe care mai era inelul din păr de mamut în formă de fluture. Maria scoase inelul de pe arătător şi îl luă cu ea. În spatele ruinelor croitoriei stătea în picioare, în costumul lui popular, tatăl lor, Badislav Dumitru, care, când auzise de bombardament se repezise la Bucureşti. Pe drum, toţi trei se întâlniseră cu un căruţaş care îl cunoştea pe Dumitru şi plecară spre Tîntava. Mama lor s-a bucurat foarte mult când le-a văzut întregi, dar, la câtva timp, a murit. Maria îşi aducea aminte că a vegheat-o zile şi nopţi până aceasta şi-a dat duhul. În timpul războiului, în gospodăria lor, fusese încartiruit o vreme un soldat neamţ, pe nume Klaus, care se împrietenise cu câinele lor, Roşu. Îl învăţase diferite trucuri, iar atunci când a trebuit să plece, l-a luat cu el. Dar după un an de zile, Roşu se întorsese acasă cu o inscripţie nemţească la gât. Acum, câinele începuse să latre cum nu îl mai auzise Maria niciodată. Când ieşi în curte, îl văzu la poartă pe Cedric. Îl pofti înăuntru şi îi făcu mămăligă. În timp ce mâncau, Cedric s-a apucat să îi spună o poveste fantastică... Asta îşi amintea Maria, în timp ce mergea cu tranvaiul. A coborât la Universitate, într-un decor alb, de iarnă profundă. În drum spre cinematograf, s-a întâlnit cu Ionel, un vecin de pe Silistra, care, de când lucra, ca şofer, la ziarul “Scânteia”, nu mai venea prin mahala. Când ajunse la cinematograf îl văzu pe Costel aşteptând-o şi o pufni râsul pentru că era îmbrăcat în acelaş fel cum îl ştia ea. Intrară în cinematograful care mirosea a petrosin şi văzura un film cu Gerand Philipe. Sala era plină cu tineri ce ţineau de mână tinere, care i se păreau Mariei identici. Costel şi-a luat inima în dinţi atunci şi a luat-o şi el de mână pe Maria, la sfârşitul jurnalului de ştiri. Cedric îşi începu povestea prezentând cartierul francez din New Orleans.Franceza locuitorilor nu se putea compara nicidecum cu cea pe care o auzeau la radio, a generalului de Gaulle. Cecilia, o fată de cel mult treisprezece ani, foarte cochetă, stătea de vorbă cu Melanie, o negresă bătrână, ce îşi ascundea chelia sub o perucă din pene de struţ. Cedric era vărul Ceciliei, dar îi plăcea să facă pe sclavul în preajma celor două femei, aduncându-le ceaiul. Pe langă asta, cânta la wash-bord la localul lui Monsu, un magnat al cartierului francez. Cecilia fusese pregătită pentru solemnitatea ce avea să urmeze în seara aceea de primăvară. De când se trezise, îl văzuse pe Albinosul, un negru alb ca laptele, ce avea un neg pe faţă. El era proprietarul localului “Monsu”. Când venise pentru prima dată în acele locuri, acum mai bine de douăzeci de ani, dintr-o întâmplare i se spusese Monsieur Monsu. Albinosul cumpărase timp de zece ani o mulţime de străzi din French Quarter. Când intrase într-o zi într-unul din localurile sale, portarul, rămas înmărmurit de faptul că negul de lângă nas i se mărise cât o zmeură, a fost concediat. De atunci a început să se extindă, până l-a acoperit aproape în totalitate. Medicii nu i-au mai dat nici o speranţă de viaţă, dar, într-un târziu, a fost chemat Fra Armando, preotul. Acesta, prin ritalurile sale, a reuşit ca în trei luni să il salveze, iar după numai o săptămână, Albinosul şi-a făcut din nou apariţia în localurile sale. După această întâmplare bizară s-a răspândit zvonul unei organizaţii diavoleşti, mult mai înspăimântătoare decât ritualurile Voo Doo, a cărei conducători erau Fra Armando şi Albinosul. Poliţia a cercetat de nenumărate ori coliba lui Fra Armando, dar nu a găsit nimic compromiţător. Locuitorii se întrebau dacă nu cumva şi poliţiştii sunt implicaţi în această organizaţie ciudată. Ziua ceremoniei cea mare a venit, iar acum Cecilia era pregătită. Melanie şi Veve, camerista ei, o îmbrăcaseră şi o aranjaseră ca pentru nuntă. Au ieşit din casă şi au oprit un taxi. S-au urcat înăuntru, iar acesta îi duse până la marginea marelui swamp, unde îi aştepta Albinosul. Au înaintat prin swamp-ul nesfârşit, până au ajuns lângă ruinele unei danturi gigante. Au intrat înăuntru, printr-o ogivă, care miraculos mai era în picioare, şi au văzut resturile unor blocuri împânzite cu o vegetaţie hirsută. Au intrat în întuneric, unde stelele au dispărut, singura sursă de lumină fiind făclia Albinosului. Pe unul dintre culoarele strâmte şi întunecate s-au întâlnit cu Fra Armando şi atunci au ştiut că nu mai au mult până ajung la destinaţia finală. Mariei i-a plăcut foarte mult filmul. Intrase în rolul personajului, trăia foarte intens filmul. Ea controla personajele, nu invers. Ea îi şoptea fetei din film ce să spună ! De atunci, a reuşit să schimbe intrigi, deznodământuri, să îşi căsătorească preferaţii îndiferent de cât de imposibil era. Când s-a terminat filmul, Maria a ieşit zâmbind din sală, iar Costel încruntat. Afară era deja primavară, zăpada se topise, arborii înmuguriseră, soarele fierbinte mângâia Bucureştiul.Au plecat amândoi spre Universitate, dar paşii îi purtară spre strada pe care locuise odinioară Maria. Când ajunseră acolo, ea tresări; în spatele noilor construcţii, se înălţa casa liftului, în care înca mai era liftiera. Au ajuns la picioarele liftului, iar Maria a văzut că deasupra butonului scria numele ei. Costel apăsă pe buton, dar nu se întâmplă nimic, în schimb, când apăsă Maria, cabina se mişcă şi coborâ. Când liftul ajunse la parter, a apucat mânerul uşii şi a tras de el. În cabină se afla liftiera, înconjurată de un mare fluture, care, când s-a simţit eliberat, a zburat imediat, deşi femeia încercă să îl ţină. A ieşit din cutia care o ţinuse prizonieră timp de doisprezece ani şi a plecat cu ei. Deşi treceau pe lângă oameni, părea că prezenţa liftierei era obişnuită, chiar dacă era goală. Se reîntoarseră la casa liftului, îşi chemă fluturele, întră înăuntru şi liftul porni încet, până a ajuns din nou în locul în care fusese la început. Maria îl luă de mână pe Costel şi străbătură oraşul timp de o oră fără să îşi vorbească aproape deloc.Se despărţiră la poarta casei Maiei de pe Silistra. Ea intră în casă, dar Costel mai zăbovi puţin la poarta ei. Partea a treia a romanului prezintă o parte a copilăriei lui Mircişor şi începe cu Herman. Herman era vecinul de la ultimul etaj, beţiv dar foarte politicos, care îi va deveni mai târziu un foarte bun prieten şi pe care îl va cunoaşte ca pe el însuşi. Când se întâlneau cu Herman în lift, Mircişor se simţea nesigur, îi era frică de el, deşi el era foarte politicos cu mama sa. Se simţea în siguranţă doar când ajungea în faţa apartamentului său. Herman însă nu era un beţiv ca ceilalţi. Nu vorbea mult, nu se clătina şi era foarte civilizat. Locuia cu mama sa, în mansarda blocului, lângă terasa. Mircişor a urcat prima oară la etajul opt împreună cu Jean şi Luci. Pentru că au făcut gălăgie, Herman a apărut în uşa apartamentului său. Mircişor a rămas în faţa lui, visător, dar când cineva a chemat liftul şi s-a auzit un huruit au zbughit-o toţi trei pe scări în jos până au ajuns afară. Următorul fragment îl are în prin plan tot pe Herman pe care, băut fiind, l-a găsit Mircea şi l-a adus în mansarda sa. În mana lui Herman a găsit o hârtiuţă pe care era scrisă o formulă matematică. Când avea cinci ani, mama lui Mircişor a trebuit să se interneze şi, pentru că nu avea cu cine să îl lase pe băiat, l-a internat şi pe el în acelaşi spital, la o secţie de copii. O soră medicală i-a dat o pijama şi l-a condus într-o cameră în care mai erau două fetiţe. Când a văzut-o pe una dintre ele, şi-a adus aminte de nepoata naşei sale care îl bătea de fiecare dată când părinţii îi lăsau să se joace împreună. Acea răutate a văzut-o în ochii fetiţei din salon, Carla. Când a plecat sora medicală, Carla i-a luat periuţa de dinţi şi i-a aruncat-o cu o ură inimaginabilă. Mircişor a fost şocat pentru că era obişnuit ca pe unde mergea să fie răsfăţat. Cât timp a stat în spital, cele două fetiţe l-au bătut, l-au zgâriat şi au ţipat la el. Într-o iarnă târzie a anului 1973, Mircea a fost prins de o ploaie puternică şi rece în timp ce se întorcea de la orele tehnice. A doua zi a observat că nu mai poate să îşi mişte o porţiune din buza superioară. I-a aratat şi mamei sale, dar aceasta s-a speriat foarte tare şi l-a dus la Spitalul de Urgenţă. Acolo a fost internat într-un salon de neurologie. Curând, i-a paralizat temporar toată partea stangă a feţei, pentru că nu a fost examinat de nimeni. Tratamentul i-a fost stabilit doar la medicamente, raze şi masaj. Şedinţele de masaj erau realizate de un maseur orb, care îl făcea să se gândească serios la neputinţa de a vedea. Orbul îi spusese că lucrase la securitate şi îi povestise o întâmplare de la circ, în care o acrobată se transformase în fluture. Într-o dimineaţa, când s-a dus la raze, a ajuns acolo foarte repede şi uşor, nu ca alte dăţi când rătăcea prin spital. Doctorul nu era acolo, aşa că, într-o clipă de nebunie, şi-a pus singur electrozii pe tâmple şi a dat drumul la aparat, întorcând butonul până la capăt. Când s-a întors doctorul, l-a găsit pe jos, iar în cameră mirosea a ars. A stat la reanimare o săptămână, timp în care a fost hrănit intravenos. Când şi-a revenit a constatat că aproape îşi revenise, făcuse progrese vizibile. L-au mutat înapoi în salon, iar după zece zile a fost externat. Fra Armando i-a condus pe cei doi bărbaţi şi pe cele două femei prin nenumărate labirinte până au ajuns într-o enormă sală. Era sala Ştiutorilor, care avea intrări în mii de locuri pe tot globul. Toată umanitatea se adunase în spatele lor, urmându-i. Deodată, Fra Armando s-a oprit şi a aşteptat până când toţi au tăcut şi au rămas nemişcati. Atunci a început să vorbească. A rostit cuvântul “Tikitan” de câteva ori, împreună cu mulţimea. Zeci, sute, mii de fluturi au acoperit creştetele mulţimii, după care, toţi au început să strige “Orbitor”, aşa cum strigaseră “Tikitan” mai devreme. În romanul “Orbitor” biograficul şi oniricul îşi dispută pe rând întâietatea, autorul încercând din nou să găsească drumul care leagă nostagia de vis. Scopul cărţii pare să fie descoperirea sensului unui singur cuvânt – ORBITOR- , scriitorul dând impresia că a făcut un pariu cu el însuşi pentru a-şi demonstra că este pregătit pentru această revelaţie totală. Nostalgia cărtăresciană înseamnă unificarea contrariilor, refacerea simetriei lumii şi a fiinţei. Aceasta presupune reintrarea simbolică a actului de creaţie. Scenariile iniţiatice încărcate de sensuri ascunse repetă gesturile creatorilor lumii, pentru a-l pregăti pe scriitor pentru revelaţie; recuperarea memoriei se poate face numai prin scris. Ţeserea textului, naşterea cărţii înseamnă adevărata creaţie. Scriitorul iniţiat dă naştere lumii prin scris (“Priveam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntâmpla ? Care era zeul nostru ? Ce-avea să fie cu lumea acestei cărti ilizibile, acestei cărti ?”), “adevărata existenţă” fiind aceea care se lasă transpusă în pagina scrisă. - PAGE 6 - 쥁`