Referat Istoria Romanilor
Mai jos puteti citi fragmente din
Referat Istoria Romanilor si de asemenea puteti face
Download Referat Istoria romanilorCiteste fragmente din Referat Istoria Romanilor
Istoria Românilor
România este situată în centrul Europei, în partea de nord a
Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii
Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un
mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii,
teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri.
Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul
Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste
vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.
Ceramica de Cucuteni
La un moment dat, populaţia de pe teritoriul actualei Românii, a creat
o remarcabila cultura, a carei dovada se regaseşte în policromia
ceramicii de Cucuteni (comparabile cu ceramica unor alte culturi
europene importante, din acel timp, din Bazinul Mediteranei de Rasarit
ÅŸi a Orientului Mijlociu), precum ÅŸi cultura statuetelor Hamangia
(Ganditorul de la Hamangia este cunoscut astazi în intreaga lume).
Gânditorul de la Hamangia (statuetă neolitică)
La inceputul mileniului al doilea, cand Epoca Paleoliticului facea loc
Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeana se
stabileau alaturi de populaţia care deja traia în Bazinul
Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen
neintrerupt de creare a poporului român. In prima parte a primului
mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunareano-pontica - care
era partea de nord a unei mari suprafete locuite de triburile tracice -
un grup al tracilor de nord s-a ndividualizat: s-a creat un mozaic de
triburi getice ÅŸi dacice. Strabo - un geograf ÅŸi istoric renumit din
epoca imparatului Augustus, ne informeaza ca "dacii aveau aceeaÅŸi limba
ca ÅŸi getii". Initial, a fost acelaÅŸi popor, singura diferenta dintre
daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte,
locuiau în muntii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în campiile
Dunarii. In antichitate, grecii, care i-au intalnit primii pe geţi - au
folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunarii, în
timp ce romanii, care i-au intalnit primii pe daci, au extins folosirea
acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de
astazi al României. După cucerirea acestui teritoriu, romanii au creat
aici provincia Dacia. Iata de ce, intregul teritoriu al României de azi
este numit Dacia, în toate sursele de informatie din perioada latina
şi a Evului Mediu. Contactul daco-geţilor cu lumea greaca a fost uşor
de facut, prin intermediul coloniilor greceÅŸti create pe teritoriul
tarmului Marii Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în
sec. VII inainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi), ÅŸi Tomis
(Constanta de azi); ultimele doua create un secol mai tarziu. In istoria
scrisa, populaţia de la nordul Dunarii (getica), a fost prima data
mentionata de Herodot, "parintele istoriei" (sec. IV inainte de
Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius
I, impotriva scitilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513
inainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptatori
dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe
drumul dintre Bosfor şi Dunare. Burebista (82 - până în jur de 44
inainte de Hristos), care a reuÅŸit sa uneasca triburile geto-dacice,
pentru prima data, a creat un regat puternic şi intins, într-un timp
cand suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei impotriva lui Cezar
(anul 48 inainte de Hristos), şi se intindea de la Beskit, în nord,
Bazinul Dunarii Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi tarmul
Marii Negre, în est, până la Muntii Balcani, în sud.
Cetatea dacică de la Sarmisegetuza
In primul secol inainte de Hristos, pe masura ce Imperiul roman se
extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmatia, Moesia şi
Tracia, frontiera cu Dunarea se intindea pe aproape 1500 km ÅŸi
despartea Imperiul Roman de lumea dacica.
In Dobrogea, care se afla sub conducerea romana, de ÅŸapte secole,
incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso ÅŸi -a
petrecut ultimii ani ai vietii sale "printre greci şi geţi", intrucat
el a fost exilat acolo, la Tomis (intre anii 8 ÅŸi 17 e.n.), din ordinul
aceluiaÅŸi Cezar.
Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106
e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domitian, (87-89
e.n.), s-au impus cu necesitate doua razboaie pentru Imperiul Roman
(101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale,
imparatul Traian (98-117 e.n.), sa-l invinga pe Decebal ÅŸi sa-i
transforme regatul intr-o provincie romana numita Dacia.
 Imparatul Traian
Columna lui Traian, inaltata la Roma, ÅŸi mausoleul de la Adamclisi
(Dobrogea) povestesc despre aceasta incleÅŸtare militara, care a fost
urmata de o masiva ÅŸi sistematica colonizare a noilor teritorii
integrate noului imperiu.
Columna lui Traian din Roma - certificatul de naÅŸtere a poporului
român
Mausoleul roman de la Adamclisi (secolul II e.n.)
Dacii, cu toate ca au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după
ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia;
provincia a fost supusa unui proces de romanizare complex, elementul sau
de baza fiind impunerea ÅŸi adoptarea definitiva a limbii latine.
Românii sunt astazi singurii descendenti ai Imperiului Roman de
Rasarit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii
latine, alaturi de Franta, Italia, Spania, România este o oaza de
latinitate în aceasta parte a Europei.
Locuitorii, fie ei descendenti ai Imperiului Roman sau a daco-romanilor,
şi -au continuat existenta neintrerupta ca ţarani sau ca pastori,
chiar după retragerea romana sub imparatul Aurelian, (270-275), atât a
armatei, cat ÅŸi a administratiei romane, care s-a mutat la sud de
Dunare. Dar, stramoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în
sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politica, cat şi în
economie, religie sau cultura; după despartirea în doua a Imperiului
Roman, în anul 395 e.n., ei au ramas în sfera de influenta a
Imperiului Bizantin. Ei traiau mai mult în spiritul vechilor romani,
care acum decazuse, ÅŸi au supravietuit imprejurarilor grele din timpul
valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza
etno-culturala dintre daci ÅŸi romani a fost realizata, ÅŸi s-a
finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, intre sec. II
şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latina. Prin
urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a
fost gata, natiunea a patruns în istorie ca o natiune creştina. Iata
de ce, spre deosebire de natiunile vecine, care au ca date de
creÅŸtinare (bulgarii - anul 865, sarbii - 874, polonii - 966, slavii de
est - 988, ungurii - 1000), românii nu au o data fixa a creştinarii,
intrucat ei au fost prima natiune creÅŸtina din regiune. In sec.
IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca fata valurilor de popoare
migratoare - gotii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii,
tatarii - care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare
au controlat acest spatiu, din punct de vedere militar ÅŸi politic,
întarziind dezvoltarea economica şi socială a bastinasilor şi
formarea entitatilor statale locale.
Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunare, au
despartit în doua masa compacta a românilor din zona
carpato-danubiana: cei de la nord (daco-romanii), au fost separati de
cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul ÅŸi sud-estul Peninsulei
Balcanice (aromanii, megleno-romanii ÅŸi istro-romanii). Slavii s-au
stabilit la nord de Dunare şi au fost asimilati încetul cu încetul de
poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica
limbii române. Peste limba româna s-a suprapus asa-numita limba
slavica (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor).
Românii apartinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche
slavona bisericeasca, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII
ca o limba de curte ÅŸi cultura. Limba slava n-a fost niciodata o limba
vie, vorbita de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru
români, la un momentdat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat
latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuita
pentru totdeauna în biserica, la curte şi în cultura de catre limba
româna.
Datorita pozitiei lor, românii de la sud de Dunare au fost pentru prima
data mentionati în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau
blahi (valahi); acest nume aratand ca ei erau vorbitori ai unei limbi
romanice, ÅŸi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunosteau acest
fapt. După anul 602, slavii stabiliti masiv la sud de Dunare au fondat
un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o bresa între
românii din nordul Dunarii şi cei aflati la sud de Dunare. Pe masura
ce au fost supusi la tot felul de presiuni ÅŸi izolati de trunchiul
puternic românesc de la nord de Dunare, numarul românilor din
sudul Dunarii a scazut continuu, în timp ce fratii lor de la nordul
Dunarii, cu toate ca traiau în conditii extrem de dificile, şi -au
continuat evolutia lor istorica, ca o natiune separata, cea mai
îndepartata la est descendenta a Imperiului Roman.
Valahia, Moldova ÅŸi Transilvania
Incepand cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave ÅŸi ungare, ÅŸi mai
tarziu surse occidentale, mentioneaza existenta entitatilor statale ale
populaţiei românesti - cnezate şi voievodate - la început în
Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile
de la estul ÅŸi sudul Carpatilor. O trasatura specifica a istoriei
românilor din Evul Mediu, până în epoca moderna, este aceea ca ei au
trait în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi
Transilvania.
Acest fenomen - care este, fara îndoiala, unic în Europa medievala,
este extrem de complex. O serie de cauze tin de esenta societatii
feudale, dar sunt de asemenea ÅŸi factori specifici. Printre ultimii,
dorim sa mentionam existenta imperiilor vecine puternice, care s-au opus
unificarii entitatilor statale românesti şi chiar au ocupat - pentru o
perioada mai scurta sau mai lunga - teritoriile românesti. De exemplu,
la vest, românii a trebuit sa faca fata politicii de cucerire dusa de
regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din tinuturile
Volgai, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriti
în înaintarea lor spre vest de catre imparatul Otto I (995), astfel ca
ungurii s-au stabilit şi si-au întors fata catre sud-est şi est.
Aici, ei s-au întalnit cu românii.
O cronica ungara descrie întalnirea dintre mesagerii trimisi de Arpad,
regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oras în vestul
Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie
cedat lor. Cronica a pastrat pentru noi raspunsul plin de demnitate dat
de Menumorut: "Spuneti-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducatorul
vostru. Bucurosi ii vom iesi în întampinare, ca de la prieten la
prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru ca este strain, ÅŸi
unui strain ii lipsesc multe. Dar pamantul pe care il pretinde, nu-l va
avea niciodata de la noi de bunavoie, cat timp vom trai".
In ciuda rezistentei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au
reusit în sec. X-XII sa ocupe Transilvania şi s-o încorporeze
regatului ungar (pana la începutul secolului XVI, ca voievodat
autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde
românii au continuat sa fie de-a lungul secolelor marea majoritate
etnica, ca şi în scopul de a apara granita estica şi sudica a
voievodatului, coroana ungara a recurs la colonizarea regiunilor de
frontiera, cu sasi şi secui, în sec. XII-XIII.
Biserica din Densusi
In sec. XIV, odata cu declinul puterii imperiilor vecine (polonii,
ungurii, tatarii), s-au format o serie de state feudale, în sudul şi
estul lantului muntos al Carpatilor: Valahia, sub Basarab I, în jurul
anului 1360, şi Moldova, sub Bogdan I, în jurul anului 1359. Regatele
Poloniei şi Ungariei au încercat în sec. XIV şi XV sa anexeze sau sa
subjuge cele doua principate, dar n-au reusit.
In cea de-a doua jumatate a sec. XIV, o noua amenintare se abatea asupra
teritoriilor românesti: Imperiul otoman. După ce au pus prima data
piciorul pe pamantul european, în 1354, turcii otomani au început
rapida lor expansiune pe continent, astfel ca stindardul verde al
Islamului flutura deja în sudul Dunarii, în 1396.
Scene din Cronica pictată de la Viena,
reprezentând victoria romanilor la Posada (1330) împotriva armatei
regelui Ungariei
Singure sau în alianta cu tările creştine vecine, mai degraba în
alianta cu voievodatele vecine ale celorlalte doua principate
românesti, voievozii Mircea cel Batran al Valahiei (1386-1418) şi Vlad
Tepes (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum ÅŸi Stefan
cel Mare ÅŸi Sfant (1457-1504), voievodul Moldovei ÅŸi Iancu de
Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele batalii de
apărare impotriva turcilor otomani, impiedicandu-le expansiunea spre
centrul Europei.
Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Românesti (1386-1418)
Vlad Tepes, domnitorul Ţării Românesti
(Dracula din legendele medievale, 1456-1462)
Stefan cel Mare ÅŸi Sfânt, Domnitorul Moldovei (1457-1504)
Intreaga Peninsula Balcanica a devenit teritoriu turcesc.
Constantinopole a fost capturat de Mohamed al II-lea, în 1453, Soliman
Magnificul a capturat orasul Belgrad, în 1521, şi Regatul ungar a
disparut în urma Bataliei de la Mohaci - 1526. Prin urmare, Valahia şi
Moldova erau încercuite şi a trebuit sa recunoasca suzeranitatea
Imperiului Otoman timp de peste trei secole. După ce Buda a fost
capturata ÅŸi Ungaria a devenit pasalac, Transilvania a devenit
principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea,
suzeranitatea Imperiului Otoman, ca ÅŸi celelalte doua teritorii
românesti. Spre deosebire de toate celelalte popoare din sud-estul
Europei, spre deosebire de unguri şi poloni, românii au fost singurii
care şi -au mentinut entitatea statala în timpul Evului Mediu, ca şi
propria politica, precum ÅŸi structurile militare ÅŸi administrative.
Tributul platit sultanului avea menirea sa garanteze pastrarea
autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protectia impotriva altor
dusmani puternici. Valahia ÅŸi Moldova, detinand propriul lor statut
autonom, au continuat, după caderea Imperiului Bizantin, sa cultive
traditiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi
timp, pastrarea religiei ortodoxe rasaritene; pe teritoriul lor,
învatati din toata Peninsula Balcanica, la adapost de islamul
intolerant, au putut continua munca lor, fara nici un obstacol. Ei au
pregatit renasterea culturala a propriilor natiuni.
Orasul Soroca pe malul rîului Nistru
Sfarsitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul.
El a devenit voievod al Ţării Românesti în 1593 şi s-a alaturat
Ligii Crestine - o coalitie antiotomana, initiata de papalitate ÅŸi de
Sfantul Imperiu Roman. El a reusit, după grele batalii (Calugareni,
Giurgiu) sa redobandeasca chiar independenta ţării sale. In 1599-1600,
pentru prima data în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de
români, proclamandu-se "Print al Ţării Românesti, al Transilvaniei
şi al întregii Moldove". Situatia interna era foarte complicata,
marile puteri vecine - Imperiul Otoman, Polonia ÅŸi Imperiul habsburgic
- ii erau ostile şi si-au unit fortele pentru a-l înfrange; astfel ca
aceasta unire a fost de scurta durata, întrucat Mihai Viteazul a fost
asasinat în 1601. Unirea realizata de domnitorul domnitor a devenit
totusi un simbol pentru posteritate. In sec. al XVII-lea, sub diferite
forme, şi cu succese trecatoare, şi alti printi au încercat sa
relanseze ambitiosul program politic al lui Mihai Viteazu, încercand sa
formeze un front de uniune antiotomana din cele trei principate ÅŸi sa
restaureze unitatea Daciei antice.
Mihai Viteazu (1593-1601),
cel care a unit primul cele trei teritorii româneşti
Sfarsitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII au adus schimbari,
politice, atât în centrul, cat şi în estul Europei. Imperiul Otoman
a esuat în tentativa sa de a captura Viena, în 1683 şi , prin urmare,
Imperiul Habsburgic şi -a început expansiunea catre sud-estul Europei.
Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona
anexarea Transilvaniei ÅŸi organizarea ei ca un principat autonom la
Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un
guvernator). Polonia era divizata ÅŸi Rusia, prin cuceriri succesive, a
atins, sub Petru cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel
vecinul de rasarit al Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina
Stramtoarea Bosfor şi Constantinopolul situa Principatele Românesti
în calea expansiunii rusesti. Imperiul Otoman, în încercarea de a-si
apara vechile pozitii, a întrodus în Moldova (1711) şi Ţara
Româneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1921, şi
sub care Sublima Poarta desemna în cele doua principate domnitori
greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau
considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca în care
controlul politic otoman ÅŸi exploatarea economica a luat proportii, la
fel ca şi coruptia; dar, s-au întrodus, de asemenea, şi cateva
reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca ÅŸi reforme
administrative, de modernizare, după modelul european, din perioada
iluminismului. Autonomia interna, desi limitata, a fost conservata la
baza, în cele doua principate, care au continuat sa fie entitati
distincte în Imperiul Otoman; aceasta situatie a fost recunoscuta în
cateva tratate internaţionale (de ex. în cel de la Cuciuc Kainargi)
(1784). Situate la granita celor trei mari imperii ÅŸi ravnite de toate
trei, Ţara Româneasca şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150
de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar ÅŸi de batalie, pe
care armatele imperiilor s-au întalnit.
Multi ani, Austria ÅŸi Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman
(1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812,
1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei ÅŸi
au fost însotite întotdeauna de ocupatie militara straina, care,
adeseori, s-a mentinut mult timp după ce razboiul propriu-zis s-a
terminat, astfel ca tarile românesti au îndurat nu numai devastarea
ÅŸi pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, ÅŸi prin
dislocari de populaţie şi amputari de teritorii dureroase. De exemplu,
Austria a anexat Oltenia temporar (1718-1793), precum ÅŸi Nordul
Moldovei, numit Bucovina (1775-1918). După razboiul ruso-turc din
1806-1812, Rusia a anexat partea de rasarit a Moldovei, teritoriul
dintre raurile Prut ÅŸi Nistru, numit mai tarziu Basarabia (1812-1918).
Renasterea naţionala
In sec. XVIII şi la începutul sec. XIX au avut loc uriase transformari
economice ÅŸi sociale, structurile feudale erau profund erodate,
începusera sa apara primele întreprinderi de tip capitalist şi , în
acelaşi timp, produsele românesti întrau, putin cite putin, în
circuitul oriental. Ideea naţionala, ca pretutindeni în Europa, avea
sa devina visul înaltator al intelectualitatii şi elementul de baza
în planurile de viitor, facute de politicieni. Unirea unei parti a
creierului din Transilvania cu biserica catolica (greco-catolicii),
realizata de casa de Habsburg între anii 1699-1701, a jucat un rol
important în emanciparea românilor transilvaneni. Lupta lor pentru
drepturi egale cu alte grupuri etnice (cu toate ca românii detineau
peste 60% din populaţia principatului, ei erau înca considerati
"tolerati" în propria lor ţara), a fost pornita de episcopul Inocentiu
Micu-Klein ÅŸi continuata de grupul de intelectuali din cadrul miscarii
"Scoala Ardeleana": Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuel Micu, Ion Budai
Deleanu. Acesti carturari au dovedit latinitatea limbii române şi a
poporului român, ba chiar mai mult faptul ca ei au avut o existenta
neintrerupta ca populaţie autohtona. In virtutea acestei mosteniri, ei
au pretins drepturi egale cu celelalte natiuni din Transilvania -
ungurii, secuii şi sasii. Revendicarile românilor din Transilvania au
fost supuse atentiei Curtii din Viena, într-o lunga petitie, numita
Supplex Libellus Valachorum (1791), care însa n-a primti nici un
raspuns. Problema Renasterii în Ţara Româneasca a fost exprimata în
cadrul Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu (1821), care a izbucnit
în acelaşi timp cu miscarea Greciei pentru libertate.
Tudor Vladimirescu,
conducatorul Revolutiei Române de la 1821
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
hdC
!rtul era liber, cerealele românesti au început sa patrunda pe pietele
europene. Sub Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa
cele doua principate românesti (1828-1834) a fost întrodus un
Regulament Organic în Ţara Româneasca (1831) şi Mildova (1832). Pana
în 1859, aceste regulamente au servit ca legi fundamentale
(constitutii) ÅŸi au contribuit la modernizarea ÅŸi omogenizarea
structurilor sociale, economice, administrative ÅŸi politice, care
începusera în decadele premergatoare. Prin urmare, în prima jumatate
a sec. XIX, Principatele Românesti au început sa se distanteze de
lumea otomana orientala şi sa isi spuna cuvantul în spatiul spiritual
al Europei de Vest. Idei curente, atitudini din vest erau mai mult decat
binevenite în societatea româneasca care suferea un proces ireversibil
de modernizare. Acum, constiinta ca toti românii apartin aceleiasi
natiuni era generalizata şi uniunea într-un singur stat independent a
devenit idealul tuturor românilor.
Unirea ÅŸi independenta Vantul revolutiei din 1848 a batut ÅŸi asupra
principatelor românesti de asemenea. Ele au adus în mijlocul scenei
politice o serie de intelectuali straluciti precum Ion Eliade Radulescu,
Nicolae Balcescu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Avram Iancu ÅŸi
altii.
Nicolae Balcescu,
unul din conducatorii Revolutiei din 1848
In Moldova tulburarile au fost înabusite rapid dar în Ţara
Româneasca revolutionarii practic au condus ţara din iunie pâna în
septembrie 1848. In Transilvania revolutia s-a prelungit pina aproape la
sfârsitul lui 1849. Acolo, liderii unguri au refuzat sa ia în
consideratie revendicarile românilor şi ei au reusit sa anexeze
Transilvania la Ungaria; asta a dus la separarea fortelor revolutionare
românesti şi unguresti. Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a
încercat sa înabuse lupta românilor, dar el s-a confruntat cu
rezistenta armata a românilor în Apuseni sub conducerea lui Avram
Iancu.
Avram Iancu,
conducatorul Revolutiei din 1848 în Transilvania
Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste ÅŸi
habsburgice a fost încununata de succes în 1848-1849, valul de înoire
în favoarea ideilor democratice s-a raspindit peste tot în urmatoarea
decada.
Rusia a fost înfrânta în Razboiul din Crimeea (1853-1856) şi asta a
pus sub semnul întrebarii din nou fragilil echilibru european. Datorita
pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale de
navigatie era din ce în ce mai importanta pentru comunicatiile
europene, la Congresul de pace de la Paris (februarie-martie 1856) s-a
pus problema statutului Principatelor Dunarene. Valahia ÅŸi Moldova
ramaneau înca sub suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub
tutela colectiva a celor sapte puteri care semnau Tratatul de pace de la
Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa fie convocate adunarile locale
care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor doua principate.
Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului
Basarabiei la Moldova, teritoriu ce fusese anexat de Rusia în 1812
(judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia libera pe Dunare:
stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de neutralitate a
Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la BucureÅŸti
şi Iasi în baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856:
toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat în
unanimitate sa uneasca cele doua principate într-un singur stat.
Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare,
Imperiul Otoman ÅŸi Austria au fost impotriva, astfel ca s-a convocat o
noua conferinta a celor sapte puteri în Paris (Mai-august 1858): cu
acea ocazie doar citeva din revendicarile românilor au fost acceptate.
Dar, românii au ales în 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24
ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Româneasca, pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de facto, unirea celor doua
principate.
Alexandru Ioan Cuza (1859-1866),
Domnitorul Principatelor Unite
Statul naţional român, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862,
numele de România şi si-a stabilit capitala la Bucureşti. Asistat de
Mihail Kogalniceanu, cel mai apropiat consilier al sau, Alexandru Ioan
Cuza a initiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea
societatii românesti şi a structurilor statale: Legea secularizarii
averilor manastiresti - 1863, Legea reformei agrare, eliberand ţaranii
de sarcina îndatoririlor feudale şi improprietarindu-i cu pamant
(1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea
educatiei, în principiul careia scoala primara devenea obligatorie şi
gratuita (1864), înfiintarea universitatilor din Iasi (1860) şi din
BucureÅŸti (1864).
Mihail Kogalniceanu (1817-1890),
parintele reformei, care a facut din România o ţara moderna
După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regala de Prusia, şi care
a fost sprijinit de Napoleon al III-lea ÅŸi Bismark, a fost proclamat,
în 10 mai 1866, după un pleibiscit, ca print conducator al României,
sub numele de Carol I.
Carol I, primul rege al României
Noua Constitutie, inspirata după cea belgiana (din 1831), care a fost
promulgata în 1866 şi s-a aflat în uz până în 1923, proclama
România ca o monarhie constitutionala. In urmatorii 10 ani, lupta
românilor de a-si dobandi independenta totala de stat a fost parte
integranta din miscarile ce au avut loc, impreuna cu alte popoare din
sud-estul Europei - sarbii, ungurii, muntenegrenii, bulgarii, albanezii
- ÅŸi aveau ca scop sa taie ultimele lor legaturi cu Imperiul Otoman.
Intr-un cadru internaţional favorabil - în 1865 -, a izbucnit din nou
criza orientala şi a început atunci, în 1877, razboiul ruso-turc.
România şi -a declarat independenta de stat totala, în 9-21 mai 1877.
Guvernul condus de Ion C. Bratianu, şi în care Mihail Kogalniceanu
functiona ca ministru de externe, a hotarat ca, în cadrul cererii de
asistenta a Rusiei, sa se uneasca cu fortele rusesti ce operau în
Bulgaria. Armata româna, sub comanda directa a printului Carol I, a
trecut Dunarea ÅŸi a participat la asediul Plevnei; rezultatul a fost
încercuirea armatei otomane, condusa de Osman Pasa (10 decembrie 1877).
Atacul redutei Grivita Gravura a Razboiului de Independenta (1877-1878)
Independenta României, ca şi independenta Serbiei şi a Muntenegrului,
precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în
Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878). In urma
insistentei marilor puteri, s-a tinut Congresul de Pace de la Berlin
(iunie-iulie 1878), în cadrul caruia s-a recunoscut şi mentinut
statutul pe care şi -l proclamase România cu un an mai înainte. S-a
restabilit, de asemenea, după o lunga perioada de dominatie otomana,
dreptul României asupra Dobrogei, care a fost realipita la România.
Dar, în acelaşi timp, Rusia a violat conventia semnata în 4 aprilie
1877 şi a fortat România sa retrocedeze judetele Basarabiei de sud
Kapul, Bolgrad ÅŸi Ismail.
Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de
Hohenzollern Sigmaringen a fost incoronat ca rege al României. După ce
şi -a obtinut independenta, statul român a fost locul catre care şi
-au indreptat ochii toti românii care traiau în teritoriile aflate
inca sub ocupatie straina. Românii din Bucovina şi Basarabia se
confruntau cu politica sistematica de asimilare în lumea germana,
respectiv ruseasca. Imigratia strainilor era dirijata catre teritoriile
lor. Enclavele românesti din Peninsula Balcanica aveau dificultati tot
mai mari vizavi de politica de deznaţionalizare. La inceputul sec. XX,
românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care
aproape jumatate se aflau sub dominatie straina. In acelasi timp, în
Transilvania, românii sufereau consecintele serioase ale acordului prin
care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps,
în care a fost creata dualitatea austro-ungara (1867).
Transilvania ÅŸi -a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub
stapanirea austriaca şi a fost incorporata în Ungaria. Legislatia
adoptata de guvernul de la Budapesta proclama existenta unei singure
naţionalitati în Ungaria - aceea maghiara, destinata sa distruga din
punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, fortandu-le sa
devina ungare. Asta a supus populaţia româneasca, alaturi de alte
grupuri etnice, la grele incercari. La acel moment, Partidul Naţional
Român a jucat un rol important în impunerea identitatii naţionale a
românilor; partidul a fost recunoscut în 1881 şi a fost promotorul
în lupta de obtinere a recunoasterii drepturilor egale pentru natiunea
româna, precum şi rezistenta ei impotriva proiectelor de
deznaţionalizare.
In 1892, lupta naţionala a românilor a atins apogeul, în cadrul
Miscarii Memorandistice. Memorandumul a fost conceput de liderii
românilor din Transilvania, Ion Ratiu, Gheorghe Pop Basesti, Eugen
Brote, Vasile Lucaciu ÅŸi a fost trimis la Viena pentru a fi supus
atentiei imparatului Franz Iosef I. El avertiza opinia publica europeana
asupra revendicarilor românilor şi o punea în garda fata de
intoleranta aratata de guvernul de la Budapesta, referitor la problema
naţionala.
Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate ÅŸi progres pentru
România. Politica s-a polarizat în jurul a doua partide mari -
conservator (Lascar Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino,
Titu Maiorescu) ÅŸi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C.
Bratianu). Ei au venit la putere alternativ ÅŸi asta a fost
caracteristic pentru comportamentul politic al epocii. Politica
expansionista a Rusiei a determinat România sa semneze, în 1883, în
secret un tratat de alianta cu Austria, Ungaria, Germania ÅŸi Italia;
tratatul a fost reinnoit periodic până la primul razboi mondial. După
ce la inceput a ramas neutra, în primul razboi balcanic (1912-1913),
România s-a alaturat Greciei, Serbiei, Muntenegrului şi Turciei
impotriva Bulgariei, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic.
Pacea de la BucureÅŸti (1913) a marcat sfarsitul conflictului ÅŸi ea
prevedea ca sudul Dobrogei - Cadrilaterul (judetele Durostor ÅŸi
Silistra) sa devina parte la România.
In august 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, România s-a
declarat neutra. Doi ani mai tarziu, în 14-27 august 1916, ea s-a
alaturat Aliatilor, care i-au promis sprijin pentru dobandirea unitatii
sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Bratianu a declarat razboi
Austro-Ungariei. Ion I.C. Bratianu, prim ministru al României După
primul succes, armata româna a fost silita sa abandoneze o parte din
ţara, inclusiv Bucureştiul, şi sa se retraga în Moldova, datorita
ofensivei unite a armatelor din Transilvania, comandate de Generalul von
Falkenheyn ÅŸi a celor din Bulgaria, comandate de Maresalul von
Mackensen. In vara lui 1917, în marile batalii de la Marasesti, Marasti
şi Oituz, românii au respins incercarea puterilor centrale de a se
apara şi au scos România din razboi, ocupandu-si restul teritoriului.
Lupta de la Marasesti - gravura din primul razboi mondial
Situatia însa s-a schimbat complet după Revolutia din 1917 din Rusia
şi pacea separata, încheiata de sovietici la Brest-Litovsk (3 martie
1918). Asta atragea după sine sfarsitul operatiunilor militare pe
frontul de est. România a fost obligata sa urmeze pasii aliatei sale
Rusia, deoarece pe frontul din Moldova trupele românesti se intercalau
cu trupele rusesti ÅŸi era imposibil ca lupta sa continue intr-o zona a
frontului, şi pacea sa se instaleze în alta zona a frontului.
Rupandu-se de aliatii sai occidentali, România a fost obligata sa
semneze Tratatul de Pace de la BucureÅŸti cu puterile centrale (24
aprilie-7 mai 1918). Procedura de ratificare n-a fost insa niciodata
dusa la bun sfarsit, astfel ca din punct de vedere legal tratatul n-a
fost niciodata operativ; de fapt, la sfarsitul lui octombrie 1918,
România a denuntat tratatul şi a reintrat în razboi.
Dreptul popoarelor la autoguvernare a triumfat la sfarsitul primului
razboi mondial, şi asta a servit cauzelor românilor care traiau în
imperiile tarist ÅŸi austro-ungar. Colapsul sistemului tarist ÅŸi
recunoasterea de catre guvernul sovietic al dreptului la autoguvernare
permis românilor din Basarabia sa-si exprime prin vot în cadrul
organului naţional reprezentativ - Parlamentul ţării, care s-a
convocat la Chisinau, vointa lor de a se uni cu România (27 martie-9
aprilie 1918). Caderea monarhiei habsburgice în toamna lui 1918, a
facut posibila, pentru natiunile aflate sub opresiunea austro-ungara,
emanciparea acestora. La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din
Bucovina a votat la Cernauti unirea acelei provincii cu România.
Palatul Metropolitan din Cernauti,
unde a fost votata unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918)
Adunarea naţionala din Transilvania, convocata la Alba Iulia în 18
noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a preste 100.000 de
delegati, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. Astfel ca, în
ianuarie 1918, cand s-a inaugurat la Paris conferinta de pace, unirea
tuturor românilor intr-un singur stat era un fapt pe deplin realizat.
Tratatele de pace internaţionale din 1919-1920, semnate la Neuilly,
Saint Germain, Trianon ÅŸi Paris, stabileau noile realitati europene ÅŸi
sanctionau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de
români intr-un singur stat (295.042 km.p, cu o populaţie de 15,5
milioane).
Votul universal a fost introdus (1918), reforma radicala a fost aplicata
(1921), noua Constitutie a fost adoptata - una dintre cele mai
democratice de pe continent - (1923) - ÅŸi toate aceste au creat un
cadru general democratic ÅŸi au pavat drumul pentru o dezvoltare
economica rapida (productia industriala s-a dublat intre 1923 ÅŸi 1938.
Cu cele 7,2 milioane de barili de titei produs în 1937, România era
cel de-al doilea producator european şi nr. 7 în lume. Venitul
naţional pe cap de locuitor atingea 97 de dolari, în 1938, comparativ
cu cel al Greciei de 76$, cel al Portugaliei de 81 $, cel al
Cehoslovaciei de 141$ ÅŸi al Frantei de 246$.
In politica, erau mai multe partide aflate în competitie. Astfel ca
Guvernul a fost controlat, de-a lungul anilor, de cateva dintre ele:
Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Naţional Liberal (Ion
I.C. Bratianu, I.G. Duca, Gheorghe Tatarescu), Partidul Naţional
Ţărănesc (Iuliu Maniu). Partidul Comunist Român, fondat în 1921,
şi care avea un numar nesemnificativ de membri, a fost interzis, în
1924. Garda de Fier, o miscare extremista a aripii naţionaliste de
dreapta, fondata de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927, a fost, de
asemenea, exilata. In 1930, Carol al II-lea s-a razgandit în legatura
cu decizia sa anterioara de a renunta la tron ÅŸi l-a detronat pe fiul
sau minor, Mihai (care devenise rege în 1927) şi a luat tronul. Opt
ani mai tarziu el instaura propria sa dictatura (1938-1940).
Obiectivele politicii externe în perioada interbelica, cand Nicolae
Titulescu a jucat un rol major, erau indreptate spre mentinerea
status-quo-ului teritorial, prin crearea aliantelor regionale,
sprijinind Liga natiunilor ÅŸi politica de securitate colectiva, la fel
ca ÅŸi promovarea unei stranse cooperari cu democratiile vestice -
Franta ÅŸi Anglia.
Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe român,
suporterul securitatii colective în Europa
Impreuna cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, România a fondat Mica Antanta,
în 1920-1921 şi a creat o noua organizatie de securitate regionala -
Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, în 1934.
Pe masura ce nazismul crestea în Germania, aceasta impreuna cu Italia
sprijinea pretentiile revizioniste ale statelor vecine României;
politica de forta a avut succes pe continent ÅŸi acest lucru a fost
marcat de Anschluss, Pactul de la Munchen (1938), de separare a
Cehoslovaciei (1939). S-a produs o apropiere intre Uniunea Sovietica ÅŸi
cel de-al treilei Reich; toate acestea au dus la izolarea
internaţionala a României. Pactul Ribentropp-Molotov (23 august 1939),
stipula intr-un protocol secret interesele sovietice în statele
baltice, estul Poloniei, precum şi în Basarabia.
Cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, România şi -a
declarat neutralitatea (6 septembrie 1939). Dar ea a sprijinit Polonia
(facilitand tranzitul tezaurului Bancii Naţionale şi garantand azil
presedintelui polonez ÅŸi guvernului). Infrangerile suferite de Franta
şi Marea Britanie în 1940 au creat o situatie dramatica pentru
România. Guvernul sovietic a aplicat capitolul 3 al protocolului secret
din 23 august 1939 şi a fortat România, prin ultimatumul din 26 şi 28
iunie 1940, sa cedeze nu numai Basarabia, dar ÅŸi nordul Bucovinei ÅŸi
teritoriul Hertei (ultimele doua nu au apartinut niciodata Rusiei). Sub
tratatul de la Viena - de fapt, un dictat - (30 august 1940), Germania
şi Italia i-au dat Ungariei nord-estul Transilvaniei, unde populaţia
majoritara era româneasca. In urma discutiilor româno-bulgare de la
Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul
Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.
Harta României cu teritoriile pierdute în anii 40
Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al
II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în
acelaÅŸi timp, a dus la preluarea Guvernului de catre generalul Ion
Antonescu (el a devenit maresal în octombrie 1941). Intr-un efort de a
obtine sprijinul Germaniei ÅŸi Italiei, Ion Antonescu a antrenat la
guvernare miscarea Garzii de Fier. Miscarea a incercat, intr-un act de
rebeliune în 21-23 ianuarie 1941, sa ia intreaga conducere a
guvernului, ÅŸi ca urmare ea a fost eliminata din politica.
Dorind sa recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a
participat, alaturi de Germania, în razboiul dus impotriva Uniunii
Sovietice (1941-1944). Infrangerile suferite de puterile Axei au dus
după 1942 la sporirea incercarilor facute de regimul Antonescu, precum
ÅŸi de opozitia democratica (Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu) de a scoate
România din Alianta cu Germania. Pe 23 august 1944, maresalul Ion
Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern,
format din militari ÅŸi tehnocrati, a declarat razboi Germaniei (24
august 1944) şi , astfel, România şi -a adus intregul ei potential
economic şi militar în Alianta Natiunilor Unite, până la sfarsitul
celui de-al doilea razboi mondial în Europa. In ciuda eforturilor umane
şi economice, pe care România le facuse pentru cauza Natiunilor Unite
timp de noua luni, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947),
nega României statutul de co-beligerant şi o obliga sa plateasca o
imensa despagubire de razboi; dar, Tratatul recunostea retrocedarea
teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce
Basarabia ÅŸi nordul Bucovinei ramaneau anexate la URSS.
Monumentul de la Moisei,
dedicat victimelor teroarei hortisto-ungare în România ocupata
Trupele sovietice stationau pe teritoriul României şi ţara a fost
abandonata de puterile occidentale, astfel ca urmatorul stadiu a adus o
evolutie similara acesteia, ca ÅŸi celorlalti sateliti ai imperiului
sovietic. Intregul guvern a fost preluat prin forta de comunisti,
partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost
persecutati şi arestati; regele Mihai I a fost fortat sa abdice şi în
aceeasi zi a fost proclamata Republica Populara (30 decembrie 1947). S-a
instaurat dictatura unui singur partid, bazata pe o supraveghere
omnipotenta ÅŸi omniprezenta ÅŸi pe forta de represiune. Intreprinderile
industriale, bancile şi mijloacele de transport au fost naţionalizate
(1948), agricultura a fost colectivizata fortat (1949-1962). Intreaga
economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul
principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit
membru fondator al CAER (1949) ÅŸi al Tratatului de la Varsovia (1955).
La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii
de după razboi, conducerea partidului, care mai tarziu a fost
identificata ÅŸi cu conducerea de stat, a fost monopolizata de catre
Nicolae CeauÅŸescu. Intr-o scurta perioada, el a reusit sa concentreze
în propriile maini (si ale celor ale clanului condus de sotia sa, Elena
CeauÅŸescu), toate parghiile puterii partidului comunist ÅŸi cele ale
sistemului de stat.
România s-a distantat de URSS (acest lucru a fost facut public în
"Declaratia" din aprilie 1964; politica interna a fost mai putin rigida
şi s-a inregistrat o oarecare deschidere în politica externa (România
a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varsovia, care nu a
intervenit în Cehoslovacia, în 1968); toate acestea, ca şi capitalul
politic construit pe o linie mai putin ortodoxa, erau folosite pentru a
consolida propria pozitie a lui CeauÅŸescu, ca sa preia intreaga putere
în cadrul partidului şi a statului.
Dictatura familiei CeauÅŸescu, una dintre cele mai absurde forme de
guvernare totalitarista din Europa secolului XX, bazata pe cultul
personalitatii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat,
printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viata socială
şi morala, izolarea ţării în cadrul comunitatii internaţionale.
Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor
proiecte gigant absurde, nascocite de megalomania dictatorului. Asta a
contribuit, de asemenea, la scaderea dramatica a nivelului de trai al
populaţiei şi la adancirea crizei regimului.
In aceste conditii, izbucnirea revoltei stârnite la Timisoara în 16
decembrie 1989, a cuprins rapid toata ţara, şi în 22 decembrie
dictatura a fost rasturnata, prin sacrificiul a peste 1000 de vieti.
Victoria revolutiei a deschis drumul spre restabilirea democratiei, a
sistemului politic pluralist, pentru intoarcerea la economia de piata
şi reintegrarea ţării în spatiul economic, politic şi cultural
european
ì¥Â@
