Referat Spiritul Matematic

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Spiritul Matematic si de asemenea puteti face Download Referat Spiritul matematic

Citeste fragmente din Referat Spiritul Matematic

CU PRIVIRE LA SPIRITUL MATEMATIC SUB CONSTELATIILE NUMERELOR Când, mici câmpulugeni ambiţioşi, Velculescu, Mişu Vlădescu şi cu mine am venit la Bucureşti să cucerim cununile liceului Lazăr, aşteptând să cucerim ceva mai târziu chiar oraşul, ne-am dat seama de naivitatea noastră. Fuseserăm cei dintâi, cu diferenţe de ordinul sutimilor, la gimnaziul Dinicu Golescu. La matematice avusesem chiar un bun dascăl, pe Ion Antonescu. Da, dar acolo ne detaşam pe un fel de neant; aici la Lazăr aveam de luptat cu o clasă in care provincia şi capitala concentrasetoţi premianţii lor. Apoi profesorii aceştia de la Lazăr nu prea semănau cu profesorii patriarhali de la Câmpulung. Eram în situaţia unor franctirori supuşi, fără nici o tranziţie, disciplinei draconice a vieţii de regiment. Să rivalizăm cu voi? Imposibil. Astfel eu am rămas să învăţ numai la matematice. Tata Moşu s-a consacrat vocaţiei lui de prinţ al vieţii. Singur Velculescu a continuat să înveţe egal la toate. Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastică. Ce legătură, ce filiaţie între apariţia aceasta de dresor al micilor animale care eram, înarmat până în sinţi cu un sarcasm rece, la pândă, pentru a reprima pe loc orice înmuiere a atenţiei şi a disciplinei – şi valetudinarul Ion Antonescu, cu lecţiile lui impersonale, clasele lui somnolente ? De la început ne-a luat în mână, ca o plasmă amorfă, să ne dea figura dorită de el. Maculator, caiet de temepe curat, caiet de extemporal, abonament în masă Gazeta matematică! De nu – 1 la catalog şi lungă dizgraţie. Banciu a săvârşit cu noi, ceea ce Comitetul mântiuri publice săvârşise altădată cu Franţa. Ne-a unificat, ne-a organizat, ne-a dat conştiinţă comună prin teroare. Conglomeratul de mici mentalităţi provinciale, cu tendinţe sediţioase, a trebuit să dispară, să se topească într-o unitate, îngrozit de lunetele de ghilotină ale 3-iurilor şi de siluetele de călăi ale 1-urilor. La sfârşitul semestrului I: buzoieni, câmpulugeni, giurgiuveni, buvureşteni dispăruseră; eramlăzărişti, iar în această corporaţie închisă, o categorie de data aceasta nouă, cu o cunoştinţă proprie şi un sentiment neted de diferenţiere: clasa lui Banciu, clasa V-a, a anului 1910. Rară, providenţială întâlnire! Între un tânăr profesor, cu cea mai desăvârşită înzestrare de pedagog, dornic de a arăta ce poate, exasperat de un an de exil la Tulcea, şi o clasă nouă, rezultat al unei selecţiuni severe, gata să-i soarbă învăţătura. Erau între noi şi el simpatii misterioase, ca între anumite plante şi soare. Eram făcuţi să ne orientăm după el; era făcut să ne lumineze. Când, mai târziu, am trecut, cu el, la Mihai, n-a mai fost acelaşi lucru. El rămasese fireşte acelaşi,dar clasa nu-l mai secunda. Invenţia pedagogică cea mai mare a lui Banciu afost activitatea grafică ce ne impusese. La aceste treceri dintr-un caiet într-altul, la aceste trasvasări, ceva din pulberea de preţ a matematicilor ne rămânea între degete, ni se încruta în pori. El, probabil vedea mai departe. Matematicile sunt un gen scris, nu oral. Valoare definitive are aici numai ce pui pe hârtie, ce poţi cântări şi verfica. Mulţi dintre matematicieniipe care îi frecventez par să nu cunoască acest lucru. Pentru ei, a strălucii în conversaţii matematice înseamnă a face act de matematician, când în realitate lucrul nu are nici o importanţă, ba chiar poate fi semnul unui supărător amatorism. Astfel, Banciu arealizat cu noi foarte mult. Deseori seara, acum la bătrâneţe, răsfoiesc anii de pe atunci ai Gazetei matematice. Ei bine, constat că aproape toţi colaboram. Răsfoind deunăzi scrisorile pe care Victor Dumitrescu le primea în vacanţă de la colegii lui, îmi dau seama că Banciu reuşise să ne impună o trăire matematică aproape exclusivă. Centrul existenţei noastre era coperta Gazetei matematice, aceea în care se oglindea soarta soluţiilor noastre. Primirea unei soluţii trimise ne crea un fel de exaltare. Refuzul ei, ne cufunda în lungi melanconii. Pentru mine, care am îmbrăţişat matematicile, înţelegeţi că Banciu a fost ceva mai mult ca pentru voi. A fost maistrul, omul care m-a format, de la care am învăţat esenţialul. ¶ patima cercetării, fară de care nu poţi fi matematician. Dar Banciu a putut fi încă şi mai mult pentru mine. În plină criză a pubertăţii, când eram la doi paşi de a mă pierde, gata să mă dau la fund, el a înţeles să-mi facă credit, pe temeiul interesului ce încă arătam pentru matematice, să mă dispute lui Bran, Englezului, popei de religie, lui Brăiliţeanu şi lui Barbarosa şi să mă treacă chiar fără corijenţă malul clasei a VII-a. fără de asta stricăciunea mea s-ar fi consumat până la sfârşit. Aş fi căpătat un sentiment de declanşare, o conştiinţă de repetent din care nu m-aş mai fi ridicat. Banciu a fost omul providenţial al adolescenţei male. Iată. E ceasul 10 sau 11. ecuada mobilă formată din Săveanu, din Zotter şi Tata Moşu (a cărei pretenţie nejustificată a fost totdeauna mobilitatea, era nelipsit în excursii), pândeşte la scara cea mare. Noi, printre bănci, amestecaţi, discutăm înfriguraţi un punct dificil de matematică sau de geometrie. Auzim însă ropotul de paşi al escuadei, in care predomină cadenţa de centaur a lui Tata Moşu. Înainte de a irupe ei, suntem toţi la loc, în bănci. Banciu, Banciu vine! O tăcere grea se aşterne. Fiecare din noi are un groaznic trac. În sfârşit. Fumuriu şi zvelt, ca un arab, apare Banciu. Suie cu capul niţel plecat spre catedră, fără să ne arunce o privire. Dumitrescu Victor, absenţii. Barbilian, Gavrilescu, Marinescu Eliad, Predescu Iulian. Iar lipsesc ăştia? Sunt bolnavi. Punerea absenţelor s-a terminat. Ca la ruletă, inimile încep să ne bată. Ce va cădea? ” Scoateţi caietele de extemporal! ” sau „ Să iasă Benedict, Bianu” sau la celălalt capăt: „ Tomescu, Zamfirescu”? Nu, nimic, astăzi respirăm usuraţi. Banciu îsi limpezeşte cu o tuse scurtă vocea şi trece la tablă să explice. Din lecţiile multe ce ne-a făcut, păstrez amintirea mai ales a lecţiilor de aritmetică. Atunci am înţeles ce înseamnă stilul matematic, dezvoltări „ more geometrico”. Demonstraţia teoremei lui Euclid, că mulţimea numerelor prime e infinită; demonstaţia teoremei că divizorul unui produs de doi factori, relativ prim cu un factor, divide cu necesitate pe celălalt; lecţii neuitate care ne transportau sub constelaţiile numerelor, unde geruia rigoarea extremă! Păstrez iarăşi amintirea primelor lecţii despre continuitate, stăruinţa lui de a ne face clari asupra dosebirii dintre algebră şi analiză: „ Algebra e bazată mai mult pe egalităţi, analiza pe neegalităţi”. Această observaţie foarte ascuţită vulgariza pentru noi simplificând adevărul adânc, că natura analizei e topologică, nu algoritică. Tot mai mult mă încredinţez că acest om rar ştia mai mult decât modestia lui lăsa să pară, dar găsea şi limbajul potrivit pentru a ne comunica lucruri care, în acel moment, ne depăşeau; ni se înscriau, însă in memorie, se unde mai târziu ne revin încărcate de un nou înţeles. Lecţia e terminată. Dar vai, nu şi ora. Mai rămân 20 de minute. Scoateţi caietele de extemporal! Să se găsească trapezul înscris într-un semicerc pentru care aria e maximă Cu astfel de şocuri ne ţinea trezi. Trebuia să fii însă mereu pregătit pentru a-i face faţă. Şi cei mai mulţi dintre noi erau, într-adevăr. Banciu avea cu 14 ani mai mult decât noi. Se născuse la Blaj şi a murit la 16 septembrie 1940. În vuietul acelor zile, moartea lui a trecut neobservată. Am fost la slujbă, în casa lui din strada Plantelor. În afară de câteva dactilografe de pe vremea când fusese director la minister, nu-mi aduc aminte să fi văzut pe nimeni, afară de rude. Un furgon, un dric automat, mi l-a răpit curând de dinainte, încât nu l-am putut duce până la cimitir. Banciu a reuşit să ne dea coeziunea pe care numai şefii militari iubiţi reuşesc s-o imprime soldaţilor. Nu ne-a comandat el cu străşnicie şi iscuţinţă în primele aventuri ale spiritului? Lucrul acesta leagă şi nu se uită. Am putea, deci, parafrazând balada cadeţilor de Gasconia, spune despre noi, cu aceeaşi legitimă mândrie: Noi suntem elevii de-a cincea, Ai clasei lui Banciu Ion. A fost Carbon de Castel-Jaloux al nostru, iar noi cadenţii lui. Un şef dacă nu totdeauna şi de toţi iubit, temut însă şi admirat. 쥁@