Referat Alexandru Ioan Cuza 4

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Alexandru Ioan Cuza 4 si de asemenea puteti face Download Referat Alexandru Ioan Cuza 4

Citeste fragmente din Referat Alexandru Ioan Cuza 4

Alexandru Ioan Cuza Alexandru Ioan Cuza (1820-1873, născut la Huşi), primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866). A fost participant activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Mondovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii personale (1859) de către puterea suzerană şi Puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare într-un singur guvern. În perioada imediat următoare, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat şi realizat schimbări structurale pe plan social-economic, politic şi cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului naţional român. Astfel, domnitorul Cuza, cu concursul lui Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat sfetnic şi colaborator, şi al altor bărbaţi de stat remarcabili, a înfăptuit un larg program de reforme, menit să contribuie la consolidarea şi modernizarea statului român, între care un loc important l-au avut: legea privind secularizarea averilor mănăstireşti, inclusiv a celor ,,închinate” Locurilor Sfinte (decembrie 1863), prin care mai mult de un sfert din teritoriu ţării intra în proprietatea statului; legea pentru organizarea puterii armate în România (februarie 1864); adoptarea în 1864 a unei noi Constituţii (Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris) şi a unei noi legi electorale (iulie 1864) menite să asigure întărirea puterii executive şi o mai largă reprezentare în parlament; reforma agrară (august 1864), care prevedea eliberarea ţăranilor şi împroprietărirea acestora cu pământ prin răscumpărare; promulgarea Codului penal, a Codului de procedoră penală, precum şi a Codului civil (decembrie1864); legea asupra instrucţiunii (decembrie1864) potrivit căreia învăţământul primar devenea obligatoriu, general şi gratuit şi se dezvoltă învăţământul secundar şi cel superior ş.a. În timpul domniei lui Cuza s-au înfiinţat universităţiile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). Reformele înfăptuite de Alexandru Ioan, îndeosebi reforma agrară şi cea electorală, au întânpinat o puternică opoziţie din partea conservatorilor şi liberal-radicalilor, care, uniţi într-o conjuraţie, cunoscută în istorie sub numele de ,,monstruasa coaliţie”, l-au silit să abdice (1123 februarie 1866). Exilat, domnul Unirii şi al marilor reforme şi-a petrecut restul vieţii dincolo de hotarele ţării, mai ales la Viena şi Florenţa. A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus în ţară şi înmornântat la Ruginoasa (judeţul Iaşi). Astăzi, rămăşiţele sale pământeşti se află în biserica ,,Trei Ierarhi” din Iaşi. Executor al programului Revoluţiei de la 1848, Cuza a reuşit, prin eforturile sale neîntrerupte, să pună bazele dezvoltării României moderne, înscriindu-şi astfel numele în galeria marilor personalităţi progresiste ale istoriei poporului român. UNIFICAREA LEGISLAŢIEI PRINCIPATELOR- UNITE ROMÂNE SUB DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA Printre marile probleme a căror rezolvare a preocupat pe Alexandriu Ioan Cuza, după îndoita alegere de la 5 şi 24 ianuarie 1859, a fost şi aceea a unificării legislaţiei Principatelor- Unite. În adevăr, în Moldova şi Ţara Românească, la 1859, erau în vigoare, pentru aceleaşi materii, legi diferite, Astfel, pentru dreptil civil, în Muntenia, se aplica legiuirea lui Caragea, iar în Moldova Codul Calimah. În ceea ce priveşte dreptul penal, în Ţara Românească, sub domnia lui Barbu Ştirbei, în 1850, fusese promulgat un nou cod penal şi de procedură penală, adaptat după legiuirile corespunzătoare franceze, în timp ce în Moldova rămăsese în lucrare învechita ,,condică criminală” din 1820-1826 inspirată din legea penală austriacă de la 1803. În Ţara Românească, pe lângă instanţele judecătoreşti funcţiunau procurori, pe când în Moldova această instituţie nu fusese încă introdusă. Urmărind contopirea celor două ţări surori într-un stat unitar, Cuza Vodă s-a străduit, încă de la începutul domniei, să realizeze cât mai curând unificarea legislaţiei, aşa încât pe întregul teritoriu al Principatelor- Unite să fie aplicată aceeaşi lege. El şi-a dat seama că, atâta timp cât legile din Moldova vor fi diferite de acelea din Ţara Românească, Unirea nu va fi desăvârşită şi uneltirile separatiste vor fi încurajate de o asemenea situaţie. Cu colaborarea unor miniştri care erau şi el convinşi de necesitatea unificării legislaţiei, îndeosebi cu colaborarea înţeleaptă a lui Mihail Kogălniceanu, Cuza Vodă a izbutit să realizeze această importantă operă. Ea a fost înfăptuită în cele trei perioade bine cunoscute ale glorioasei lui domnii, şi anume:1) de la 1859 la ianuarie 1862; 2) de la 24 ianuarie 1862 la 2 mai 1864 şi 3) de la 2 mai 1864 la 10 februarie 1866. ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI TRANSILVANIA Epoca de după înăbuşirea revoluţiei burghezo-democratice de la 18481849 se caracterizează din punct de vedere politic prin conturarea a două tendinţe ce preocupă cu deosebire societatea românească: în sudul şi estul Carpaţilor eforturile se concretizează în jurul ideii unirii celor două principate într-un singur stat naţional şi independent; în spaţiul transcarpatin, datorită împrejurărilur politice determinate de regimul ,,neoabsolutist” habsburgic şi de cel ,,liberal” se conturează din necesităţi tactice ideea autonomiei naţionale a românilor din Transilvania. În esenţă, pe tot cuprinsul spaţiului carpato-dunărean se profilează şi se întăreşte conştiinţa necesităţii unirii politice a întregului popor român într-o singură ţară. Această idee a jucat un rol dominant în procesul desăvârşirii naţiunii române moderne, unirea Principatelor şi domnia lui Cuza constituind etape obligatorii în evoluţia României ca stat unitar şi independent. Îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza de la 24 ianuarie 1859 a produs o mare surpriză în cercurile politice din ţările europene. Evenimentul a fost considerat atât la Paris cât şi la Torino ca un succes al politicii franţei şi Sardiniei în răsărit împotriva Ausrtiei. | / ⼁ ␃愃̤ᨀmăsură, unirea dădea speranţe emigraţiei maghiare din apus, care era considerată de Cavour şi Napoleon III germene al unei ,,revoluţii” iminente în Austria şi ,,element pentru succesul desăvârşit şi grabnic al proiectelor noastre”. La rândul său, principele Cuza, profitând de războiul franco-italo-austriac din anul suirii sale pe tronul Principatelor, era interesat într-o astfel de coaliţie cu scopul de a-şi consolida situaţia pe plan diplomatic, pentru recunoaşterea unirii de către puterile semnatare ale convenţiei de la 719 august 1858 dela Paris şi pentru a-şi manifesta interesul faţă de soarta românilor din Transivania, supuşi monarhiei habsburgice. La rândul lor, românii din Transilvania nutreau o vie speranţă în viitorul noului stat condus de Alexandru Ioan Cuza; ,,în principele Cuza îşi puneau toate nădejdile după 1859 şi de la el aşteptau ziua izbăvirii lor”. Propaganda intensă pe care o desfăşoară acum agenţii coaliţiei în Principate are menirea de a convinge ,, căpeteniile acestor ţări să ia parte la război în interesul lor şi de a influienţa mai ales pe românii din Moldova şi Ţara Românească să îndemne pe conaţionalii lor din Ungaria de a face cauză comună cu ungurii”. În mod firesc, intenţiile coaliţiei anti-habsburgice găseau un teren comun de luptă cu domnitorul român în ceea ce priveşte mai ales atragerea în această acţiune a românilor din Transilvania. În contextul acestor împrejurări se creau condiţii favorabile pentru refacerea punţilor colaborării româno-maghiare, idee pentru care stăruise atât de mult, dar fără succes, în primăvara şi vara anului 1849, Nicolae Bălcescu. Semnarea tardivă a ,, Proiectului de pacificaţie” de către conducătorul revoluţiei maghiare, Ludovic Kossuth, putea constitui o edificatoare experienţă pentru noile tratative care se înfiripau în anul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Române. ECOUL INTERNAŢIONAL AL UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE Sunt momente, în decursul istoriei, în care popoarele trebuie să-şi afirme personalitatea, voinţa de a trăi liber, capacitatea de contribui, creator şi eficient, la sporirea patrimoniului civilizaţiei umane. Pentru români, anul 1859 a reprezentat un asemenea moment. Poporul român s-a constituit, s-a dezvoltat şi s-a afirmat în condiţii deosebit de grele, manifestând o vitalitate care are puţine precedente în istoria universală. Nu fără temei, existenţa sa, în mijlocul adversităţilor istoriei, a fost apreciată drept un veritabil miracol. Trăind separat, în entităţi politice distincte, reflex al stăpânirii străine, el s-a dezvoltat, totuşi, organic şi unitar, pe teritoriul vechii Dacii. În noile condiţii de dezvoltare ale secolului al XIX-lea, naţiunea română, constituită şi posedând atributele esenţiale, s-a afirmat puternic manifestându-şi, cu fermitate, hotărârea de a-şi câştiga libertatea socială, unirea şi independenţa naţională. Revoluţia de la 1848, unitară în program şi manifestare, a dat expresie acestor năzuinţe. Criza orientală, începută în anul 1853, prin declanşarea războiului Crimeii, a creat condiţiile favorabile ridicării pe o nouă treaptă a luptei pentru unitate naţională. Sunt cunoscute împrejurările care au precedat Unirea din 1859. Numeroase lucrări, aparţinând tuturor genurilor, au fixat cadrul general în care s-a desfăşurat lupta naţională a românilor, formele de manifestare şi etapele acesteia. De asemenea, au fost reliefate şi interesele în funcţie de care puterile europene au adoptat o anumită atitudine faţă de problema românească. Poporul român a înscris şi acum în cartea istoriei sale una din cele mai semnificative pagini, ce şi-a găsit o deosebit de bogată expresie. Mişcare de masă, întrunind adeziunea întregului popor, prilejuind numeroase manifestări de veritabil patriotism colectiv, lupta pentru Unire, condusă cu abnegaţie şi inteligenţă, a stârnit un larg ecou internaţional. Interesul opiniei europene era alimentat, în egală măsură, atât de locul pe care Principatele îl ocupau în cadrul ,,Problemei orientale”, de interesele contradictorii ale puterilor în această parte a Europei, de acţiunile diplomaţiei generate de aceste interese, cât şi de aspectele, nu mai puţin interesante, pe care le îmbrăca lupta românilor. În timp ce ,,Problema orientală” şi interesele politice reprezentau cadrul general, substanţa chestiunii româneşti era generată de acţiunea vastă şi corcetată a unui întreg popor care, cu o maturitate politică rar întâlnită, a izbutit, în cele din urmă, să impună Europei voinţa sa, în acord cu legile moralei şi ale progresului istoric. Diplomaţia şi opinia europeană au urmărit cu atenţie chestiunea românească, din momentul în care aceasta, mai ales din 1855, a devenit un element de care depindea, în esenţială măsură, rezolvarea conflictului european. Rapoartele diplomaţilor şi presa, fie că aplaudă sau condamnă-în funcţie de interese ce nu coincideau, fireşte, cu cele ale poporului român, angajat direct şi activ în lupta pentru propria sa existenţă-reliefează uriaşul interes generat de problema românească. Până la 1858, când, în împrejurările care se cunosc, puterile au fixat, în cuprinsul Convenţiei de la Paris, normele generale ce urmau să stea le baza organizării viitoare a Principatelor, opinia europeană s-a manifestat activ. Amploarea dezbaterilor, în organele de presă, mai cu seamă, vădeşte măsura în care problema românească devenise o problemă internaţională. În general, asupra acestui lucru nu s-a insistat în măsură suficientă în literatira noastră de specialitate. Articolele de presă inserate în cuprinsul colecţiei de ,,Acte şi documente privitoare la istoria renaşterii României” precum şi acele menţionate, la timpul său, de T. Codrescu, în ,, Presa franceză şi Principatele Române” (Iaşi, 1856), nu pot oferi măsura exactă a locului pe care, în această etapă, problema românească l-a ocupat în conştiinţa europeană. Este suficient să notăm aici că ecoul a fost imens, depăşind cu mult cadrul restrâns în limitele căruia problema era abordată în cercurile diplomatice (aprecierea o facem nu numai după cantitatea materialului ci, în egală măsură, şi după valoarea acestuia). Bibliografie: ,,Cuza Vodă în memoriam” 쥁@