Referat Polinoame Statistica Si Probabilitati

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Polinoame Statistica Si Probabilitati si de asemenea puteti face Download Referat Polinoame statistica si probabilitati

Citeste fragmente din Referat Polinoame Statistica Si Probabilitati

POLINOAME, STATISTICĂ ŞI PROBABILITĂŢI CAPITOLUL 1 – POLINOAME   ), cu an ≠ 0, unde an (elementul de rang maxim nenul) se numeşte coeficientul dominant, la care se adaugă elementul (0,0,…,0,…). Pe mulţimea P definim două operaţii algebrice: ) k>max(n,m). P deoarece ck = 0,(() k>n+m (pentru k = n + m, ck = anbm)   1.1 Proprietăţile adunării în P A1) Adunarea este asociativă, adică   (f + g) + h = f + (g + h), (() f,g,h(P   Rezultă imediat din definiţia adunării şi a egalităţii a două elemente din P precum şi din asociativitatea adunării pe C.   A2) Adunarea este comutativă, adică   f + g = g + f, (() f,g(P Rezultă imediat din definiţia adunării şi a egalităţii a două elemente din P precum şi din comutativitatea adunării pe C. P şi are proprietatea   f + 0 = 0 + f, (() f(P   A4) Orice f(P admite un element notat (-f) şi numit opusul lui f pentru care f + (-f) = (-f) + f = 0, (() f(P   ). Spunem ca P împreună cu operaţia de adunare şi proprietăţile A1-A4 formează un grup comutativ.   1.2 Proprietăţile înmulţirii în P   I1) Înmulţirea este asociativă, adică   (f · g) · h = f · (g · h), (() f,g,h(P   I2) Înmulţirea este comutativă, adică   f · g = g · f, (() f,g(P   P şi are proprietatea   f · 1 = 1 · f = f, (() f (P   Se spune că P împreună cu operaţia de înmulţire şi proprietăţile I1-I3 este un monoid comutativ. Cele două operaţii introduse mai sus, adunarea şi înmulţirea, sunt legate între ele prin proprietatea de distributivitate.   Distributivitatea: Înmulţirea este distributivă în raport cu adunarea, adică   f · (g + h) = f · g + f · h, (() f,g,h(P   ), a,b(C se adună şi se înmulţesc în acelaşi mod ca şi elementele lui C, ), ). ) = a, (() a(C. ) = X şi numim X nedeterminată pe C. Utilizând operaţia de înmulţire din P rezultă ). ) = aXn = Xna.   Cu aceste observaţii, un element f = (a0, a1, …, an,0∞) din P se scrie: n f = a0 + a1X2 + …+ an Xn = ∑ akXk, unde am pus X0 = 1 K=0   Mulţimea P pe care am definit operaţiile de adunare şi înmulţire se numeşte mulţimea polinoamelor cu coeficienţi complecşi, iar un element f scris sub forma n f = a0 + a1X2 + …+ an Xn = ∑ akXk, unde am pus X0 = 1 K=0 reprezintă forma algebrică a polinomului f de nedeterminată X. Am văzut mai sus că mulţimea P a polinoamelor cu coeficienţi complecşi împreună cu adunarea şi înmulţirea are o structură de inel comutativ unitar, numit inelul polinoamelor cu coeficienţi complecşi de nedeterminată X. Observaţie. Se impune să avem grijă în a considera litera X ca reprezentând un element variabil din C; litera X desemnează un polinom particular. Ideea că X reprezintă un element variabil din C provine din confuzia ce se face între polinom cu coeficienţii în C şi funcţia polinomială definită pe C cu valori în C, ataşată polinomului respectiv. Notaţie. Vom nota mulţimea P a polinoamelor cu coeficienţi complecşi de nedeterminată X prin C[X]. Alte submulţimi ale acestei mulţimi sunt: Z[X] = submulţimea polinoamelor peste Z de nedeterminată X (sau având coeficienţi întregi). Q[X] = submulţimea polinoamelor peste Q de nedeterminată X (sau având coeficienţi raţionali ) R[X] = submulţimea polinoamelor peste R de nedeterminată X (sau având coeficienţi reali). Să reformulăm acum egalitatea, suma şi produsul a două polinoame din C[X] scrise sub forma algebrică.    1.      (Egalitatea a două polinoame) Dacă f, g(C[X], f = a0+ a1X + a2X2 + … + an Xn , g = b0+ b1X + b2X2 + … + bm Xm , atunci polinomul f este egal cu g şi scriem : ai = bi , (() i (0. 2.      (Suma a două polinoame) Suma polinomului f cu polinomul g este polinomul notat cu f + g şi egal cu f + g = (a + b) + (a 1 + b1)X + (a2 + b2)X2 + … 3.      (Produsul a două polinoame) Produsul polinomului f cu polinomul g este polinomul notat cu fg , egal cu fg = a0b0 + (a0b1 + a1b0)X + (a0b2 +a1b1 + a2b0)X2 + …     Deci : 1) Două polinoame sunt egale dacă coeficienţii termenilor care conţin pe X la aceleaşi puteri sunt egali. În particular, un polinom este identic nul dacă toţi coeficienţii săi sunt nuli. 2) Adunarea polinoamelor se face adunând între ei termenii asemenea (cu puteri egale ale lui X). 3) Înmulţirea a două polinoame se face înmulţind fiecare termen din primul polinom cu fiecare din al doilea polinom, după care se reduc termenii asemenea.     1.3 Gradul unui polinom   Fie f = a0+ a1X + a2X2 + … + an Xn (C[X].   0, notat grad(f), cel mai mare număr natural n cu proprietatea an ≠ 0. . }.   Dacă grad(f) = n, atunci f = a0+ a1X + a2X2 + … + an Xn, an ≠ 0. Termenul a0 se numeşte termenul liber al polinomului f, iar coeficientul an ≠ 0 se numeşte coeficientul dominant al polinomului f. Polinoamele f(C se numesc polinoame constante. 1.4 Proprietăţi ale gradului   Fie f,g(C[X]. Atunci pentru gradul sumei şi produsului celor două polinoame au loc relaţiile : grad(f + g) ( max(grad(f), grad(g)) grad(f · g) = grad(f) + grad(g)   Deci, gradul sumei a două polinoame este cel mult maximul dintre gradele celor două polinoame, iar gradul produsului a două polinoame este egal cu suma celor două polinoame. Demonstraţie. Într-adevăr, fie f = a0+ a1X + a2X2 + … + an Xn , an≠0 şi g = b0+ b1X + b2X2 + … + bm Xm , bm ≠ 0. Dacă n > m, atunci grad(f +g) este n deoarece an Xn este termenul de grad cel mai mare din f + g. Dacă m = n, atunci (an + bn)Xn este termenul de grad cel mai mare dacă an + bn ≠ 0 şi deci grad(f + g) = grad(f), iar dacă an + bn = 0, atunci grad(f + g) < grad(f). Deci grad(f + g) ≤ max(grad(f), grad(g)). Pentru f · g termenul de grad maxim este anbmXn+m, anbm ≠ 0 deoarece an ≠ 0, bm ≠ 0 şi deci grad(f · g) = n + m = grad(f) +grad(g).   1.5 Funcţia polinomială. Rădăcini ale unui polinom.   C. (x) = f(x), (() x (C se numeşte funcţie polinomială definită se numeşte funcţia asociată polinomului f sau simplu funcţie polinomială. Gradul polinomului dă gradul funcţiei polinomiale. Coeficienţii polinomului sunt coeficienţii funcţiei polinomiale. A determina funcţia polinomială înseamnă a-i preciza coeficienţii. Să observăm că un polinom f şi funcţia polinomială asociată sunt noţiuni distincte. Ele nu se confundă.     1.6 Împărţirea polinoamelor   Teoremă. (Teorema împărţirii cu rest a polinoamelor) Fie f,g(C[X], g≠0. Atunci există şi sunt unice două polinoame q,r(C[X] astel încât f = g · q + r, unde grad(r) < grad(g). Polinomul f se numeşte deîmpărţit, polinomul g este împărţitorul, polinomul q este câtul, iar polinomul r se numeşte restul împărţirii. g (citim: f se divide prin g) sau g | f (citim:g divide pe f). Teorema împărţirii cu rest este valabilă şi în R[x], Q[x] dar nu rămâne adevărată în Z[X].   1.7 Algoritmul împărţirii   Pentru a efectua împărţirea polinomului f prin polinomul g ≠ 0 vom utiliza algoritmul care apare în demonstraţia teoremei împărţirii cu rest, ilustrat cu ajutorul unor exemple. Să se efectueze împărţirea polinomului f=6X5 – 17 X3 – X2 + 3 la polinomul g=3X2 – 6X + 2. Pentru a face aceasta dispunem ca mai jos polinoamele:   6X5 + 0X4 – 17X3 – X2 + 0X + 3 (Deîmpărţitul)|3X2 – 6X +2 (Împărţitorul) -6X5 + 12X4 – 4X3 |2X3 + 4X2 + X –1 (Catul) / 12X4 – 21X3 – X2 - 12X4 + 24X3 – 8X2 / 3X3 - 9X2 + 0X - 3X3 + 6X2 – 2X / - 3X2 – 2X + 3 3X2 – 6X + 2 / - 8X + 5 (Restul)    În continuare descriem procedeul utilizat: 1) Se ordonează polinoamele f şi g după puterile descrescătoare ale nedeterminatei X. 2) Se face împărţirea polinomului de grad mai mare (aici f) la polinomul de grad mai mic. 3) Se împarte primul termen al lui f la primul termen al lui g; se obţine astfel primul termen al câtului ( în exemplu avem: 6X5 : 3X2 = 2X3). 4)   Se înmulţeşte rezultatul astfel obţinut (in exemplu 2X3) cu împărţitorul g şi se scade acest produs din deîmpărţitul f (adică se adună acest produs cu semn schimbat la f). Acest calcul ne dă primul rest al deîmpărţirii (în exemplu, primul rest este polinomul 12X4 – 21X3 – X2 +3). 5)  Se repetă procedeul luând primul rest ca deîmpărţit. 6) Algoritmul se termină când gradul restului este strict mai mic decât gradul împărţitorului (în exemplu, câtul este q = 2X3 + 4X2 + X – 1 şi restul este r = -8X + 5).   1.8 Divizibilitatea unui polinom prin X–a. Teorema lui Bézout.   Teoremă. Restul împărţirii unui polinom f (C[X], f ≠ 0, prin polinomul g = X–a(C[X] este egal cu valoarea numerică a polinomului f pentru x = a, adică r = f(a).   Demonstraţie. Conform teoremei împărţirii cu rest a polinomului f prin polinomul g putem scrie f = (X–a)q + r, unde grad(r)<1. De aici grad(r)=0, adică r este polinom constant sau r=0. Prin urmare, f (x) = (x - a)q(x) + r, (()x(C. Dacă aici punem x = a rezultă ca f(a) = r. Teorema lui Bézout. Polinomul f(C(X), f ≠ 0, se divide prin g = X–a(C(X) dacă şi numai dacă f (a) = 0. Demonstraţia este imediată din teorema precedentă.   a este rădăcină a polinomului f. N, p ( 2, dar f nu se divide prin (X–a)p+1, atunci se spune că a este rădăcină multiplă de ordin p pentru polinomul f.   Rădăcina a este de ordinul 2 (sau încă dublă) pentru f dacă f se divide prin (X-a)2, dar nu se divide prin (X-a)3. Rădăcină a este de ordinul 3 (sau încă triplă) pentru f dacă f se divide prin (X-a)3, dar nu se divide prin (X-a)4. 1.9 Schema lui Horner Pentru a efectua împărţirea unui polinom f prin X-a se utilizează uneori schema lui Horner (William George, 1786 – 1837). Fie f = 3X5 – 2X3 + 3X2 – 5 şi g = X – 2 . Vom efectua împărţirea obişnuită a celor două polinoame. 3X5 + 0X4 – 2X3 + 3X2 + 0X – 5 | X - 2 -3X5 + 6X4 | 3X4 + 6X3+ 10X2 + 23X + 46 / 6X4 – 2X3 -6X4 + 12X3 / 10X3 + 3X2 -10X3 + 20X2 / 23X2 + 0X -23X2 + 46X / 46X – 5 -46X + 92 / 87   Se obţine câtul q = 3X4 + 6X3 + 10X2 + 23X + 46 şi restul r = 87. Succesiunea calculelor de mai sus sugerează dispunerea următoare, în care se văd reapărând coeficienţii încadraţi din împărţire. Deîmpărţitul X5 X4 X3 X2 X X0 Coeficienţii deîmpărţitului 3 0 -2 3 0 -5     6 12 20 46 92 Valoarea lui a (coeficienţii câtului) 3 6 10 23 46 87 =restul   Să observăm că în schema lui Horner am trecut puterile lui X, de la deîmpărţit în ordine descrescătoare (inclusiv puterile care lipsesc – acestea au coeficienţii egali cu zero). Am construit acest tabel efectuând operaţiile următoare:   Primul coeficient al câtului este egal cu acel al deîmpărţitului.   Calculul celui de-al doilea coeficient al câtului: 2 · 3 = 6 şi apoi 0 + 6 = 6     Calculul celui de-al treilea coeficient al câtului: 2 · 6 = 12 şi apoi -2 + 12 = 10     Calculul celui de-al patrulea coeficient al câtului: 2 · 10 = 20 şi apoi 3 + 20 = 23     Calculul celui de-al cincilea coeficient al câtului: 2 · 23 = 46 şi apoi 0 + 46 = 46     Calculul restului: 2 · 46 = 92 şi apoi – 5 + 92 = 87 = r Să observăm că schema lui Horner furnizează atât coeficienţii câtului, cât şi restul. De obicei, în schema lui Horner a două linie numerică se elimină, rămânând doar ultima linie care dă direct coeficienţii câtului şi ai restului, evident după algoritmul descris mai sus. Gradul câtului este cu o unitate mai mic decât gradul deîmpărţitului. În final, schema se prezintă astfel: Deîmpărţitul X5 X4 X3 X2 X X0   3 0 -2 3 0 -5 2 3 6 10 23 46 87= restul Câtul X4 X3 X2 X X0     1.10 Proprietăţi ale relaţiei de divizibilitate f (g se divide prin f) sau f | g (f divide g). Polinomul f se spune că este un divizor al lui g sau că g este un multiplu al lui f. În continuare vom prezenta principalele proprietăţi ale relaţiei de divizibilitate, utile în rezolvarea problemelor. P1. Relaţia de divizibilitate este: 1) reflexivă ( adică f | f )      2) tranzitivă ( adică dacă f | g şi g | h, atunci f | h ), (() f,g,h(C [X]. Demonstraţie. 1) Într-adevăr din f = 1f rezultă ca f | f.                          2) Dacă f | g, atunci există q1 (C[X] astfel încât g = f q1 , iar din g | h, există q2 ( C[X] pentru care h = gq2. Acum din g = f q1, h=g q2 se obţine h = f (q1 q2), ceea ce arată că f | h. .     Demonstraţie. Dacă f | gi, atunci există fi(C[X] pentru care gi = f fi. ), ceea ce închide demonstraţia.   P3. Fie f, g(C[X], f | g şi g ≠ 0. Atunci f ≠ 0 şi grad(f) ≤ grad(g).   C[X] astfel încât g = f q. 0 se deduce f ≠ 0 şi luând gradul în ultima egalitate de polinoame avem: grad(g) = grad(f) + grad(q). Cum q ≠ 0 avem grad(q) (0. Deci grad(g) (grad(f).   P4. Fie f, g(C[X], f ≠ 0 astfel încât f | g, g | f. Atunci există a(C* (constantă complexă nenulă) pentru care f = ag.     Demonstraţie. Din f ≠ 0 şi g | f rezultă g ≠ 0 şi există g1(C[X] astfel încât f = gg1. Din f | g rezultă că există f1(K[X] astfel încât g = f f1. În fine din f = g g1 şi g = f f1 se obţine f = f f1 g1 sau (f ≠ 0) g1f1=1. Trecând în această relaţie la grad rezultă 0 = grad(1) = grad(f1) + grad(g1). Cum f1g1 ≠ 0 avem grad(f1), grad(g1) (0, iar în ultima egalitate deducem grad(f1) = grad(g1) = 0, adică f1, g1(C*. Aşadar f = a g, a(C*. Observaţii. 1) Această proprietate afirmă că dacă două polinoame se divid reciproc, atunci ele „diferă” printr-o constantă nenulă a (f = ag), sau coincid, abstracţie făcând de o constantă nenulă a. 2) Dacă f şi g au acelaşi coeficient dominant şi dacă f | g şi g | f, atunci f = g.   P5. Fie f,g(C[X].Atunci f | g, dacă orice rădăcină a polinomului f (cu ordinul de multiplicitate respectiv) este rădăcină şi pentru polinomul g (cu acelaşi ordin de multiplicitate, cel puţin).   Această proprietate este deosebit de utilă problemele de divizibilitate a polinoamelor.   Definiţie. Spunem că polinoamele f, g(C[X] sunt asociate în divizibilitate dacă f | g şi g | f (deci dacă se divid reciproc) şi scriem f ~ g. C – {0} astfel încât f = ag; dacă f = 0, atunci f ~ g dacă şi numai dacă g = 0, caz în care f = a g, este verificată.   Definiţie. Divizorii în forma a şi af, a(C – {0} se numesc divizori improprii ai lui f(C[X]; ceilalţi divizori ai lui f, dacă există, se numesc divizori proprii.     1.11 Polinoame ireductibile   Definiţie. Un polinom f(C[X] se numeşte ireductibil peste C (sau incă ireductibil în C[X]) dacă are gradul cel putin unu şi dacă nu are divizori proprii. În caz contrar, el se numeşte reductibil peste C (sau încă reductibil în C[X]).   Aşadar, un polinom f(C[X] este reductibil peste C dacă există două polinoame (cel puţin) g, h(C[X], g, h ≠ 0 de grad cel puţin unu pentru care f = gh. Analog, un polinom f(R[X] este reductibil peste R dacă există două polinoame (cel puţin) g,h(R[X], g, h ≠ 0 de grad cel puţin unu pentru care f = gh. De asemenea, un polinom f(Q[X] (Z[X]) este reductibil peste Q(Z) dacă există două polinoame (cel puţin) g,h(Q[X] (Z[X]), de grad cel puţin unu pentru care f = gh. O clasă importantă de polinoame ireductibile din C[X] este dată de următoarea propoziţie:   Propoziţie. Orice polinom de gradul întâi din C[X] (sau R[X] sau Q[X]) este un polinom ireductibil.       1.12 Teorema fundamentala a algebrei. Consecinţe. Următorul rezultat este cunoscut sub numele de teorema fundamentală a algebrei sau : Teorema lui d’Alembert-Gauss. Orice polinom cu coeficienţi complecşi de grad mai mare sau egal cu unu are cel puţin o rădăcina în C.   Teorema.1)Un polinom f(C[X] este ireductibil, dacă şi numai dacă f = aX + b, a,b(C, a≠0. 2)Un polinom f(R[X] este ireductibil, dacă şi numai dacă f = aX + b, a,b(R, a≠0 sau f = aX2 + bX + c, a,b,c(R, a ≠ 0, b2 – 4ac<0.   Următorul rezultat este important deoarece precizează exprimarea unui polinom cu ajutorul polinoamelor ireductibile.   Teorema (de descompunere în factori ireductibili). Fie f(C[X] (R[X]). Atunci f se poate scrie (unic – mai puţin ordinea factorilor) ca un produs finit de polinoame ireductibile din C[X] (R[X]).     1) Orice polinom f(C[X], de grad n (1 are n rădăcini (nu neapărat distincte; o rădăcină se repetă de un număr de ori egal cu ordinul sau de multiplicitate). 2) Dacă f = a0 + a1X + … + anXn, an ≠ 0, n(1, iar x1, x2, …, xn sunt rădăcini ale lui f, atunci f = an(X – x1)(X – x2) … (X – xn). 3) Dacă un polinom de gradul n se anulează pentru n + 1 valori distincte, atunci f= 0.      1.13 Cel mai mare divizor comun. Algoritmul lui Euclid.   Fie C corpul numerelor complexe.   Definiţie. Fie f, g(C[X]. Spunem că polinomul d(C[X] este un cel mai mare divizor comun al polinoamelor f,g dacă: 1) d este un divizor comun pentru f,g, adică d | f şi d | g ; d’|d.   Cel mai mare divizor comun al polinoamelor (c.m.m.d.c.) f, g va fi notat cu (f,g). Arătăm că oricare ar fi două polinoame f,g(C[X], există (f,g), si-l vom construi efectiv prin aşa-numitul algoritm al lui Euclid.   Teoremă. Dacă f,g,q,r(C[X] astfel încât f = gq + r şi dacă există (g,r), atunci există (f,g) şi mai mult (f,g) = (g,r).   Demonstraţie. Fie d + (g,r). Deci d | g, d | r şi d | gq + r (combinaţie de g şi r). Prin urmare d | f, adică d este un divizor pentru f şi g. Dacă d’ este un alt divizor comun pentru f şi g, atunci avem d’ | f – gq, adică d’ | r. Deci d’ este un divizor comun pentru g şi r şi cum d = (g,r) rezultă d’|d. în final d = (f,g).   Teoremă. Oricare două polinoame din C[X] au un c.m.m.d.c.   Demonstraţie. Fie f,g(C[X]. Dacă f = 0, atunci (0,g) = g, deoarece g | 0, g | g, iar dacă d’ | 0 şi d’ | g, atunci d’ | g şi deci (0,g) = g. Analog se tratează cazul în care f ≠ 0, g=0 când (f,0) = f. Presupunem acum că f ≠ 0 şi g ≠ 0. Se împarte polinomul de grad mai mare la cel de grad mai mic. Presupunem că grad(f) ( grad(g) şi considerăm următorul lanţ de împărţiri cu rest: g = r1 q2 + r2, grad(r2) < grad(r1) f = gq1 + r1, grad(r1) < grad(g) r1 = r2 q3 + r3, grad(r3) < grad(r2) ………………………………….. rn-3 = rn-2qn-1 + rn-1, grad(rn-1) < grad(rn-2) rn-2 = rn-1qn + 0. Resturile obţinute la împărţirile de mai sus au proprietatea grad(r1) > grad(r2) > … Gradele sunt distincte două câte două şi aparţin mulţimii {0,1,2,…,grad(r1)}. Deci în inegalităţile de mai sus - cu grade, întâlnim, de exemplu, restul rn-1 ≠ 0 şi rn = 0. Să arătăm că ultimul rest nenul rn-1 reprezintă cel mai mare divizor comun al polinoamelor f, g. Aplicăm lema în mod repetat (de jos în sus în lanţul de relaţii) şi avem: rn-1 = (rn-1,0) = (rn-2,rn-1) = (rn-3,rn-2) = ... = (r1,r2) = (g,r1) = (f,g). Deci, date fiind două polinoame f,g(C[X], f,g ≠ 0 (cazul interesant) pentru a determina (f,g) se realizează lanţul de împărţiri cu rest de mai sus dacă grad(f) (grad(g). Dacă grad(g)(grad(f), atunci se inversează rolul lui f cu g. Modul de a obţine c.m.m.d.c. a două polinoame se numeşte algoritmul lui Euclid. d | d’. Acum din d’ | d şi d | d’ rezultă d ~ d’. 2) Dacă f, g sunt descompuse în factori ireductibili, atunci (f,g) se obţine luând factorii comuni la puterea cea mai mică. 3) Dacă în lanţul de împărţiri, o egalitate se înmulţeşte cu a(C – {0}, atunci, în final, c.m.m.d.c. nu se modifică, acesta fiind unic până la asocierea cu o constantă nenulă din C, adică (f,g) = (af, bg), (() a,b(C*.   Fie f, g(C[X], d = (f,g). Atunci există u,v(C[X] astfel încât d = uf + vg.    Demonstraţie. Este imediată mergând de jos în sus cu exprimarea ultimului rest nenul rn-1.   Această consecinţă a teoremei afirmă că c.m.m.d.c. pentru polinoamele f, g se exprimă ca o combinaţie de ele.   Definiţie. Fie f,g(C[X]. Spunem că polinoamele f şi g sunt prime între ele dacă (f,g) = 1.   Ţinând seama de relaţia precedentă, dacă două polinoame f,g(C[X] sunt prime între ele, atunci exista u,v astfel încât 1 = uf + vg. Pentru acest caz are loc şi reciproca. O propoziţie utilă în rezolvarea unor probleme cu polinoame este următoarea:   Teoremă. Fie f,g(C[X] astfel încât f | gh şi (f,g) = 1. Atunci f | h.   Demonstraţie. Din (f,g) = 1 se deduce existenţa polinoamelor u, v(C[X] astfel încât 1 = uf + vg. Se înmulţeşte relaţia cu h şi avem h = ufh + vgh. Cum f | gh, rezultă că există f1(C[X] astfel încât gh = f f1, iar egalitatea ultimă devine h = ufh + vff1 sau h = f(uf + vf1). De aici f | h. Observaţie. Dacă f,g (Z[X], atunci (f,g) (Z[X]; dacă f,g(Q[X], atunci înmulţirea lor cu numere naturale convenabile permite să le aducem în Z[X]; dacă f,g(R[X], atunci (f,g)(R[X], etc.   1.14 Polinoame cu coeficienţi reali   Teorema. Fie f( R[X], f ≠ 0. Dacă x0 = a + ib, b ≠ 0 este o rădăcină complexă a lui f , atunci : 0 = a – ib este de asemenea o rădăcină complexa a lui f; 0 este de asemenea rădăcină a lui f. 0) = (X – a – ib)(X – a + ib) = (X – a)2 – (ib)2 = X2 – 2aX + a2 + b2. Din teoremă rezultă: 1) Orice polinom cu coeficienţi reali are un număr par de rădăcini complexe (care nu sunt reale). 2) Orice polinom cu coeficienţi reali de grad impar are cel puţin o rădăcină reală. Ţinând seama de teorema de descompunere în factori ireductibili, avem următoarea teoremă: Teoremă. Orice polinom f = a0 + a1X + … + anXn, an ≠ 0, f(R[X] se poate scrie ca un produs de polinoame de gradul întâi sau cu coeficienţi reali :      1.15 Polinoame cu coeficienţi raţionali   R[X], înseamnă că rezultatele stabilite referitoare la polinoamele cu coeficienţi reali rămân valabile şi pentru polinoamele cu coeficienţi raţionali sau întregi. Teorema următoare precizează proprietăţi specifice polinoamelor cu coeficienţi raţionali sau întregi. (Q[X] este o rădăcină pătratică a lui f, atunci : este, de asemenea, o rădăcină (numită conjugata pătratică a lui x0) a lui f; )2 = X2 – 2aX + a2 – b.   1.16 Polinoame cu coeficienţi întregi   Următorul rezultat vizează mulţimea Z[X] şi ne oferă un mod de a descoperi rădăcinile raţionale sau întregi ale unui polinom. Teorema. Fie f = a0 + a1X + … + anXn, an ≠ 0, f (Z[X]. (p, q numere prime intre ele) este o rădăcină raţională a lui f, atunci : a)      p divide termenul liber (adică p|a0); b)      q divide coeficientul dominant al polinomului (adică q|an). )n = 0 sau încă a0qn = -p(a1qn-1 + … + anqn-1). De aici se deduce p|a0qn şi cum (p, q) = 1 rezultă că p | a0. Tot din scrierea de mai sus rezultă an pq = -q(a0qn-1 + a1qn-2 …) şi deci q |anqn. Dar (p, q) = 1 şi deci q | an. 2) Rezultă din 1) când q = 1. , unde p este un divizor (în Z) al termenului liber a0, iar q este un divizor (în Z) al coeficientului dominant an al polinomului. În particular dacă pentru f(Z[X] se caută rădăcini întregi, atunci acestea se află printre divizorii întregi ai termenului liber a0.     1.17 Relaţiile lui Viéte   Ultimul rezultat al acestui capitol stabileşte legătura între coeficienţii polinomului f = anXn + an-1Xn-1 + … + a1X + a0(C[X], an ≠ 0 şi rădăcinile sale x1, x2, …, xn. Teoremă. Numerele complexe x1, x2, …, xn, sunt rădăcinile polinomului f(C[X], f = anXn + an-1Xn-1 + … + a1X + a0, an ≠ 0, dacă şi numai dacă au loc relaţiile (lui Viéte) : n-1 Demonstraţie. Dacă x1, x2, …, xn, sunt rădăcinile polinomului f de grad n, atunci f = an(X – x1)(X – x2)…(X – xn) sau după efectuarea calculelor şi ordonarea termenilor după puterile descrescătoare ale lui X, f = an[Xn – (x1 + x2 + … + xn)Xn-1 + (x1x2 + … + x1xn + x2x3 + … x2xn + … + xn-1xn)Xn-2 + … + (-1)nx1x2…xn]. Cum f = anXn + an-1Xn-1 + … + a1X + a0 prin identificarea celor două polinoame rezultă relaţiile dorite. Reciproca este imediată. 1.18 Ecuaţii algebrice de grad superior Definiţie : Se numeşte ecuaţie algebrică de necunoscută x, o ecuaţie de forma f(x)=0, unde f este un polinom nenul.    V X ` b ~ € „ † Ž Ø Ú â ä ö ø " T ä æ î ð 愀̤摧䨚â਀ ␃ሃĀ愀̤摧䨚â ؀ an-1xn-1 +...+a0, an(0, atunci ecuaţia are gradul n, iar coeficienţii an, an-1, ..., a0 se numesc coeficienţii ecuaţiei algebrice. Dacă coeficienţii sunt numere reale, atunci ecuaţia algebrică se spune că este cu coeficienţi reali, etc. O ecuaţie care nu poate fi redusă la o ecuaţie algebrică prin operaţiile de adunare, înmulţire, ridicare la putere, etc. se numeşte ecuaţie transcendentă ( exemplu: sinX=x2+x; lgX+X-1=0 ).   Definiţie : Se spune că a(C este soluţie ( sau rădăcină ) a ecuaţiei f(x)=0, dacă punând x=a în ecuaţie, aceasta se verifică, adică f(a)=0.   Să observăm că dacă a este rădăcină a ecuaţiei f(x)=0, atunci a este rădăcină şi pentru polinomul f şi reciproc. Prin urmare, rezultatele stabilite pentru rădăcinile polinoamelor rămân valabile şi pentru ecuaţiile algebrice definite de acestea. A rezolva o ecuaţie algebrică înseamnă a-i determina soluţiile. Am văzut cum se rezolvă ecuaţiile de gradul I ( ax+b=o, a ( 0 ), de gradul al doilea ( ax2+bx+c=0, a(0 ). Ecuaţiile algebrice de grad superior vor fi acele ecuaţii algebrice având gradul mai mare sau egal cu trei. Pentru ecuaţia de gradul trei matematicianul italian Tartaglia a determinat formula de rezolvare, iar matematicianul italian Ferrari a determinat formula de rezolvare a ecuaţiei de gradul patru ( în secolul al XVI-lea ). Atât pentru ecuaţia de gradul trei cât şi pentru cea de gradul patru, formulele care dau rădăcinile ecuaţiilor se exprimă cu ajutorul radicalilor. Ecuaţiile generale de grad strict mai mare decât patru nu pot fi rezolvate prin radicali (rezultatul datorat matematicienilor H.Abel şi A. Ruffini). În continuare vom rezolva ecuaţii de grad mai mare decât patru în cazuri particulare.   1.19 Ecuaţii reciproce   O ecuaţie de forma anxn+an-1xn-1+...+a1x+a0=0, an(o pentru care an-i=ai, 0 ( i ( n (termenii egali despărţiţi de extremi au coeficienţi egali) se numeşte ecuaţie reciprocă de gradul n. Iată forma ecuaţiilor reciproce pe care le rezolvăm: ( ax3+bx2+bx+a=0, a(0, dacă n=3;  ( ax4+bx3+cx2+bx+a=0, a(0, dacă n=4; ( ax5+bx4+cx3+cx2+bx+a=0, a(0, dacă n=5. Dacă gradul ecuaţiei reciproce este impar, atunci ea admite soluţia x=-1, iar rezolvarea acestei ecuaţii se reduce la rezolvarea ecuaţiei x+1=0 ( cu soluţia x=-1 ) şi a unei ecuaţii reciproce de grad par. Rezolvarea unei ecuaţii reciproce de grad patru se face împărţind ecuaţia prin x2 şi obţinem: (1). . Toate soluţiile acestei ecuaţii sunt soluţiile ecuaţiei date.   Probleme rezolvate:   Să se rezolve ecuaţiile: 2x3+3x2+3x+2=0; Să observăm că este o ecuaţie reciprocă de grad impar. Rezolvarea ei se reduce la rezolvarea ecuaţiei x+1=0 (când x=-1) şi a unei ecuaţii (reciproce) de gradul al doilea. Pentru a găsi coeficienţii acestei ecuaţii utilizăm schema lui Horner (coeficienţii din ultima linie, mai îngroşaţi, sunt coeficienţii căutaţi).     X3 X2 X X0   2 3 3 2 -1 2 1 2 0   .   x4-x3-10x2+2x+4=0 . 1.20 Probleme rezolvate Ecuaţii cu coeficienţi întregi, raţionali, reali, complecşi   Probleme rezolvate   Să se rezolve ecuaţiile: ; . . Aşadar a treia rădăcină a ecuaţiei este dată de x+1=0, adică x3=-1. , atunci x3=3-4=-1.   z3+(4-2i)z2+(2-7i)z-3-3i=0 dacă admite cel puţin o rădăcină reală. Fie α rădăcina reală a ecuaţiei. Deci pentru z=α se verifică ecuaţia şi avem: α3+(4-2i)α2+(2-7i)α-3-3i=0 sau α3+4α2+2α-3+i(-2α2-7α-3)=0 care este un număr complex. Acesta este 0 dacă:     . Dar numai α=-3 verifică ambele ecuaţii ale sistemului. Prin urmare, singura rădăcină reală este α=-3. Cu schema lui Horner se obţine ecuaţia de gardul al doilea rezultată după ce am pus condiţia de rădăcină a ecuaţiei pentru α=-3.     Z3 Z2 z Z0   1 4-2i 2-7i -3-3i -3 1 1-2i -1-i 0 Aceasta este z2+(1-2i)z-1-i=0 cu Δ=1. Deci rădăcinile ecuaţiei sunt z1=i, z2=-i+1. Ecuaţia dată are soluţiile: -3, i, -1+i.   x4-2(m-1)x2+(m2-5m-7)x2+(3m2+11m+4)x-4m2-4m=0, dacă are rădăcini independente de m. Se ordonează ecuaţia după puterile descrescătoare ale lui m şi se obţine: m2(x2+3x-4)+m(-2x3-5x2+11x-4)+x4+2x3-7x2+4x=0, (1). Dacă x este rădăcină independentă de m însemnă că (1) are loc oricare m ( R, iar aceasta are loc dacă coeficienţii trinomului de gradul al doilea în m sunt nuli, adică Din prima ecuaţie x1=-4, x2=1. Aceste valori verifică şi celelalte două ecuaţii. Deci ele reprezintă rădăcinile, independente de m ale ecuaţiei date. Cu schema lui Horner găsim şi celelalte rădăcini ale ecuaţiei de gradul patru în x.     X4 X3 X2 x X0   1 2-2m m2-5m-7 3m2+11m+4 -4m2-4m 1 1 3-2m m2-7m-4 4m2+4m 0 -4 1 -1-2m m2+m 0     Ecuaţia x2-(1+2m)x+m2+m=0 are soluţiile x3=m, x4=1+m. Ecuaţia data are soluţiile: -4, 1, m, m+1.   Să se determine parametrii reali m, n astfel încât ecuaţia x4-x3-mx2-x+n=0 să aibă rădăcină dublă x=1 şi să se rezolve ecuaţia dată. Metoda 1. Dacă x=1 este rădăcină dublă a polinomului x4-x3-mx2-x+n, atunci acesta se divide prin (x-1)2 şi deci restul împărţirii celor două polinoame este polinomul nul. Efectuând împărţirea avem egalitatea X4-x3-mx2-x+n=(x2-2x+1)(x2+x+1-n)-2mx+n+m-1 Restul fiind polinomul nul, adică –2mx+n+m-1=0 dă m=0 şi n+m-1=0, adică m=0 şi n=1. . Metoda 2 (schema lui Horner)   În schema lu Horner cerem ca x=1 să fie rădăcină dublă când avem:     x4 x3 x2 x x0   1 -1 -m -1 n 1 1 0 -m -m-1 -m+n-1=0 1 1 1 1-m -2m=0     Deci –m+n-1=0 şi –m=0 dau m=0 şi n=1, iar celelalte rădăcini ale ecuaţiei date coincid cu ale câtului x2+x+1=0.   Metoda 3 (metoda identificării). Dacă x=1 este rădăcină dublă a ecuaţiei atunci trebuie să avem egalitatea : x4-x3-mx2-x+n=(x2-2x+1)(x2+((+(). De aici prin identificare rezultă sistemul: Din prima şi a treia ecuaţie rezultă (=1, (=1. Acum din celelalte ecuaţii se obţine m=0, n=1. Acum ecuaţia se scrie (x2-2x+1)(x2+x+1)=0. .     Metoda 4 (metoda reducerilor succesive)   Dacă P=x2-2x+1, Q=x4-x3-mx2-x+n, atunci cel mai mare divizor comun dintre P şi Q trebuie să fie P. De asemenea şi polinomul R=Q-x2P se va divide pri P. Avem: R=x3-(1+m)x2-x+n. De asemenea şi polinomul S=R-xP=(1-m)x2-2x+n se va divide prin P. Cum S şi P au acelaşi grad şi S se divide prin P rezultă că ele au aceleaşi rădăcini. Condiţia ca două polinoame P1=a1x2+b1x+c1, P2=a2x2+b2x+c2 să aibă aceleaşi rădăcini este aceea de proporţionalitate a coeficienţilor termenilor de acelaşi grad ). . De aici m=0, n=1.   Metoda 5. (relaţiile lui Viéte). Din enunţ x1=x2=1. Având o relaţie între rădăcini vom asocia acesteia relaţiile lui Viéte pentru o ecuaţie şi avem   .   Relaţiile lui Viéte   Probleme rezolvate   1)      Fie ecuaţia x3+2x2-3x+1=0, cu rădăcinile x1, x2, x3. să se calculeze: a) x12+x22+x32 ; ; c) x1n+x2n+x3n, n>3   Relaţiile lui Viéte pentru ecuaţie sunt:   ;   a)      Suma de calculat devine succesiv . b)      Se împart relaţiile prin x13, x23 şi respectiv x33 ( se poate face împărţirea deoarece rădăcinile sunt diferite de zero): . , atunci vom găsi o relaţie de recurenţă pentru aceste sume. În (1) înmulţim prima relaţie cu x1n-3, a doua cu x2n-3 şi , în fine, a treia cu x3n-3, după care se adună, membru cu membru relaţiile obţinute. Avem: Sn+2Sn-1-3Sn-2+Sn-3=0, oricare n>3, egalitate ce exprimă relaţia de recurenţă pentru sumele Sn. Aceasta însemnă că dacă se cunosc Sn-3, Sn-2, Sn-1, atunci se poate exprima Sn din egalitatea de mai sus. De exemplu pentru n=4 avem: S4+2S3-3S2+S1=0 sau S4=-2S3+3S2-S1=58+30+2=90. Având sumele S2, S3, S4 se poate calcula S5=-2S4+3S2-S1, etc.   2)      Se consideră ecuaţia x2-2x-1=0, cu rădăcinile x1, x2, x3. Dacă P=x5-2x4+6x+1, atunci să se calculeze P(x1)+ P(x2)+ P(x3). Dacă x1 este rădăcină a ecuaţiei date, atunci x13-2x1-1=0 sau x13=2x1+1. ţinând sema de x13=2x1+1, vom aduce la o formă mai simplă P(x1) când avem: P(x1)=x12x13-2x1x13+6x1+1=x12(2x1+1)-2x1(2x1+1)+6x+1=2x13-3x12+4x1+1= =2(2x1+1)-3x12+4x1+1=-3x12+8x1+3. . Suma căutată este -3.     Formarea ecuaţiilor de grad III şi IV   Pentru a forma ecuaţia de gradul al treilea care să aibă rădăcinile x1, x2, x3 se calculează sumele simetrice fundamentale Atunci ecuaţia căutată este: x3-S1x2+S2x-S3=0.   Pentru a forma ecuaţia de gradul al patrulea de rădăcini x1, x2, x3, x4 calculăm următoarele sume simetrice fundamentale iar ecuaţia este x4-S1x3+S2x2-S3x+S4=0.     Rădăcini comune   Vom prezenta câteva tehnici de lucru pentru a determina un parametru astfel încât două ecuaţii, dintre care cel puţin una este de grad superior, să admită cel puţin o rădăcină comună.   Probleme rezolvate   Să se determine parametrul real a pentru care ecuaţiile x2+x+a=0 x3-ax-3=0 au o rădăcină comună.   Metoda 1 (metoda scăderilor repetate)   Fie P=x2+x+a, Q=x3-ax-3. Cel mai mare divizor comun al polinoamelor P şi Q ( care trebuie să fie de gradul întâi ) va fi un divizor şi pentru polinoamele R=xP-Q=x2+2ax+3 S=R-P=(2a-1)x+3-a V=(2a-1)R-xS=(4a2-a-3)x+3(2a-1) Cum cel mai mare divizor comun al polinoamelor P, Q este de gradul întâi, care divide pe S, V, de asemenea polinoame de gradul întâi, se impune condiţia ca S, V să aibă aceeaşi rădăcină. Aceasta are loc dacă coeficienţii sunt proporţionali sau 4a3-a2-12a+12=0 cu unica soluţie reala a=-2. Dacă a=-2 atunci ecuaţiile devin x2+x-2=0 cu soluţiile x1=-2, x2=1 Deci rădăcina comună a ecuaţiilor este x=1. Pentru a=-2, ecuaţiile au rădăcina comună x=1. Observaţie. Ideea de rezolvare a fost aceea că dacă polinomul d divide polinoamele f, g, atunci pentru orice h, k polinoame, avem d divide hf+kg, iar prin astfel de operaţii să ajungem la faptul că polinomul d divide două polinoame de acelaşi grad cu d (mai sus S şi V ). După aceasta se impune condiţia ca aceste ultime polinoame să aibă aceleaşi rădăcini.   Metoda 2 ( metoda eliminării parametrului ). Fie ( rădăcina comună a celor două ecuaţii. Deci x=( verifică ecuaţiile (2+(+a=0 (3-a(-3=0, (1). Ideea este de a găsi o ecuaţie pe care o verifică (, ecuaţie care să nu conţină parametrul a, ceea ce revine la eliminarea lui a între cele două relaţii (1). Cum a=-(2-( ( din prima relaţie ), a doua relaţie din (1) devine 2(3+(2-3=0. Aceasta este ecuaţia pe care o verifică rădăcină comuna (. Singura soluţie reală a ecuaţiei este (=1 pentru care din două ecuaţii se obţine a=-2. Pentru a=-2 cele două ecuaţii sunt x2+x-2=0, cu soluţiile x1=-2, x2=1 şi respectiv . Dacă a=-2, ecuaţiile au rădăcina comună x=1.   Metoda 3 ( metoda identificării ). Fie ( rădăcina comună a celor două ecuaţii. Atunci au loc egalităţile: x2+x+a=(x-()(x-() x3-ax-3=(x-()(x2+(x+() sau x2+x+a=x2-((+()x+(x x3-ax-3=x3+((-()x2+((-(()x-(( iar de aici prin identificarea polinoamelor se obţine sistemul: (+(=-1 ((=a (-(=0 (-((=-a ((=3 cu soluţia (=(=1, (=3, (=-2, a=-2. . Deci a=-2, iar soluţia comună este x=1.   Metoda 4 (relaţiile lui Viéte ). Fie x1, x2 rădăcinile primei ecuaţii, iar x1, x3, x4 rădăcinile celei de-a doua ecuaţii. Scriem relaţiile lui Viéte pentru cele două ecuaţii şi avem: x1+x2=-1 x1x2=a x11+x3+x4=0 x1x3+x1x4+x3x4=-a x1x3x4=3 . , (2). sau 2x13+x12-3=0, ecuaţie ce are ca singură soluţie reală x1=1. Din (2) rezultă a=-2 şi apoi din x1x2=a se obţine x2=-2. . Pentru a=-2, ecuaţiile au rădăcina comună x=1. MACROBUTTON MTEditEquationSection2 Equation Chapter 1 Section 1 SEQ MTEqn h * MERGEFORMAT SEQ MTSec 1 h * MERGEFORMAT SEQ MTChap 1 h * MERGEFORMAT CAPITOLUL 2 – APLICAŢII 2.1 Aplicaţii la polinoame 16/102/Năstăsescu să se dividă prin X+2. 19/102/Năstăsescu . 23/102/Năstăsescu 27/103/Năstăsescu . 99/110/Manual 1/230/Manual . Să se determine apoi câtul împărţirii. 3/230/Manual ştiind că are rădăcina x=2. Utilizăm relaţiile lui Viete: 13/230/Năstăsescu Folosind teorema lui Bezout, să se arate că: . d) . f) . . 23/102/Năstăsescu . . 25/103/Năstăsescu . 28/103/Năstăsescu . . . . Pentru a calcula restul împărţirii este suficient să calculăm g(2). Deci r=-1. . . Deci ecuaţia are o infinitate de soluţii. . Deci ecuaţia are o infinitate de soluţii. . . . . . Obs. Particularizare Deci S=-2. să aibă număr maxim de soluţii. Obs. are 4 soluţii. 81/107/Năstăsescu . Exerciţiu propus Să se rezolve ecuaţiile a) 2x+1 - 2x + 2x-2 - 2x-3 = 9, b) 2x+1 - 2x+2 - 2x+3 = 5x - 5x+1, c) x2·2x+1 + 2|x-3|+2 = x2·2|x-3|+4 + 2x-1. a) Ecuaţia se scrie sau Efectuând operaţiile din paranteze se obţine de unde 2x = 8 → x = 3. b) 2x+1-2x+2 -2x+3 = 5x-5x+1     2x·2-2x·4 -2x·8 = 5x-5x·5     2x(2-4-8) = 5x(1-5)     2x(-10) = 5x(-4)    c) Se trec toţi termenii în partea stângă a ecuaţiei şi se grupează convenabil (x2·2x+1 -2x-1)+(2|x-3|+2- x2·2|x-3|+4) = 0. 2x-1(4x2-1) +2|x-3|+2(1-4x2) = 0 Se scoate factor comun (4x2-1): 4x2-1 = 0, 2x-1 = 2|x-3|+2. (4x2-1)·(2x-1 -2|x-3|+2) = 0 → Prima ecuaţie are soluţiile x1 = -1/2   x2 = 1/2, iar a doua se rezolvă utilizând proprietăţile modulului: 2x-1 = 2|x-3|+2      x-1 = |x-3|+2      x-3 = |x-3|      x-3  0     x  3. Deci x  { 1/2} [3,+). CAPITOLUL 3 – EXTINDERE - STATISTICĂ ŞI PROBABILITĂŢI Statistica este o evidenţă numerică, o situaţie cifrică referitoare la diverse fenomene, numărătoare; culegere, prelucrare şi valorificare a unor date legate de elemente de masă; ştiinţa care culege, sintetizează, descrie şi interpretează date referitoare la fenomene de masă; ramură a matematicii care elaborează noţiunile şi metodele folosite în statistică; teoria fizică ce urmăreşte şi descrie comportarea generală a unui sistem format din numeroase particule. Probabilitatea este o mulţime numerică prin care se exprimă caracterul aleatoriu al unui eveniment, al unui fenomen; calculul probabilităţilor este calculul matematic care permite să se aprecieze dacă un eveniment complex se va întâmpla sau nu, în funcţie de eventualitatea unor evenimente mai simple, presupus cunoscute. Teoria probabilităţilor este ansamblul de reguli, legi, scheme care definesc relaţiile dintre probabilităţile de realizare a unor evenimente întâmplătoare (probabile). În matematică, probabilitatea este un raport între numărul cazurilor favorabile de realizare a unui eveniment întâmplător şi numărul total de cazuri posibile. Probabilitatea unui eveniment este o valoare cuprinsă intre 0 si 1. Dacă probabilitatea unui eveniment este 0, atunci evenimentul este imposibil; dacă probabilitatea unui eveniment este 1, atunci evenimentul este sigur. Evenimentul este, în calculul probabilităţilor, rezultatul unei experienţe sau al unei observaţii. Evenimentul imposibil nu se realizează la nici o efectuare a experienţei. Evenimentul imposibil are probabilitatea 0. Evenimentul posibil este cel care poate sau nu să aibă loc. Are probabilitatea mai mare ca 0 şi mai mică decât 1. Evenimentul sigur este evenimentul care se realizează cu certitudine. Probabilitatea evenimentului sigur este 1. Mulţimea tuturor evenimentelor legate de o experienţă (inclusiv evenimentul sigur şi evenimentul imposibil) se numeşte câmp de evenimente. Frecvenţa este noţiunea matematica utilizată în statistică şi în calculul probabilităţilor. Fie o experienţă şi un eveniment A corespunzător acestei experienţe. Dacă această experienţă a fost repetată de n ori în condiţii identice, iar cu ( am notat numărul de realizări ale evenimentului A, atunci raportul fn = (/n se numeşte frecvenţa evenimentului A. În statistică, frecvenţa unei valori de caracter este egală cu raportul: efectiv/efectiv total. Cantitatea sau proprietatea studiată pe fiecare element al unei populaţii se numeşte caracter. Populaţia este ansamblul elementelor de studiat, fie că sunt oameni, automobile sau orice fel de obiecte. Exemplu: Dacă ne interesează rezultatele statistice la teza de matematică a elevilor din clasa a X-a dintr-o scoală, mulţimea tuturor elevilor din clasele a VII-a din acea scoală formează o populaţie statistică. Numărul de apariţii ale unei valori de caracter se numeşte efectiv. Efectivul total este numărul de elemente ale unei populaţii studiate. Gestiunea datelor este ansamblul de metode şi tehnici care permit întocmirea şi utilizarea tabelelor de date în scopul interpretării lor statistice. Diagrama este un mijloc de prezentare grafică explicită a unor date statistice cu scopul de a facilita o interpretare a lor. În diagrama cu bastonaşe (histogramă) lungimea fiecărui bastonaş este proporţională cu efectivul fiecărei valori de caracter. Diagrama circulara are discul întreg de 360( care este împărţit proporţional cu efectivele populaţiei studiate în sectoare circulare. La diagrama figurativă, aria fiecărui dreptunghi este direct proporţională cu efectivul fiecărei valori de caracter. Un mijloc modern şi eficient în analiza şi interpretarea datelor statistice este histograma construită într-un sistem ortonormat din dreptunghiuri care au ca bază amplitudinea unei clase. Prin convenţie se aleg toate bazele egale. Procentul este fracţie cu numitorul 100 si este utilizat cu precădere în comerţ, statistică şi în operaţiile bancare. Ca aplicaţii la teoria probabilităţilor şi a statisticii am ales câteva exemple: Pentru început voi porni de la un exemplu simplu. Se consideră cunoscute mediile semestriale la cele trei obiecte de bază: Matematică, Română şi Informatică. Să se realizeze o histogramă 3D din care să rezulte evoluţia elevului la fiecare materie în intervalul celor 4 semestre care constituie clasa a IX-a şi a X-a. Datele de la care am plecat în realizarea histogramei 3D sunt prezentate în Tabelul 1.2: Tabelul 1.2 – Situaţia notelor semestriale la cele 3 obiecte de bază. Matematică Română Informatică Sem. 1, cl 9 8 8 8 Sem. 2, cl 9 7 9 8 Sem. 1, cl 10 8 8 9 Sem. 2, cl 10 8 9 9 Deoarece acest grafic nu este întru totul elocvent, voi restructura datele astfel: voi calcula câte medii se află în intervalul 7-8, câte în intervalul 8-9 şi câte în intervalul 9-10. Apoi le voi reprezenta procentual cu ajutorul unei diagrame circulare, mult mai evidentă. Tabelul considerat va avea următoarea formă (Tabelul 1.3): Tabelul 1.3 - Repartiţia mediilor semestriale pe intervale de notare 7-8 8-9 9-10 1 6 3 Graficul 3D va avea următoarea formă (Graficul 1.4.): Se prepară o soluţie de acid sulfuric (H2SO4) 70% a cărei concentraţii trebuie verificată printr-un număr suficient de măsurători. Se efectuează un număr de 120 de măsurători ale concentraţiei soluţiei, de către aceeaşi persoană. Să se realizeze un grafic din care să rezulte care este concentraţia soluţiei preparate. Se întocmeşte un tabel cu toate valorile concentraţiilor din cele 120 de probe (Tabelul 2.1). Acest tabel va avea următoarea formă: Tabelul 2.1. - Valorile absolute ale concentraţiilor celor 120 de probe Rezultatele obţinute la cele 120 de măsurători 67,6 70,0 69,1 70,8 70,4 69,7 70,4 69,3 70,6 72,5 71,5 70,1 70,2 70,6 68,6 70,1 67,8 70,2 69,4 70,4 70,5 68,5 70,1 69,3 70,0 69,9 70,3 71,8 68,3 70,5 70,9 70,6 67,0 70,2 69,7 68,3 69,5 72,5 70,6 70,7 68,2 70,8 70,2 69,4 70,8 69,3 70,7 70,9 70,4 69,8 70,2 70,8 72,5 70,8 67,2 71,6 69,1 73,