Referat Japonia In Timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Japonia In Timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial si de asemenea puteti face Download Referat Japonia in timpul celui de-al doilea razboi mondial

Citeste fragmente din Referat Japonia In Timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial

MOMENTELE DE GLORIE SI SUFERINTA ALE JAPONIEI DIN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL Japonia,’Ţara Soarelui răsare’ a prezentat mereu un viu interes atât pentru oamenii de stiinţa cât şi pentru oamenii de rând a căror atenţie a fost atrasă de operele literare scrise pe această temă. Aceste romane ne prezintă Japonia din cele mai variate puncte de vedere, dar toate ne deschid o fereastră către o lume cu totul diferită şi ne îmbogăţesc vocabularul cu termeni noi : taifun, samurai, gheişe, harakiri, seppuku sau kamikaze, care mai nou este folosit cu un înteles extins, el fiind aplicat nu numai japonezilor ci şi arabilor care işi sacrifică propria viaţă pentru a îndeplini unele misiuni. Lectura tuturor acestor cărti, de la banala carte a lui Thomas Raucat ‘Aventură în Japonia’, la exotica ‘Doamna Crizantemă’ a lui Pierre Loti releva a Japonie încântătoare, fantastică şi stranie în acelaşi timp, cu munţi ridicaţi din plină mare, cu pagode din lemn lăcuit, ascunse în păduri de pin cu ramuri ciuntite, cu case din bambus şi hârtie, înconjurate de grădini minuscule, înfiorate de parfumul florilor de sakura, o lume misterioasă şi exotică, populată de samurai cruzi, veşnic învrăjbiţi şi încleştaţi într-un cortegiu neîntrerupt de crime sângeroase, o ţară a plăcerilor rafinate, cu gheişe fermecătoare, ce-şi bovarizau destinul nefericit în drame dulcege, cu iz provincial. Toate acestea, având o baza cât de cât reală, alături de alte evenimente care au făcut ca istoria acestei ţări să fie unică, au contribuit de-a lungul anilor la formarea spiritului nipon, acest spirit care ne atrage de fapt atenţia întotdeauna şi care se pare că nu a dispărut nici in zilele noastre când Japonia este înconjuarată de tehnologia de ultima oră, dar care ştie să se întoarcă la vechile tradiţii în timp de sărbătoare. Din punct de vedere istoric evoluţia Japoniei nu seamana cu a altor state, dar care nu au impiedicat-o sa ajunga astazi in topul celor mai dezvoltate state din lume. Intregul decalaj a pornit inca din paleolitic cand aceste teritorii erau acopetite se ape; abia cand Europa trecea prin neolitic, rasaritul lungilor coaste extreme ale Asiei de azi semana cu spinarea de munti a unei iguane fantastice, amorrtita la marginea unui ocean rotund si intins, plin ochi de apa. In timpul ce s-a scurs incepand cu secolul III î.e.n. cand se evidentiaza prezenta grupurilor de pescari si agricultori schimbarile nu au fost semnificative. Pana in anul 1868, anul initierii revolutiei Meiji, Japonia se prezenta ca un stat agricol cu oranduiri feudale care alesese izolarea fata de celelate state ale lumii. Aceasta izolare nu a fost cauzata doar de situatia sa insulara ci si datorita manifestarii fenomenului politic din interior. Departe de a proceda la fel ca Marea Britanie, care se afla in aceeasi situatie ca si Japonia, dar de cealalta parte a lumii si care a ramas deschisa catre lume, Japonia si-a impus claustrarea, inchizand portile tuturor veacurilor la rand sau deschizandu-le cu teama, limitat, anihilandu-si propria-si ‘ospitalitate’. Aceasta a determinat o evolutie sui generis a istoriei, a relatiilor sociale, a culturii, a spiritului, o mentinere a statuquo-ului din primul mileniu pana in penultimul secol al celui de-al doilea mileniu al istoriei, respectiv o mentinere a relatiilor feudale, in formel tipice ale evului mediu japonez. Aceasta fiind prima particulitate ce poate fi aplicata poporului japonez, o a doua ar purtea rolul important pe care l-a jucat si il joaca trecutul in prezentul acestui popor. Putine tari din lume au pastrat atat de puternic amprentele trecutului. Un exemplu este shintoismul, cultul stramosilor, de fapt cultul acestui trecut national. Daca religiile se degradeaza pe masura ce stiinta progreseaza, shinto nu este atins pentru ca esenta lui nu este mistica. Shinto este usa prin care japonezul intra in contact cu trecutul, cu strabunii lui. şitul acestei ere Japonia nu numai ca nu mai era un stat izolat ci unul care avea mari ambiţii in Pacific si care îl vor implica in mari conflicte si mai ales in al doilea război mondial. Pentru Japonia cel de-al doilea război mondial a început oarecum in anii `30 când aceasta, condusa de un partid militar a întreprins unele raiduri in China de Nord, raiduri a căror amploare a crescut pana la un război in toata regula dus împotriva Chinei dar care era nedeclarat. Dar adevăratul început a fost atacul de la Pearl Harbor din dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941. Deteriorarea relaţiilor dintre S.U.A si Japonia datează in principal din momentul emiterii Actului de Control al Exportului din 2 iulie 1940 care autoriza preşedintelui sistarea exportului de materiale de război. In septembrie acelaşi an a fost anunţat faptul ca Japonia nu mai putea cumpăra fier vechi. In acest moment ambasadorul Japoniei Kensuku Horinouchi a protestat in fata Departamentului de Stat clasificând aceste acte ca fiind „neprieteneşti”. Pana in iarna dintre 1940-1941, Japonia nu mai putea cumpăra arme, produse petroliere, utilaje, fier, fier, zinc, aluminiu sau alte materiale strategice de pe piaţa americana. Olanda si Marea Britanie s-au alăturat Statelor Unite si au întrerupt legăturile comerciale cu Japonia. In aceasta situaţie Japonia era nevoita sa apeleze la bogăţiile Indoneziei, mai ales la ţiţeiul acesteia. In aceasta privinţa Statele Unite preveniseră Japonia sa nu-si extindă influenta in Pacific căci vor interveni. In martie 1941, ambasadorul Kichisubaro Nomura a declarat la Washington preocuparea Japoniei fata de embargoul american, fiind de părere ca nu vor mai exista alte acţiuni militare ale Japoniei decât acelea forţate de aplicarea embargoului. Cu alte cuvinte ambasadorul sublinia ca Japonia nu era agresoarea, ci toate întreprinderile făcute se datorau embargoului. In timpul acestui conflict diplomatic, in iulie 1941 Japonia a transferat o serie de forte militare in sudul Indochinei. Pe 26 iulie preşedintele Roosevelt a emis un ordin prin care erau sistate orice legături economice intre cele doua state. Pe 17 august preşedintele american a dat Japoniei prin ambasadorul ei un ultimatum prin care spunea ca, daca Japonia mai intervine in orice alta tara din împrejurimi, Statele Unite vor fii obligate sa ia orice măsura pentru a-si asigura securitatea.. Când la mijlocul lunii noiembrie Saburo Kurusu a sosit in Statele Unite cu misiunea de a-l ajuta pe ambasadorul Nomura sa găsească o alta formula de pace, misiunea sa nu a fost primita cu un sentiment de uşurare ci a întărit ideea ca ameninţarea din Pacific era doar o cacialma. Dar la Tokyo decizia intrării in război fusese luata. Pe 5 noiembrie, cu 9 zile înainte ca Kurusu sa fi sosit in Statele Unite cabinetul si inaltii demnitari ai armatei si marinei, la o întrunire ce a avut loc in prezenta împăratului, ajunseseră la un consens: vor începe ostilitatile daca pana pe 29 noiembrie nu se ajungea la un acord satisfăcător cu Statele Unite. Acest plan de război era cel mai mare făcut de un singur stat vreodată. Prima mişcare avea sa fie un atac surpriza asupra flotei americane de la Pearl Harbor, in acelaşi timp cu o invazie a Thailandei si atacuri aeriene asupra Malayei o parte din actuala Malaezie si Luzon; acestea trebuiau sa fie urmate de cucerirea Filipinelor, Malayei, Burmei, Indiilor Orientale daneze si al altor insule din Pacific. Daca flota de război americana putea fi învinsa dintr-o singura lovitura era considerat ca Japonia isi putea menţine vastul imperiu exploatând bogatele resurse ale ţinuturilor capturate. Marina japoneza era mai puternica decât flota americana, aceasta din urma fiind slăbita de recentele transferări in oceanul Atlantic; dar totuşi armata japoneza era atât de solicitata in China, Manciuria si Coreea încât nu a putut sa ofere decât 11 divizii si 700 de avioane pentru atacul din sud. In perioada 10-18 noiembrie flota nipona a fost mutata la bazele de unde avea sa atace; ordinul final de atac asupra bazei Pearl Harbor a fost dat pe 2 decembrie. In dimineaţa zilei de 7 decembrie Pearl Harbor dormea, ce excepţia câtorva militari care erau de cart. Din flota americana, acolo se aflau 7 nave mari de război ancorate la dane si una la doc, 8 cuirasate, 41 de distrugătoare si 5 submarine. Toate cele 3 portavioane erau plecate in diferite misiuni. Aceasta aliniere a flotei nu oferea nici un indiciu asupra vreunor pregătiri de război. Forţele aeriene japoneze nu au fost detectate si la 6 dimineaţa, ora locala, ele se aflau deja deasupra insulei. Misiunea a fost formata din 3 etape: primul val format din 189 de avioane a pornit de pe portavioane si pe la 7.50 ele au trecut pe deasupra punctului de control Oahu, îndreptându-se către bazele aeriene Hicham Field, Wheeler Field si insula Field, unde avioanele americane erau staţionate. In acest timp 40 de aruncătoare de torpile, urmate de 50 de aruncătoare de bombe orizontale continuau sa atace flota. In urma lor veneau 50 de avioane de lupta care trebuiau sa anihileze orice aeronava americana care încerca sa contraatace. Aceasta imensa fota militară si-a efectuat misiunea in numai câteva minute si după doar o ora, al doilea val a intrat in acţiune, val format din 54 de aruncătoare de bombe orizontale si 81 de aruncătoare de bombe de adâncime, 36 de avioane de lupta care sa distrugă definitiv ceea ce primul atac nu reuşise. Un al treilea atac de o mai mica anvergura a fost respins de atacurile antiaeriene pe la 9.15. dar si numai primul val ar fi fost de ajuns pentru a oferi un avantaj in prima sa runda de cuceriri. In total fuseseră nimicite 19 nave de război. Din 202 aeronave ce aparţineau marinei doar 52 mai putea zbura. Vieţile a 2086 de ofiţeri marini fuseseră curmate. Si armata a pierdut 237 de oameni si a fost incapabila temporar sa-si folosească bazele aeriene si o mare parte din aeronave. Intr-o ora si 45 de minute japonezii distruseseră centrul flotei americane si avantajul poziţiei strategice din Pacific. In confuzia creata de atacul de la baza navala, japonezii au putut sa se retragă la bazele lor militare la fel cum apăruseră- nedetectaţi. In acelaşi timp au fost atacate si cucerite insulele Guam si Wake. Doar la Midway armata japoneza a fost in mod clar învinsa. In scurt timp Japonia si-a asigurat supremaţia in Pacific. Debarcarea japonezilor in Filipine a fost precedata de raiduri aeriene, o bombardare sistematica a câmpurilor militare si cu aducerea in zona a numeroase unităţi militare începând cu 7 decembrie. Japonia a reuşit cucerirea Manilei, capitala Filipinelor, iar generalul MacArthur aflat la conducerea armatei mixte americanoasiatice si-a retras oamenii in stare de asediu in peninsula Bataan, cea care urma sa devină un punct de rezistenta. După aceasta victorie, japonezii si-au îndreptat atenţia spre insula Midanao si celelalte insule din sud. Dar acţiunile japonezilor pot mai degrabă fi numite asedii încetinite decât atacuri propriu-zise. Mai mulţi apărători mureau din cauza bolilor sau a foametei decât din pricina atacurilor. Tot pe 7 decembrie au fost atacate si Malaya si Hong-Kong-ul, dar acestea au fost condamnate de la bun început. Japonezii au început prin atacurile aeriene. Pe 18-19 decembrie japonezii au invadat Hong-Kongul după ce in prealabil cuceriseră Peninsula Kowloon, iar de Crăciun garnizoana capitula. Având bazele in Indochina, forţele aeriene japoneze au atacat Malaya de nord începând din 7 decembrie. Sub escorta navala, expediţiile japoneze au fost îndreptate spre partea estica a Malayei de Nord, au capturat doua porturi si au redeschis bazele militare aeriene. In acelaşi timp flota japoneza a ajuns pana la gura fluviului Menan iar trupele de uscat au ocupat Bangkok-ul, forţând statul Siam sa semneze un tratat de alianţa cu Japonia pe 21 decembrie. Din porturile estice flota nipona s-a extins spre sud si vest. Pe 2 decembrie Marea Britanie a încercat, prin acostarea a 2 puternice nave engleze in Singapore, sa garanteze securitatea navala din zona. Pe 9 decembrie acestea aveau sa navigheze spre Kuantan unde se raportase o aterizare a trupelor nipone, dar acestea au pornit fără nici o acoperire aeriana si astfel au putut fi imediat scufundate de mai multe rânduri de aeronave japoneze. Dintr-o singura lovitura Japonia a reuşit sa schimbe balanţa puterii navale, nu numai in Pacific ci si in Oceanul Indian. Protestul englez a fost mai mult formal decât eficient. Prin atacul lor asupra Burmei, japonezii i-au atras si pe chinezi in război, aceştia luptând alături de britanici. Dar japonezii erau de neînvins. Întâi au ocupat nordul Brumei si mai apoi si sudul, tăind calea de acces a chinezilor. Trupele britanice au fost nevoite sa se retragă in India, care devenea la rândul ei ameninţata. Pe 4 aprilie 1942 o unitate formata din 3 nave de război, 5 portavioane, insotite de cuirasate si distrugătoare au intrat in golful Bengal si au atacat Ceylonul, multe nave de război britanice fiind scufundate. Submarinele japoneze au făcut ravagii in rândul flotei britanice aflata in golful Bengal, aceştia grăbindu-se sa plaseze întăriri in est pentru a apăra India si Oceanul Indian. Doar ploile musonice au reuşit stoparea expansiunii japoneze spre vest. In timp ce cucereau Filipinele, Malaya si Burma erau de asemenea implicaţi in cucerirea insulelor Borneo, Tarakan, Celebes, Timor, Bali si Ceram. Superioritatea lor navala le-a uşurat misiunea. Pe 14 februarie 1942, Sumatra a fost invadata si Palemberg a fost ocupat, singura rezistenta venind din partea trupelor de guerila care au fost si ele in scurt timp învinse. O alta insula care a fost in scurt timp cucerita a fost Java, care aparţinea danezilor. Aceştia îşi trimiseseră o mare parte din flota in ajutorul britanicilor si cu forţele ramase nu au putut sa tina piept japonezilor decât 10 zile. Din bazele lor aflate in insulele Caroline si Marshall, japonezii au avansat spre insulele Gilberts din centrul Pacificului si in Noua Guinee si insulele Solomon împreuna cu arhipelagul Bismarck in sud-vest. Pe 23 ianuarie au sosit in Noua Britanie, au ocupat Rabaul. Mai apoi Bougainvill le-a căzut in mana. In martie a început încercarea lor de a cuceri Noua Guinee prin debarcarea lor in Salamaua si Lae. Toate aceste evenimente au precedat capitularea Filipinelor in aprilie. Înaintarea japonezilor a fost favorizata si de bolile si foametea ce au cuprins linia de lupta Bataan, singura care stătea in calea Japoniei. Armamentul din dotarea acestora apărători au devenit inutile căci japonezii atacau pe caile aeriene. Dar, după cum era de aşteptat japonezii trebuiau sa cunoască si un adversar pe măsura lor. Toate aceste victorii au fost obţinute in special datorita supremaţiei lor navale si condiţiilor grele la care erau supuşi cei ce le ţineau piept. Boala si foametea le-au fost aliaţi, ei chiar au întrerupt aprovizionarea cu apa in Singapore, singurul inamic eficient fiind clima Indiei, acele ploi musonice ce au împiedicat extinderea lor spre vest. După atacul de la Pearl Harbor, americanii au început refacerea flotei iar cele 3 portavioane care nu au fost afectate au reprezentat o baza de pornire. Pe un singur portavion încăpeau aproximativ 80 de avioane, o unitate care daca era bine echipata putea face fata unui atac japonez. Primele atacuri ale americanilor in Pacific s-au soldat cu mici victorii care nu promiteau prea multe dar care au fost obţinute strategic si care au ajutat Statele Unite sa preia controlul in Pacific. Totul a început pe 1 februarie cu un portavion care a întreprins mai multe raiduri in insulele Marshall si Gilberts. Apoi, la scurt timp s-au succedat si celelalte preluări: Rabaul in Noua Britanie, insulele Wake, insulele Marcus, aflate la 1200 de metri sud de Tokyo, Yokohama, Nagoya si alte puncte la sud de Honshu. baza aeriana si insulele Christmas, Fanning si Canton au fost preluate si organizate. Bătălia de la Marea de Corali. Japonezii erau hotărâţi sa înainteze si mai mult in Noua Guinee, Noua Britanie si insulele Solomon. Când pe 3 mai, japonezii au pornit in ocuparea Tulagi, de pe insula Florida, in Marea de Corali a pătruns portavionul american Yorktown, împreuna cu 3 cuirasate si 6 distrugătoare, cărora pe 5 mai li s-au alăturat o alta unitate formata dintr-un portavion, 7 cuirasate mari si 2 mici si 9 distrugătoare. In dimineaţa zilei de 7 mai, avioanele de pe cele 2 portavioane americane au scufundat portavionul japonez Shoho. A doua zi a avut loc adevărata confruntare si deşi cele doua portavioane americane au fost grav avariate si evacuate, bătălia din Marea de Corali a fost o victorie decisiva a americanilor, fiind pentru prima data când o mare unitate japoneza a fost avariata si forţata sa se retragă. Bătălia de la Midway. Pe 3 iunie, aeronavele americane ce patrulau in largul insulei Midway au observat o unitate militară japoneza care se îndrepta spre est cu scopul capturării insulei, acesta fiind primul pas spre cucerirea posesiunilor americane din Pacificul Central. Forţele japoneze erau împărţite in doua grupuri, primul alcătuit din 4 portavioane escortate de alte nave de război, iar la doilea din cuirasate si unităţi amfibie, necesare capturării insulei. Prima lovitura a avut loc in dimineaţa zilei de 4 iunie, iar japonezii au fost întâmpinaţi la mal de unităţi terestre si garnizoana de apărare care fuseseră alertate si care au ripostat cu foc continuu, nimerind unele nave de război si 2 portavioane. Cu data de 5 iunie a început înfruntarea directa dintre americani si japonezi, pierderile fiind mari de ambele parţi, insa aceasta au asigurat supremaţia americanilor in Pacificul Central. Datorita faptului ca au obţinut o victorie decisiva la Midway, americanii au pornit intr-o mare ofensiva in Pacific. Principala problema a unei ofensive in Pacific pentru americani era străpungerea triunghiului de garnizoane japoneze aparate pe cai aeriene, situate in insulele cucerite de niponi. In timp ce planurile erau întocmite, japonezii înaintau si mai mult in Noua Guinee si in iulie 1942 si-au debarcat forţele pe coasta nordica a insulei Guadalcanal, in sudul insulelor Solomon. Deoarece acestea reprezentau o ameninţare pentru posesiunile americane din Noua Guinee si Noile Hebride, o expediţie americana marina, formata in Noua Zeelandă, a navigat sub protecţia a 3 portavioane, a debarcat in Florida si Guadalcanal pe 7 august si au preluat repede controlul pe cea din urma, pregătind-o de aparere. Aici s-a desfăşurat un război crud ce a durat aproape 6 luni, scopul acestuia fiind cucerirea unei mare parţi din insulele Solomon. In Batalia din Marea Savo trupele americano-australiene au pierdut 4 portavioane, dar in cele din urma japonezii s-au retras. Pe 23 august un puternic convoi japonez a fost interceptat de americani in timp ce încerca sa aducă întăriri in zona. Aceste lupte din insulele estice ale Solomonului au durat 3 zile la sfarsitul cărora convoiul a fost nevoit sa se retragă. Dar japonezii au insistat si la 4 zile după înfruntarea de la Capul Speranţei de pe 11-12 octombrie, ei au debarcat puternice întăriri pe insula. Si americanii au mai adus aici încă o garnizoana de infanterie si campania s-a transformat imediat intr-o criza. Principalele lupte pe insula au durat pana pe 15 noiembrie, când a devenit clar ca victoria aparţinea americanilor. Luptele au mai continuat si după aceea dar, din garnizoană militarii japonezii au dezertat. Pentru a îndepărta pericolul japonez de Australia, americanii au cucerit de la japonezi Noua Guinee in ianuarie. La 26 iulie 1943 a fost publicata Declaraţia de la Potsdam, prin care s-a cerut Japoniei capitularea imediata si necondiţionata. Guvernul de la Tokyo a respins cererea , deşi erau in preajma sfârşitului militar, legănat încă de mitul „vântului divin”. Japonia pregătise împotriva unei încercări de debarcare a flotei americane pe coastele arhipelagului peste 700 de kamikaze, cu misiunea de a o îngropa in adâncuri, o data cu sacrificiul lor. Nu era introdus in aceste calcule neprevăzutul atac atomic. Dar daca e sa vorbim despre acest atac, el nu era cu nimic justificat. Sa analizam unde erau concentrate forţele armate japoneze la începutul lunii august 1945: 2 milioane de ostaşi in Japonia, in insulele Kurile si in Sahalinul de sud; un milion in Manciuria si in Coreea, aşa zisa armata din Kwantung; 7-800 de mii in diferite regiuni ale Chinei si aproape un milion in Asia de sud-est. In schimb au fost alese ca obiective ale atacului atomic 2 oraşe cu mica importanta pentru potenţialul militar japonez, dar unde îşi duceau viata câteva sute de civili. Si acest atac avea loc după ce armata germana era înfrântă, Italia scoasa din război. Si după ce la Ialta, in februarie 1945, Stalin a informat pe aliaţi, ca la 3 luni de la înfrângerea Germaniei, Uniunea Sovietica, va intra in război împotriva Japoniei. Exact la 3 luni, in 5 august 1945, Uniunea Sovietica a dat un ultimatum Japoniei care a fost respins de guvernul japonez. Astfel încât in ziua de 8, U.R.S.S. a declarat război Japoniei, atacând pe un front de 4500 de km, cu trei mari grupe de forte, sub comanda mareşalului Vasilevski asupra principalelor concentrări de forte ale armatei din Kwantung. Chiar declaraţia lui Stalin de la Ialta se înlănţuie in logica lucrurilor legate de decizia privind atacul atomic. Literatura de după război aminteşte ca :” …hotărârea de a folosi bomba atomica şi momentul fixat pentru aceasta aveau o legătura directa cu proiectata intrare a Uniunii Sovietice in războiul împotriva Japoniei’. Si este vorba de afirmaţia unui reputat om politic american. Scopul a constat in forţarea Japoniei de a capitula in fata Statelor Unite înainte ca armata sovietica sa invadeze teritoriul Japoniei, pentru a-si asigura un control unilateral postbelic in aceasta zona a lumii. Si de asta data a afirmat-o tot un american si nu unul oarecare, ci James F. Byrnes, consilierul apropiat al preşedintelui si ulterior secretar al Departamentului de Stat care sprijinea ideea lansării bombei atomice, „fiind convins ca bomba e in stare sa ne pună in poziţie de a dicta condiţiile noastre la sfarsitul războiului” după cum scrie Truman in memoriile sale. Dar problemele tehnice pe care le implica un atac atomic asupra Japoniei erau mari. Când in septembrie 1944 exista deja o certitudine pentru realizarea bombei cu plutoniu pane in primăvara lui 1945, se punea problema modificării fortăreţelor zburătoare destinate sa le transporte in raidul aerian de atac. Cel căruia i s-a incredintat pregătirea lansării bombei atomice, Groves, urmarea cursa angajata intre uzinele in care erau fabricate cele doua materiale fisionabile si îl îngrijora încetineala cu care se separa izotopul U 235. el a dat ordin sa se construiască 2 modele de bombe: una cu uraniu, ce avea sa aibă o forma lunguiaţa, Subţirelul , după alura lui Roosevelt, si o a doua cu plutoniu, pântecoasa, denumita Grăsunul , după fizionomia lui Churchill. Din vara anului 1944 au început sa fie pregatiti oamenii care trebuiau sa lanseze bombele, aleşi toţi după rezultatele obţinute, toţi tineri dar cu experienţa. In timpul antrenamentelor, fiecare avion era încărcat cu cate o bomba pântecoasa si se ridica la o înălţime de 10 000 m. Bombardierele se lansau de aici asupra unor cercuri vopsite in alb, coborând in 15 secunde pana la 6700 de m, eliberau bombele si apoi trebuiau sa urce pana la 17 km depărtare de cercuri , sub un unghi de 156 de grade si jumătate, in timp de 51 secunde. Înainte ca ele sa fie lansate, o bomba a fost si testata in pustiul Alamogordo, dar care conţinea o cantitate mai redusa de material fisionabil. A fot o experienţa reuşita care a oferit oamenilor de ştiinţă si militarilor o imagine terifianta asupra efectelor acestei arme ucigătoare. A urmat transportarea uneia dintre bombe, Subţirelul, la Tianin. După cum era de aşteptat masurile de siguranţa luate au fost magnifice. Astfel bomba a fost transportata pe bucăţi, ca in cazul unui eşec sa nu fie distrusa întreaga bomba. Generalul Spaatz, cel care a preluat comanda trupelor aeriene americane din Pacific a dat ordinul ca bomba sa fie lansata începând cu data de 3 august, de cum timpul ar fi favorabil, asupra unuia dintre obiectivele: Hiroshima, Niigata, Kokura sau Nagasaki. Si la 6 august a urmat ce ştiţi : Hiroshima. Bomba a explodat la 530 de metri deasupra oraşului. Acolo temperatura avea sa ajungă egala cu cea a soarelui. De obicei temperatura urca treptat, atinge un punct maxim si apoi scade treptat. Dar aici temperatura a atins punctul culminant intr-o fracţiune de secunda, transformându-se intr-o sfera de foc cu peste câteva milioane de grade. Cei aflaţi sub punctul 0 s-au descompus, impregnându-se in pietre. Ţiglele acoperişurilor s-au topit pe o raza de 500 de metri da la acest punct zero. Primarul oraşului Kabe, situat la 16 km de Hiroshima, a văzut fulgerul si a simţit căldura. La Academia Navala Japoneza de pe insula Eta Jima, situata la aproape 100 de km S-E de Hiroshima, elevii aflaţi in sălile de curs au auzit un sunet surd, dar au simţit adierea unui vânt neobişnuit de cald prin ferestrele deschise. In comparaţie cu aceştia, ce vor fi simţit nefericiţii de la Cartierul General al Armatei care au fost aproape de punctul zero? Nu au avut timp sa simtă nimic pentru ca au murit cu toţii, ori arşi, ori ucişi, de unda de soc, ori de radiaţii. Cei care lansaseră bomba erau la rândul lor ingroziti de pârjolul pe care îl provocaseră. „ Era o viziune înfricoşătoare, o masa clocotitoare de fum gri-purpuriu si se vedea ca avea un miez roşu si totul ardea…” a declarat la sfârşit unul dintre piloţi. Nici măcar generalului Spaatz nu-i venea sa creadă, când a văzut in hambarele americane de la Tinian cutia in care fusese ambalata bomba, ca un lucru aşa de mic putea provoca un aşa dezastru. In timp ce la Hiroshima totul ardea, 70000 de oameni murind in primele secunde si in zilele următoare încă 28000, la Tinian, eroii de pe Enola Grey erau sărbătoriţi ca nişte eroi. Apar generali, ziarişti, se distribuie decoraţii. Vestea a ajuns la Tokyo destul de încet. La 6 august, mai precis la ora 8 si 17 min, operatorul de control al postului de Radio din Tokyo observa ca antena de la Hiroshima nu mai e in legătura cu staţia. Era vid, linişte totala. După câteva tentative infructuoase de a intra in legătura radio, încercă trei linii telefonice de ajutor. In zadar. Peste câteva minute, centrala cailor ferate japoneze constata o ruptura in circuit, puţin mai la nord de Hiroshima. Încercările prin telefon, sunt si ele zadarnice. Statul Major intra in panica. Cum se poate ca un oraş de 343 000 de locuitori sa se volatilizeze? Telefon, radio, nici un contact. Abia mai târziu o voce parvine la Tokyo: este aceea a sefului unei gări situate puţin mai la nord de Hiroshima. El se exprima confuz, vorbeşte de o teribila explozie, despre „cerul cu o culoare stranie”. Ofiţerii ridica din umeri si-i reproşează ca a băut cam mult sake la acea ora de dimineaţa. Staţiile radio nu au înregistrat nici o formaţie de avioane. Da, a fost un raid de 2, ba nu, 3 avioane americane, dar asemenea raiduri de recunoaştere se fac zilnic, iar Hiroshima nu prezintă nici un interes militar si nici n-a fost bombardat vreodată de la începutul războiului. Un pilot primeşte un ordin sa zboare la Hiroshima, sa aterizeze, sa vadă despre ce este vorba si sa revină pentru a face un raport. Pilotul zboară si vede infernul. Hiroshima, cat a mai rămas din ea, arde; e un câmp plat ca si cum ar fi fost supus sucţiunii unui aspirator monstruos. Aeroportul este o îngrămădire de fiare topite, din ceea ce au fost avioanele. Este complet impracticabil. Înspăimântat, pilotul pune avionul pe direcţia bazei navale Kuru, la 15 km spre sud. Raportul său făcu misterul si mai de neînţeles. Cum a putut Hiroshima sa devină acest infern de jăratic, când n-a fost nici un raid aerian? Echipe de ajutor motorizat pleacă din Kuru, dar flăcările nu le permit sa se apropie de oraş. De-abia după 12 ore de la cataclism, spre seara s-a putut intra in prima retorta in care avusese loc o reacţie urmata de moartea atomica. Abia la 7 august, postul de radio japonez a difuzat un scurt comunicat: „ Hiroshima a suferit distrugeri considerabile ca urmare a unui raid executat de către câteva B 29. se pare ca un nou tip de bomba a fost utilizat. Investigaţii sunt in curs.” La 7 august, la ora 9 dimineaţa, un ofiţer al forţelor aeriene japoneze invita pe cunoscutul atomist japonez Yoshio Nishina la Cartierul General al Statului Major. S-au pus 2 întrebări stupide: „ daca ar putea construi o bomba atomica in 6 luni?” si „ ce mijloace eficace se pot propune împotriva noii bombe?” In timp ce japonezii îşi tratau răniţii, observând cu stupoare ce efecte poate avea aceasta bomba, americanii pregăteau Nagasaki. La Tinian, in zilele ce au urmat după primul atac, a sosit si Grăsunul. La trei zile, o a treia bomba atomica a explodat, omorând 40 000 de oameni si rănind si mai mulţi. Rusia a declarat război Japoniei si a început invadarea Manciuriei. Pe 10 august guvernul japonez si-a anunţat disponibilitatea de a accepta prevederile tratatului de la Potsdam din 26 iulie, cu singura condiţie ca prerogativele împăratului sa nu fie afectate. Pe 2 septembrie a fost semnat armistiţiul de pace, la bordul navei americane Missouri, aflata în golful Tokyo. Astfel se încheie trista experienţa a războiului pentru japonezi, sau măcar luptele directe căci japonezii au mai avut de suferit de pe urma războiului si după semnarea acestui armistiţiu. Bibliografie: „Pe meridianul Yamato” de Florin Vasiliu „ Enciclopedia Collier”, articol de S.L.A Marshall PAGE PAGE 6 쥁`