Referat Familia Romana

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Familia Romana si de asemenea puteti face Download Referat Familia romana

Citeste fragmente din Referat Familia Romana

Acum aproape 3000 de ani păstori italici şi-au construit câteva mici locuinţe pe colinele din apropierea râului Tibru. Aceste tabere s-au dezvoltat şi au ajuns să formeze cetatea Romei. Cetatea a ajuns, prin cuceriri, trei milenii mai târziu, capitala unui imperiu de 5 milioane de kilometri pătraţi, răspândit pe trei continente. A început prin biruinţa asupra regatului etrusc. Apoi, învinge Cartagina şi Grecia. În Europa, legiunile sale invadează teritoriile galilor, belgilor, dacilor, celţilor iberici şi britanici, dalmaţilor şi insulele Sicilia, Corsica şi Sardinia. În Africa şi în Asia cuceresc Egiptul, Mauritania, Numidia, Mesopotamia, Armenia, Capadocia, Iudeea şi Siria. Extinderea Romei a avut consecinţe pe toate planurile societăţii: economic (producătorii agricoli italici au avut de suferit), politic (succesiunea regat- republică- imperiu- dominat), religios ( încep să apară fenomene spirituale noi, ex. sincretismul) şi juridic (legile se află într-o continuă schimbare). Totodată, o mare schimbare s-a produs în rândul cetăţenilor romani. Pe când majoritatea oamenilor de rând (plebeii) rămân aproape de modul de viaţă simplu, de la fondarea cetăţii, patricienii adoptă un mod de viaţă mai luxos, profitând de bogăţiile importate din provincii. Datorită acestor venituri, apar corupţia şi decăderea moravurilor. Din aceaşi cauză numărul populaţiei rurale scade, ceea ce va duce la slăbirea puterii militare, şi în cele din urmă la căderea Imperiului. Pe parcursul întregii istorii a Romei familia şi legea au fost doi stâlpi ai societăţii romane, susţinând-o până la dizolvarea lor. Din cele mai vechi timpuri familia era baza tuturor relaţiilor sociale şi personale în Roma Antică ajungând să influenţeze activităţile publice şi politice. Romanii aveau valori morale tipice unei societăţi agrare conservatoare cu puternice legături familiale. Ei munceau din greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte precauţi, asumându-şi responsabilităţile şi împotrivindu-se inamicilor. Preţuiau virtuozitatea, curajul fizic şi moral potrivit unui bărbat (vir). Stress-ul asupra responsabilităţilor familiale era evident datorită ideii de pietas, credinta prin care toate familiile romane datorau loialitate autorităţii familiei si zeilor. La fel, fides (buna credinta), crea din cuvântul unui roman jurământul său- atât în viaţa publică cât şi în cea particulară. Familia romană reflecta natura patriarhală a statului roman prin dreptul de viaţă şi de moarte pe care-l avea tatăl (paterfamilias) asupra soţiei şi copiilor pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I e.n. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 e.n. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, să-i vândă (dar numai în afara Romei) ca sclavi. Fiecare tată era preotul cultului strămoşilor săi şi a zeului care îi proteja familia. Venerarea ancestrală se baza pe geniul familiei (gens), care era spiritul lăuntric cedat de la o generaţie la alta. Această credinţă i-a legat pe romani de strămoşii lor şi de urmaşi într-o singură comunitate continuă. Nimic nu era mai de plâns pentru un roman decât decât lipsa de urmaşi care să continue cultul. De aceea, s-a îngăduit ca în asemenea cazuri romanul să poată înfia pe cineva, care să îndeplinească mai departe aceste îndatoriri, ce izvorau din ideea necesităţii perpetuării numelui de familie. La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce (şi dacă) tatăl îl recunoscuse ca fiul său, avea loc ceremonia purificării. Copilului i se dădea un nume şi i se atârna la gât o amuletă (bulla) spre a-l păzi de puterile răului,- şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de 17 ani (iar fetele, până când se căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl lepăda expunându-l pe locul unde se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig, dacă nu-l lua cineva care, apoi, după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav. Dar copiii născuţi cu anumite malformaţii erau omorâţi. De asemenea legea permitea tatălui să-şi execute fiul matur pentru trădare. În ciuda autorităţii extreme a tatălui, izvoarele scrise din acea vreme aduc mărturii despre relaţia strânsă dintre membrii familiei. Părinţii se implicau în educaţia copiilor. În şcolile elementare fetele învăţau alături de băieţi; mai târziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor limba latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. Când împlinea 7 ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale casei. Ajuns la vârsta de17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în listele cetăţenilor; îmbrăca acum "toga virilă", semn că devenise un cetăţean roman, şi i se da numele complet; de acum avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar. Căsătoria- şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ- o hotărau părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc după ce tânărul împlinea 17 ani, când devenea cetăţean roman. Căsătoria romană cunoştea mai multe ceremonii. Mai întâi avea loc în casa tatălui o mică petrecere, cu care ocazie fiica era încredinţată viitorului soţ. Din căminul părintesc fata era dusă cu alai la locuinţa mirelui, însoţită de nuntaşi care cântau diferite cântece şi imnuri religioase în care revenea refrenul Talassio, Talassio, nume simbolic ce se dădea fericitului mire. Ultima ceremonie avea loc în casa viitorului soţ, peste al cărei prag mireasa era trecută pe braţele mirelui, iar lângă uşa căminului se aşeza o roată stricată ca simbol că mireasa nu va mai părăsi niciodată casa soţului. Mireasa era adusă apoi înaintea altarului familial cu care ocazie se făceau sacrificii şi se pronunţau rugăciunile obişnuite. Atunci, mirele întreba pe mireasă dacă vrea să-i fie soţie, iar aceasta, după ce răspundea afirmativ, adăuga formula tradiţională: Ubi tu Gaius, ego Gaia, ceea ce vrea să spună că soţia, Gaia, va fi nedespărţită de soţul ei, Gaius. Urma ca mirii să guste dintr-o turtă făcută din făină de orz presărată cu seminţe de susan, ca simbol al fecundităţii. La ceremonie, pe lângă nuntaşi luau parte zece martori şi preotul zeului Jupiter. După acest ceremonial complicat, soţia trecea în puterea şi autoritatea soţului, în mâna sa cum spuneau romanii (in manu mariti). Tinerii copii romani nu erau forţaţi să se căsătorească fără voia lor, dar puţini se puteau împotrivi aranjamentelor părinţilor. Principalul motiv al căsătoriei era de a produce copii, toţi urmaşii legitimi aparţinând numai tatălui. O fată se mărita de obicei la o vârstă cuprinsă între 12 şi 17 ani. După căsătorie, fata ieşea de sub autoritatea tatălui pentru a intra în casa soţului (sau a socrului, dacă acesta era încă în viaţă).În cadrul familiei romane exista mai multă discreţie între soţ şi soţie decât în Grecia, unde bărbaţii şi femeile se întâlneau foarte rar. Femeile puteau să organizeze sau să participe la bancheturi publice sau private şi erau mult mai emancipate decât semenele lor din Grecia. Mamele deţineau controlul sclavilor şi jucau un rol important în creşterea copilului, fiind ghizi morali atât pentru fetele lor cât şi pentru băieţi. Conform dreptului roman, fiicele aveau aceleaşi drepturi ca şi fii în moştenirea averii tatălui, în cazul în care acesta nu lăsa în urmă un testament. Puterea morală şi loialitatea femeilor romane au devenit teme importante în literatură, luând exemplul soţiilor care stăteau alături de soţi prin războaiele civile şi exil. Romanii îşi respectau şi îşi îngrijeau bătrânii. Când membrii în vârstă ai unei familii erau prea obosiţi pentru activităţile de zi cu zi, puteau să-şi petreacă timpul cu nepoţii sau strănepoţii lor, care erau născuţi sub acoperişul său şi care aveau să-i onoreze la Parentalia, festivalul morţilor. Înmormântarea se desfăşura în cadrul unor rituri care s-au transmis, în parte, până în zilele noastre, la multe popoare europene. Muribundul era aşezat pe pământ, un membru al familiei îl săruta pe gură până când îşi dădea ultima suflare, apoi cei din casă îl strigau pe nume. Cadavrul era spălat, uns cu mirodenii, defunctului i se punea sub limbă o monedă (un obicei grecesc, pentru a-şi plăti trecerea Styxului); apoi era îmbrăcat şi aşezat pe un pat funebru, în jurul căruia ardeau făclii şi se aprindeau candelabre, după ce focul din vatră fusese stins în semn de doliu. Trupul neînsufleţit, acoperit cu flori şi cu coroane, era expus timp de 2-3 zile (împăraţii erau expuşi 7 zile); oamenii săraci şi copiii erau înmormântaţi chiar în noaptea următoare. Funeraliile celor bogaţi (sau ale celor care deţinuseră înalte funcţii publice) se desfăşurau cu o pompă deosebită. Cortegiul era precedat de cântăreţi din flaut, corn şi trompetă, de purătorii de făclii şi de bocitoare de profesie. Urma grupul de mimi care, dansând, făceau tot felul de glume şi gesturi nu prea cuviincioase, zeflemisind persoana mortului prin aluzii- uneori de-a dreptul usturătoare- la viaţa pe care o dusese. Solemnitatea momentului era restabilită de grupul următor de persoane, care purtau măştile decedatului (măşti care se păstrau în locuinţa lui. Urma sicriul- mortul fiind desoperit, expus vederii tuturor- şi familia; femeile, îmbrăcate foarte sobru, îşi smulgeau părul în semn de durere. Fii săi ţineau cuvântări în cinstea celui decedat precum şi a strămoşilor acestora. Acest obicei a ajutat la păstrarea onorii familiale şi la creerea unor mituri de acest gen. Totuşi trebuie luate în considerare cuvintele lui Cicero: " istoria Romei a fost falsificată de aceste cuvântări deoarece multe evenimente evocate în acestea nu au avut niciodată loc.". Până în epoca imperială, patricienii, cei bogaţi şi cei ce avuseseră funcţii publice înalte, erau incineraţi; în timpul Imperiului s-a generalizat obiceiul înhumării, chiar şi pentru împăraţi. Prevederile "Legii celor XII Table", care interziceau înmormântarea în interiorul şi în imediata apropiere a zidurilor Romei au continuat să fie respectate. Încă din timpurile cele mai vechi se constată la romani o conexiune intimă între religie şi drept. Nu exista o diferenţiere între normele religioase (fas) şi cele juridice (jus); singura lege pe care o cunoşteau romanii primelor secole era jus divinum, legea bazată pe ideea că nici o hotărâre privind guvernarea şi viaţa civilă în general nu trebuie să contrasteze cu voinţa zeilor, cu ceea ce zeilor li se pare că este drept. Ca urmare, respectarea întocmai a vechilor obiceiuri (mores), a cutumelor- sursa originală a dreptului- era încredinţată pontifilor (pontifices), aleşi exclusiv din rândurile patricienilor, care supravegheau îndeplinirea cultului, a îndatoririlor religioase în general. Ei erau cei care cunoşteau, transmiteau şi interpretau voinţa zeilor; lor li se adresau- pentru a primi sfaturile şi instrucţiunile- cei care voiau să pornească o acţiune judiciară, să înceapă o afacere comercială, să cunoască ce conduită au de urmat, ce acte au de întocmit, ce formule au de pronunţat, etc. Administrarea justiţiei, transpunerea în viaţă a normelor de comportare era încredinţată pretorilor (praetores), fără însă ca prin acesta colegiul pontifilor- cu care pretorul se consulta în permanenţă- să îşi piardă din vechea autoritate. La origine întreaga jurisdicţie revenea comunităţii, mai exact regelui, care ţinea judecata în zilele fixate pentru audienţe (dies fasti) pe tribuna justiţiei (tribunal) de pe locul adunării poporului, şezând pe sella currulis; alături de el se aflau solii (lictores), iar în faţa lui acuzatul sau părţile (rei). Regele deschidea şi conducea procesul şi pronunţa sentinţa, după ce se punea de acord cu senatorii convocaţi. El este însă împuternicit ca, după ce a deschis procesul, să încredinţeze dezbaterea judiciară şi rostirea sentinţei unui reprezentant, desemnat din rândul senatorilor. Procedura judiciară adopta forma unui proces public, dacă regele intervenea din proprie iniţiativă, sau a unui proces privat, dacă o făcea numai în urma apelului părţii lezate. Prima formă n-a fost aplicată decât în cazul tulburării păcii publice; astfel, înainte de toate, în cazul trădării ţării sau alianţei cu inamicul public (proditio) ori al răzvrătirii împotriva autorităţii publice (perduellio). Pacea publică era tulburată însă şi prin paricid (parricidia), prin sodomie, prin violarea onoarei unei fete sau femei, prin incendiere, mărturie falsă, de cel care vrăjea recolta prin magie reavoitoare sau secera grâul necuvenit în timpul nopţii de pe ogorul pus sub protecţia zeilor şi a populaţiei; tuturor acestor culpabili li se rezervă aceeaşi soartă ca şi criminalilor vinovaţi de înaltă trădare. Dreptul cunoaşte de asemenea o graţiere a criminalului prin intervenţia zeilor; cel care îngenunchează înaintea preotului lui Iupiter nu poate fi bătut cu nuiele în ziua aceea; cel care intră legat în templul acestuia trebuie să fie descătuşat; iar condamnatul care, mergând spre supliciu, întâlneşte din greşeală o vestală, îşi recâştigă viaţa. "Legile celor XII Table" Normele juridice erau transmise pe cale orală, erau cunoscute doar de pontifi şi erau aplicate de ei în mod arbitrar. În secolul al V-lea î.e.n. plângerile şi agitaţia plebeilor, clasa de mijloc, împotriva nobilimii, au dus la redarea în scris a obiceiurilor juridice existente şi la adăugarea unor noi principii necunoscute legii de până atunci. Primul pas în direcţia dreptului scris, şi totodată a secularizării dreptului, a fost făcut odată cu înregistrarea cutumelor, a dreptului consuetudinar, în 451 î.e.n. În acelaşi an "Legile celor XII Table" au fost compilate de către o comisie de zece membri (decemviri, iniţial numai patricieni, apoi şi plebei, câte 5) şi acceptate de adunarea poporului. Acest cod de legi a inaugurat reguli convenabile unei comunităţi agrare; a stabilit egalitatea plebeilor şi a patricienilor în faţa legilor şi urma să fie preţuit de romani, fiind sursa legii publice şi private. Sistemul legal înfiinţat sub acest cod, şi corpul de legi care s-a format în jurul acestuia, s-a aplicat exclusiv cetăţenilor romani şi era cunoscut sub numele de jus civile. Aceste legi au rămas, timp de trei sau patru secole, singurul izvor scris al dreptului roman (Cicero afirma că întreaga legislaţie romană de mai târziu a fost, în fond, o dezvoltare continuă a principiilor enunţate în "Legile celor XII Table"); ceea ce a fost posibil datorită fapului că prevederile acestora erau erau modificate şi dezvoltate, adaptându-se la noile condiţii. Locul central în "Legile celor XII Table" îl ocupau prevederile referitoare la organizarea familiei (era interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei; era declarată autoritatea nelimitată a părintelui), la proprietate (furtul în timpul zilei era sancţionat cu amenzi mari şi cel din timpul nopţii era pedepsit cu moartea) şi la succesiune (era declarată libertatea de a lăsa moştenire). Textul original al „Legii celor XII Table”- gravat pe 12 table de bronz, expuse în For, distruse în timpul incendierii Romei de către gali în 387 î.e.n.- a fost reconstituit pe baza scrierilor unor jurişti romani şi a dispoziţiilor juridice ulterioare.Din izvoare scrise aflăm că, în şcoli, chiar după patru secole de la publicarea lor, elevii erau obligaţi să înveţe pe de rost textul acestui monument juridic, care se considera că în acest fel contribuie în mod fundamental la educaţia cetăţenească a tineretului. În a doua perioadă a Republicii (sec. II-I î.e.n.), datorită noilor cuceriri militare au avut loc o serie de schimbări importante în dreptul roman. În primul rând se separă dreptul civil (jus civile) de „dreptul popoarelor” (jus gentium), valabil pt. ţările supuse. Totodată s-a stabilit o distincţie clară între posesiune şi proprietate, s-a introdus clauza „bunei credinţe” (bona fides), autoritatea tatălui a scăzut şi s-a înregistrat o emancipare a femeii, divorţul devenind posibil nu numai dacă ambii soţi erau de acord, ci şi prin hotărârea unilaterală a unuia dintre ei. În această perioadă Roma a adoptat uneori şi elemente din sistemele juridice ale altor popoare. O altă schimbare importantă a avut loc în plan juridic- jurisprudenţa, ansamblul soluţiilor date de judecător într-o anumită chestiune, iese de sub competenţa pontifilor pentru a fi transformată într-o disciplină specială, aplicată de magistraţi. Familia şi dreptul roman PAGE PAGE 6 쥁