Referat Reforme Crestine

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Reforme Crestine si de asemenea puteti face Download Referat Reforme crestine

Citeste fragmente din Referat Reforme Crestine

R e f o r m a Aparenta unitate a bisericii medievale a fost distrusă atunci când Martin Luther s-a opus autorităţii Papei şi a declanşat Reforma Protestantă. Această scindare a dus la războaie religioase sângeroase în Europa – războaie care au durat 150 de ani. În 1500 Biserica Catolică deţinea supremaţia în Europa centrală şi de vest, supravieţuind opoziţiei Lollarzilor englezi, a husiţilor boemieni precum şi a altor dizidenţi religioşi. Cu toate acestea, revoltele erau semnalele unei nemulţumiri crescânde, care în cele din urmă s-a dovedit imposibil de suprimat. Criticile aduse Bisericii se refereau la imensa sa avere şi la corupţia pe care această bogăţie o încuraja. O serie de scandaluri slăbise autoritatea Bisericii şi nenumăraţi preoţi ai Renaşterii erau mai preocupaţi de avere sau putere, decât o viaţă sfântă. Toate acestea au alimentat resentimentele faţă de privilegiile legale sau de altă natură ale c, precum şi faţă de poziţia dominantă în cadrul slujbelor, astfel încât laicii (cei care nu făceau parte din cler) deveniseră aproape nişte spectatori. Cu timpul, laicii au devenit mai înstăriţi şi mai educaţi şi s-au decis să joace un rol mai activ în viaţa religioasă. Folosirea exclusiv a limbii latine limita înţelegerea Bibliei pentru multe persoane, dar, evident, exista nevoia unui mod mai simplu şi mai puţin ostentativ de manifestare a religiei, aşa cum se întâmplase în cazul primilor apostoli ai Creştinismului. Luând în considerare circumstanţele, era de la sine înţeles că declanşarea uni crize religioase era inevitabilă. Primul care şi-a exprimat public nemulţumirile a fost Martin Luther (1483 – 1546), un călugăr augustin şi profesor la universitatea din Wittenberg, Saxonia. În ciuda cunoştinţelor sale Luther se lovise de anumite lipsuri în viaţa sa spirituală, fapt ce l-a determinat să creadă că salvarea este posibilă doar prin credinţă, care era un dar hărăzit de Dumnezeu, ce nu poate fi cumpărat. Aceste idei inofensive erau de fapt eretice (blasfemii împotriva credinţelor religioase acceptate), deoarece duceau la concluzia că toate ceremoniile şi practicile prescrise de Biserică pentru a servi mântuirii credincioşilor erau inutile. „Justificare prin credinţă” a devenit un element central al crezului lui Luther, dar acest lucru nu ar fi dus neapărat la un conflict cu Biserica. Luther era un călugăr relativ obscur, fără prea mare influenţă. Atitudinea sa faţă de mântuire putea fi privită ca o variantă mai severă, dar totuşi permisă, printre multiplele variante tolerate de Roma. Conflictul cu autorităţile depindea de modul în care Luther înţelegea să-şi exprime ideile: dacă îşi va promova doctrina într-un mod discret, fără a atrage atenţia asupra sa, sau va evidenţia în mod public toate implicaţiile negative pe care această doctrină le avea pentru Biserică. Prima dispută iniţiată de Luther a avut ca subiect o altă problemă, cea a indulgenţelor – acestea erau documente care, în anumite situaţii, puteau fi cumpărate de către credincioşii care preferau mai degrabă să plătească suma respectivă decât să îndeplinească penitenţele date pentru ispăşirea păcatelor lor. Această practică oferea conducătorilor bisericii o sursă importantă de venit, dar s-a ajuns foarte uşor la abuz. În vremea lui Luther, oamenilor li se spunea că dacă vor cumpăra o indulgenţă, vor putea pune capăt suferinţelor prietenilor şi rudelor care se aflau în purgatoriu (locul unde sufletele morţilor îşi ispăşeau pedeapsa, înainte de a intra în ceruri). În anul 1517, un călugăr dominican făcea o afacere bună din vânzarea indulgenţelor şi fără pic de ruşine informa audienţa că: „Imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul în ceruri s-a ridicat!”. În Octombrie 1517, Luther a văzut oameni cărând bucăţi de hârtie care, susţineau ei, îi va salva de mânia Domnului. Acest lucru l-a înfuriat într-o asemene a măsură pe Luther, încât a bătut în cuie, pe uşa bisericii din Wittenberg, o petiţie împotriva vânzării de indulgenţe. Petiţia conţinea 95 de teze (argumente) – modul natural în care un învăţat lua poziţie faţă de un subiect de factură intelectuală şi provoca o discuţie. Dar atacul lui Luther viza un răspuns mult mai larg, în afara cercurilor de cărturari, iar ideile sale s-au răspândit cu o rapiditate de necrezut datorită uni invenţii relativ recente – tiparniţa. Miile de pamflete şi cărţi ieşite de sub tipar au dat o nouă dimensiune disputelor doctrinare din secolul XVI, cu serioase repercusiuni. Conducătorii Bisericii au interpretat poziţia lui Luther ca un atac la legitimitatea autorităţii lor, dar nu au reuşit să îl reducă la tăcere prin ameninţări. Beneficiind de o largă susţinere, Luther şi-a definit ideile mult mai detaliat şi a atacat pe un front mai larg. Ulterior a făcut un pas hotărâtor, respingând autoritatea infailibilă a Papei şi tradiţiile instaurate de Biserică, susţinând că Sfânta Scriptură (Biblia) era singura autoritate adevărată în practica şi credinţa creştină. Deoarece numeroase doctrine şi practici ale Bisericii Catolice fuseseră dezvoltate în perioada postbiblică (şi din acest motiv, susţinea Luther, erau corupte) se impunea o nouă religie, radical reformată. În 1520 Luther era pe cale de a fi excomunicat (înlăturat din cadrul Bisericii de autorităţi) dacă nu renunţa la opiniile sale. În 1521, la Worms, a apărut în faţa unei diete (consiliu) imperiale, prezidată de împăratul Imperiului Roman, Carol V. Luther a făcut o impresionantă declaraţie de credinţă, spunând „Aceasta este poziţia mea!”, dar a fost condamnat de Carol şi de mulţi dintre membrii dietei. Scos în afara legii de Carol şi excomunicat de Biserică, Luther a fost adăpostit de prieteni şi şi-a petrecut iarna la un castel saxon din Wartburg. Acolo a tradus Noul Testament în limba germană, creând o capodoperă care a conferit limbii literare germane trăsăturile specifice. Efortul lui Luther şi al reformatorilor de a traduce Scripturile în limbi naţionale a avut efecte de lungă durată; în ţările protestante oamenii obişnuiţi aveau posibilitatea să citească singuri „cuvântul lui Dumnezeu” şi timp de secole lectura regulată a Bibliei a devenit atât de obişnuită, încât a influenţat modul de gândire şi exprimare din viaţa de zi cu zi. În următorii ani Luther a pus bazele unei biserici (considerată de el şi adepţii lui o renaştere a bisericii primitive, necorupte) care se opunea Bisericii Catolice. Serviciile Bisericii Lutherane se desfăşurau în limba naţională şi slujbele erau mult simplificate. De fapt, pe măsură ce Luther şi-a explicat şi şi-a dezvoltat poziţia, a devenit tot mai clar că întreaga Biserică, atât ca instituţie cât şi din perspectiva ceremoniilor desfăşurate, avea nevoie de o reformă. Numărul sacramentelor a fost redus de la şapte la trei, iar Liturghia a devenit o ceremonie predominant comemorativă. Preoţii nu mai erau consideraţi o categorie aparte a populaţiei şi aveau voie să se căsătorească. Mânăstirile au fost desfiinţate (Luther s-a căsătorit în 1525 cu o fostă călugăriţă) şi au dispărut multe alte aspecte ale Creştinismului medieval: rugăciuni adresate sfinţilor sau Fecioarei Maria, confesiuni, pelerinaje, indulgenţe şi venerarea relicvelor sfinte. În ciuda eforturilor mari făcute de Biserică, Luther a supravieţuit excomunicării datorită ajutorului primit de la prinţi germani, mai ales de la conducătorii din Saxonia şi Hesse. Pe de o parte convingerile religioase au jucat un rol important în convertirea lor, dar pe de altă parte existau şi numeroase avantaje materiale. Principii luterani puteau să-şi însuşească averea Bisericii şi de asemenea puteau să aducă sub controlul lor strict succesoarea Bisericii Catolice: Biserica Luterană. Neavând alţi protectori împotriva Împăratului şi a Bisericii Catolice, Luther nu a avut altă opţiune decât să susţină supremaţia autorităţii statului. Faptul că Luther a fost nevoit să facă un compromis cu privire la poziţie la poziţia sa a devenit evident destul de curând, atunci când entuziasmul generat de sfidarea sa iniţială a dus la răspândirea mai multor idei şi mişcări radicale. Anii 1524-1525 au fost marcaţi de creşterea numărului de revolte ţărăneşti în Germania. Revolte care au fost denunţate de Luther, cu furia isterică a unui om care se temea să nu fie învinovăţit pentru ele. În anii 1530, radicalismul social şi religios au fost duse la extreme de anabaptişti, care respingeau ideea botezării copiilor şi în unele cazuri îmbrăţişau idealuri colectiviste primitive. Asemenea credinţe au fost pedepsite cu o cruzime aparte. Între timp catolicii şi luteranii purtau războaie unii împotriva celorlalţi, dar norocul era când de o parte când de alta. În 1529, prinţii şi oraşele luterane au depus un protest împotriva hotărârilor Dietei din Speyer, care îi desemna „protestanţi” pe susţinătorii religiei reformate. Aflată în mare pericol, e posibil ca Biserica Luterană să nu fi supravieţuit fără guvernarea împovărătoare a lui Carol V. Prinţii germani, protestanţii sau catolicii, nu doreau ca puterea lui Carol să crească prea mult şi din acest motiv Franţa catolică era dispusă să se alieze cu luteranii pentru a împiedica un triumf imperial. Luther a murit în 1546, dar războaiele au continuat în Germania până când ambele părţi au conştientizat cât erau de epuizate şi s-au decis să semneze Pacea de la Ausburg, în 1555. Principiul pe care se baza această pace era spiritual şi dovedea că europenii nu erau încă dispuşi să fie toleranţi: principele fiecărui stat avea puterea să aleagă religia pe care o dorea şi să o impună şi supuşilor lui. Până în această perioadă, cea mai mare parte a Germaniei de nord era luterană şi, de asemenea, statele scandinave. O versiune uşor diferită a Religiei Reformate a fost introdusă în 1522-1523 în Zürich, Elveţia, de Ulrich Zwingli (1484-1531); faptul că Zwingli şi Luther nu au reuşit să cadă de acord asupra unor aspecte ale doctrinei, arată că în Europa diviziunile religioase se înmulţeau. În Anglia situaţia era diferită, deoarece regele Henric al VIII-lea rupsese legăturile cu Papa şi se autonumise în funcţia de conducător al bisericii naţionale. După o perioadă de schimbări contradictorii, regina Elizabeta I s-a urcat pe tronul Angliei în 1558 şi a determinat stabilirea unui Protestantism de lungă durată. Pe măsură ce a devenit religie naţională în aceste state, până la mijlocul secolului protestantismul realizase progrese substanţiale în Scoţia, Franţa, Olanda, Polonia şi Boemia. În aceste state precum şi în regiunile în care lupta nu fusese încă dusă la bun sfârşit, Luteranismul ceda încet teren uni religii mai riguroase, mai militante decât Protestantismul. Această religie era Calvinismul, ce se baza pe învăţăturile conţinute în cartea lui Jean Calvin, Instituţiile religiei creştine (1536). Calvin (1509-1564) era un preot francez, devenit influent după 1541, când s-a stabilit în oraşul stat elveţian Geneva, pe care l-a transformat într-un „oraş al lui Dumnezeu”, consideraţi de mulţi protestanţi ca o societate model. Calvin susţinea că salvarea (sau condamnarea) sufletului nu depindea de om, ci fusese decisă dinainte (predestinată) de Dumnezeu; cei pe care El îi alesese pentru a fi salvaţi erau „aleşii”. Chiar dacă această doctrină a predestinării suna destul de sinistru, i-a determinat pe calvinişti să se comporte, cel puţin în aparenţă, ca şi cum ar fi făcut parte dintre cei „aleşi” şi deci erau nevoiţi să păstreze un înalt standard de disciplină şi moralitate. O altă trăsătură aparte a Calvinismului era faptul că nu permitea statului să guverneze bisericile, ci mai degrabă oferea pastorilor şi congregaţiei putere religioasă, politică şi socială. Aceasta însemna că statul calvinist ideal era – asemenea Genevei – o teocraţie, în care Biserica conducea statul şi controla numeroase aspecte ale vieţii de zi cu zi. Rigoarea şi autodisciplina calviniştilor i-au făcut pe aceştia rezistenţi în faţa persecuţiilor şi luptători hotărâţi în conflictele religioase. Din această cauză ei au fost denumiţi „trupele de şoc ale Reformei”. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului XVI şi cealaltă parte dispunea de un număr tot mai mare de militanţi la fel de dedicaţi. Pentru Biserica Catolică, Protestantismul s-a transformat într-o provocare, astfel încât s-a hotărât să corecteze abuzurile şi, într-un exces de zel, a lansat o contra ofensivă, cunoscută sub numele de Contra-reformă. Consiliul din Trent (1545-1563) a redefinit doctrina catolică, nelăsând loc pentru nici un compromis cu Protestantismul. Iezuiţii, sau Societatea lui Iisus, constituită de fostul soldat spaniol St. Ignatius Loyola şi oficial recunoscută în 1540, au devenit „trupele de şoc” ale Contra-reformei. Iar puterea Spaniei, sub conducerea devotatului Philip II, a susţinut cauza catolică în Europa. Războaiele religioase au continuat aproape un secol, până în 1648. În Franţa ele au îmbrăcat forma conflictelor dintre catolici şi hughenoţi (protestanţi), trupele spaniole intervenind uneori de partea catolicilor. Pe lângă luptele purtate cu Olanda răzvrătită şi războaiele pe mare împotriva Angliei, Spania se confrunta şi cu ereticii. Apoi, cu izbucnirea războiului de treizeci de ani (1618-1648), Germania a devenit din nou arena principalelor operaţiuni deşi această luptă a atras Danemarca, Suedia, Spania, Franţa şi alte state într-o competiţie în care loialităţile religioase erau tot mai mult umbrite de necesitatea unei politici care să garanteze puterea. Războaiele civile din Anglia (1642-1648) au inclus şi conflicte religioase încrâncenate (de data aceasta între diferite forme de protestantism) dar au avut la bază şi alte motive de divergenţe. În 1648, când s-a terminat războiul de treizeci de ani, catolicismul recuperase o parte din pierderi (mai ales în ceea ce priveşte Europa de Est), dar puterea Spaniei era în declin şi ideea unui puternic Imperiu Romano-catolic nu mai părea posibilă. Divergenţele religioase din Occident trebuiau acceptate şi, mai mult de nevoie, statele au început să recunoască că eradicarea unor minorităţi aflate între propriile lor graniţe nu era o soluţie. Pasiunile istovite şi visteriile goale, oboseala care se făcea resimţită şi mai ales divizarea Europei în grupări religioase diferite au dus practic la promovarea toleranţei religioase – o consecinţă extrem de importantă, deşi neintenţionată, a Reformei. Bibliografie: Arborele Lumii, Istorie Universală, pag. 109-112 Internet: imagini Martin Luther Jean Calvin 쥁