Referat Lemnul-miracolul Vegetal

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Lemnul-miracolul Vegetal si de asemenea puteti face Download Referat Lemnul-miracolul vegetal

Citeste fragmente din Referat Lemnul-miracolul Vegetal

Pădurile ascund o uriaşă bogăţie, la fel de căutată şi de necesară ca şi alte surse de materii prime. Tulpinile şi coroanele arborilor constituie veritabili acumulatori ai energiei solare şi magazii de preţioase substanţe organice. Începând cu celuloza şi alcoolul şi sfârşind cu răşinile şi catranul, pădurile ne dăruiesc prin lemn produs actual, dar şi prin cărbune care este un produs fosil al ţesuturilor lor, materii prime de o deosebită importanţă. Răspândirea pădurilor pe glob - după ultimele date comunicate de F.A.O. ( Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură ), pădurile ocupă 4285 milioane hectare, deci circa 1/3 din suprafaţa globului. Doar aproximativ 51% din această suprafaţă este luată în exploatare, 49% reprezentând încă zone neatinse de om, cum ar fi imensele rezervoare de “ aur verde “ siberiene, braziliene şi central africane. Din totalul suprafeţei împădurite, 3069 milioane hectare revin pădurilor de foioase, iar 1216 milioane hectare celor de conifere. În vederea realizării unei unităţi taxonomice, organele F.A.O. au împărţit pădurile globului în 6 grupe principale după cum urmează : - păduri de răşinoase din zona climatului rece ; - păduri de amestec de răşinoase şi foioase din zona climatului temperat ; - păduri umede din zona climatului temperat cald ; - păduri xerofile ( rezistente la uscăciune ) din zona climatului temperat cald ; - păduri de tip mediteranean ; - păduri tropicale ; Pădurile de răşinoase, numite şi păduri cu frunze aciculare, sunt răspândite sub forma unui brâu aproape neîntrerupt între paralelele 500 şi 700 ale emisferei boreale. Ţinutul cel mai bogat în astfel de păduri îl reprezintă taigaua siberiană ( 5000 km lungime şi 1000 km lăţime ). Pădurile de conifere din America de Nord şi din estul Asiei au un număr mai ridicat de specii decât cele din Europa. În pădurile europene domină patru specii: molidul ( Picea excelsa ), pinul ( Pinus sylvestris), bradul (Abies alba) şi laricele european (Larix decidua ).În cele siberiene se adaugă pinul siberian, în cele americane apare pinul strob, tsuga, ienupărul american, bradul balsaminifer, tuia americană, şi chiparosul american. Pădurile de foioase şi răşinoase din zona climatului temperat sunt situate aproape în exclusivitate în emisfera nordică, între 300- 400 latitudine. Ele sunt formate de obicei din amestecuri de specii de conifere cu specii de foioase : stejar ( Quercus ), fag ( Fagus ), mesteacăn ( Betula ), plopi ( Populus ), paltin (Acer ), carpen ( Carpinus ), frasin ( Fraxinus ). Pădurile umede din zona climatului temperat cald fac tranziţia de la pădurile de foioase din zonele temperate la cele tropicale, şi sunt compuse din amestecuri de răşinoase şi foioase.În America de Sud caracteristice sunt pădurile de Araucaria ( formate din pin de parana, pin de Brazilia sau pin de Chile ).În subarboretul lor întâlnim laurul paraguayan din frunzale căruia se prepară mathe – un ceai tradiţional. În America de nord şi mai ales în sud-estul S.U.A. se întâlnesc multe specii de pin, arbori mamuţi ( Sequoia şi Sequoia-dendron ), care ating 140 de ,etri înălţime, tsuga, duglasul, etc. În Asia estică se găsesc specii cu frunze persistente, specii de bambus şi un relict terţiar, Gingko biloba. Pădurile xerofile care fac trecerea de la zona forestieră de vegetaţie la cea de stepă sunt mai puţin extinse şi au mai mică importanţă economică. În schimb, pădurile de tip mediteranean ocupă largi suprafeţe nu numai în perimetrul Mării Mediterane, dar şi în africa de Sud, America ( Chile şi vestul Californiei ), ca şi în Australia prezentând specii şi genuri caracteristice, unele dintre ele cu valoare economică. Printre acestea amintim : stejarul de plută, pinul, măslinul, migdalul. În Australia un gen caracteristic este eucaliptul. Cea mai importantă şi cea mai răspândită este însă grupa pădurilor tropicale, situată între cele două tropice şi care acoperă jumătate din suprafaţa fondului forestier mondial. Ele se împart în şase categorii : păduri umede şi veşnic verzi ; păduri umede cu frunze căzătoare ; păduri de mangrove ; păduri de bambus ; păduri de conifere ; Pădurile umede şi veşnic verzi reprezintă tipul de vegetaţie cel mai vechi, mai luxuriant şi mai complex de pe glob. Formate dintr-un număr mare de specii, aproximativ 2700, concentrate pe spaţii mici, aceste păduri se caracterizează prin : înălţimea mare a arborilor, lipsiţi de inele anuale ; structura etajată a arboretelor ; numărul mare de plante epifite care trăiesc aninate de tulpinile arborilor şi de ramurile lor de unde lasă să atârne numeroase rădăcini aeriene. Pădurile umede cu frunze căzătoare – grupa acestor păduri este proprie unor regiuni tropicale uscate şi foarte calde din Africa, India, America Centrală şi de Sud, nordul Argentinei, sud-estul Boliviei, vestul Paraguayului. Dintre speciile tipice pădurilor xerofile amintim : baobabul în zona de savană a Africii, cactuşii arborescenţi şi arbuştii de creozot în America Centrală şi de Sud . Mangrovele sunt formaţii caracteristice zonelor periodic inundate de maree din lagunele estuarelor şi deltelor litoralului Oceanului Indian, de pe litoralul vestic al oceanului Pacific şi Atlantic.Pentru a rezista la inundaţii ele s-au adaptat morfologic, având trunchiurile susţinute de rădăcini aeriene de diferite forme. La unele specii ( Rhizofora, Ceriops )seminţele germinează pe planta mamă. Alte specii lemnoase caracteristice sunt : Avicennia care are rădăcini respiratorii ieşite din sol, Xilocarpus, Aegiceras şi altele. Fiecare specie de mangrove creşte de obicei într-o specie distinctă, mai rar în amestecuri. ž   Ü ž   Ü Þ F utilizări, aşa cum este baobabul pentru Africa şi molidul pentru Europa. Pădurile din România Pădurile ţării noastre nu sunt repartizate uniform sub raport teritorial, datorită fie condiţiilor fizico-geografice, fie unor factori economico-sociali, care au acţionat anarhic în trecut. Zona pădurilor situată la peste 700 de metri altitudine, deţine circa 60 % din fondul forestier naţional, cea de deal ( 150-700 de metri ) ocupă 29 % , iar zonei de câmpie ( sub 150 de metri altitudine ) îi revine doar 11 % din suprafaţa fondului forestier. În România există următoarele mari zone de vegetaţie : zona alpină ( inferioară şi superioară ) ; zona forestieră cu trei subzone ( a coniferelor, a fagului şi a stejarului ) ; zona stepei cu două subzone ( subzona silvostepei cu păduri şi zona stepei propriu zise fără păduri ) ; În zona alpină, unde se manifestă condiţii aspre de climă, vegetaţia lemnoasă prezintă fenomene de nanism. Zona superioară este dominată de sălcii pitice şi azalee pitice, succedate de tufe de ienuper pitic. În zona inferioară apar jnepenişurile, smirdarul şi pe alocuri, exemplare izolate de zâmbru. Subzona coniferelor este ocupată în special de molidişuri care se întind sub formă de benzi în lungul întregului lanţ carpatic. Limita lor inferioară este de 900 – 1000 de metri altitudine în nordul ţării şi de 1200 – 1300 de metri în sud, datorită diferenţei de latitudine. Subzona făgetelor este cea mai stratificată. Sub fâşia de molid este amplasată pădurea formată din amestecuri echilibrate de fag şi răşinoase. În solurile şi răriturile acestor păduri se instalează pâlcuri de pini şi arini albi, localizate mai ales pe văile râurilor. Urmează apoi făgete pure, compacte, care apar pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali. Limita lor inferioară coincide cu graniţa dintre munte şi deal ( 700 de metri ). Sub fâşia făgetelor pure apar făgetele de deal, cu amestecuri, ( aşa numitele păduri de “şleau“ ), situate de obicei între 400 şi 700 de metri, unde alături de fag cresc carpenul, ulmul, teiul, frasinul, etc. Subzona stejarului prezintă şi ea două fâşii. În partea superioară a subzonei, în atingere şi uneori în întrepătrundere cu făgetele de amestec, întâlnim gorunetele a căror limită inferioară coboară până la 200 de metri în Podişul Moldovei. Gorunetele cuprind numeroase asociaţii în care intră gorunul propriu – zis ( Quercus petraea ), gorunul balcanic, prezent doar în Dobrogea, stejarul pufos, cărpiniţa, mojdreanul, alunul turcesc, etc. Sub fâşia gorunetelor se întind pădurile de câmpie ( silvostepa ) formate din stejărete şi cereto-gârniţete, care cuprind în regiunile de “şleau” şi alte specii ca : jugastrul, arţarul, teiul argintiu precum şi un subarboret bogat. Luncile de câmpie cuprind întinsele zăvoaie de sălcii şi plop. Proprietăţi specifice ale lemnului Lemnul, acest complex de materii chimice, întruneşte o serie de proprietăţi specifice care îi conferă calitatea de material industrializabil. În primul rând lemnul se caracterizează prin densitate, a cărei valoare diferă nu numai în funcţie de specie, dar şi datorită umidităţii lui. În raport direct cu densitatea se situează duritatea. Cele mai mari durităţi se înregistrează în secţiunea transversală a lemnului Atât densitatea cât şi duritatea lemnului sunt dependente de umiditatea acestuia. Lemnul poate să reţină sau să cedeze o anumită cantitate de apă pentru stabilirea echilibrului cu mediul în care se găseşte. Lemnul este înzestrat cu o serie de proprietăţi termice ( dilataţia, conductivitatea, căldura specifică, etc. ) . Utilizat drept combustibil, se cunoaşte că cantitatea de căldură eliberată prin ardere ( puterea calorică ), este mult mai mare la răşinoase decât la foioase. Introdus într-un câmp electromagnetic, lemnul reacţionează diferit în funcţie de specie, de cantitatea de umiditate conţinută în masa lemnoasă, cât şi de alţi factori. În stare absolut uscată, lemnul este un forte bun izolator electric, iar când este saturat de apă el devine un foarte bun conductor. O altă proprietate caracteristică a lemnului o reprezintă acusticitatea lui, capacitatea de a capta şi de a propaga undele sonore. Calităţile lemnului de rezonanţă sunt date de o regularitate perfectă a inelelor anuale, de omogenitatea şi uniformitatea razelor medulare, de densitatea mică şi elasticitatea mare a lemnului. Protecţia lemnului - având atâţia duşmani naturali şi fiind supus unui proces mai lent sau mai rapid de degradare, lemnul a trebuit să fie protejat pentru a se asigura durata construcţiilor, mobilierului, etc. În funcţie de agentul distructiv al lemnului se aplică trei tipuri de tratamente de protecţie : împotriva ciupercilor şi a bacteriilor xilofage cu substante fungicide şi bactericide, împotriva insectelor şi moluştelor xilofage (tareţii) şi împotriva focului cu ajutorul substanţelor ignifuge. Fără îndoială că duşmanii cei mai de temut ai lemnului sunt cei biologici. De aceea lemnul se prezervă împotriva atacului lor în două cazuri distincte: în stare de material neprelucrat ( buşteni, piese umede în stare brută ) pentru prevenirea albăstrelii, răscoacerii şi altor degradări ce pot surveni până la uscarea şi prelucrarea în produse finite, şi în stare de piese prelucrate şi uscate ( traverse de cale ferată, stâlpi de telecomunicaţie, piese de pod ), în vederea prelungirii duratei lor de utilizare. Conservarea pe cale chimică priveşte protecţia la suprafaţă şi protecţia în profunzime. Dintre procedeele protecţiei de suprafaţă : stropirea, pulverizarea şi vopsirea. Ele se aplică superficial cu diverse substanţe antiseptice. Protecţia în profunzime se poate realiza prin osmoză, bandaje, injectare. Bandajele cu substanţe antiseptice se aplică la stâlpii aflaţi în contact cu pământul, la protecţia capetelor superioare ale piloţilor de poduri. 쥁`