Referat Halogenii2

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Halogenii2 si de asemenea puteti face Download Referat Halogenii2

Citeste fragmente din Referat Halogenii2

Generalităţi. Prin halogenarea unui compus aromatic (izociclic sau heterociclic) se înţelege procesul de introducere a unuia sau mai multor atomi de halogen (furnizaţi de un agent de halogenare) la atomi de carbon din molecula acestuia. Halogenii sînt elemente care în condiţii obişnuite sînt gaze sau se pot aduce uşor în stare gazoasă . Întrucît compusul aromatic poate avea în moleculă şi catene alifatice laterale , saturate sau nesaturate , se disting două tipuri de halogenări: a)halogenare prin substituţie la nucleu sau în catena laterală saturată; b)halogenare prin adiţie la nucleu sau la catena laterală nesaturată. Halogenarea substitutivă la nucleul aromatic decurge , în condiţii normale , printr-un mecanism heterolitic , de substituţie electrofilă , caracterizat prin heteroliza sau polarizarea agentului de halogenare sub acţiunea unor catalizatori electrofili sau a unor solvenţi polari. În urma acestor procese rezultă ioni de halogen pozitivi (X+) sau specii mai mult sau mai puţin polarizate (conţinînd X+) . Nucleul aromatic (nucleofilul) reacţionează cu aceste specii electrofile , cedînd un proton celeilalte părţi a reactantului iniţial , ce apare sub formă de anion simplu sau complex: X2 + Y X+ ...(XY)- ArH + X+ ...(XY)- (ArHX)+ ... (XY)- ArX + H+ ...(XY)- ArX + HX + Y (X=halogen;Y=catalizator electrofil sau solvent polar) solvenţi polari adecvaţi se pot folosi : acidul sulfuric , acidul clorsulfonic , acidul acetic , acidul monocloracetic , nitrobenzenul , piridina , chinolina etc. În cazul prezenţei unor substituenţi în nucleul aromatic , halogenarea prin substituţie electrofilă la acesta este dirijată în poziţiile cu densitate de electroni mărită . Grupe electronodenoare de tipul OH , OR , NH2 , NHR , NR2 , NHAcil etc. Vor uşura substituţia şi o vor dirija în poziţii orto sau para faţă de acestea , iar grupe electronoacceptoare ca NO2 , COOH , CN , SO3H , CCl3 etc. Vor îngreuia substituţia şi o vor dirija în meta faţă de acestea , unde densitatea de electroni este mai puţin micşorată. Halogenarea prin substituţie în catene laterale saturate şi cea prin adiţie la nucleu sau la catene laterale nesaturate decurge printr-un mecanism homolitic(radicalic), avînd loc reacţii înlănţuite , prin intermediul unor atomi şi radicali liberi (posedă un electron “impar”);iniţial se produce scindarea homolitică a moleculei de halogen (sau a unui compus care conţine halogen) sub acţiunea unui aport de energie termică sau radicali liberi (“iniţiatori” sau “promotori”,de ex. Peroxidul de benzoil). Tot prin mecanism radicalic are loc substituţia în nucleu la unele halogenări (fluorări , clorurări , bromurări) efectuate în absenţa catalizatorilor , la temperaturi ridicate , eventual în fază de vapori şi în care halogenarea nu mai este dirijată în poziţii cu densitate mărită de electroni , ci acolo unde se formează mai uşor radicali liberi , eventual prin eliminarea altor substituenţi preexistenţi (de ex. Formarea 1,3–diclorbenzenului din 1,3-dinitrobenzen). În cazul unor hidrocarburi polinucleare condensate (naftalină,antracen, acenaften etc.) cu o mare mobilitate a electronilor ( , au loc foarte uşor , la temperaturi joase , adiţii de perechi de atomi de haloen (clor,brom) la cîte doi atomi de carbon , cu pierderea aromaticităţii nucleului respectiv . Ulterior,prin încălzire,pentru fiecare pereche de atomi de halogen adiţionată se elimină cîte o moleculă de acid halogenhidric(HCl,HBr) cu refacere aromaticităţii nucleului , rămînînd substituit un atom de halogen; se realizează deci o substituţie în nucleu nu direct heterolitic , ci prin intermediul unei adiţii homolitice . În prezenţa catalizatorilor electrofili însă , are loc halogenarea normală , heterolitică . Dintre halogenări cea mai utilizată şi mai importantă este clorurarea , datorită accesibilităţii clorului şi costului convenabil al acestuia ; urmează în ordine bromurarea , fluorarea şi iodurarea . Fluorarea se practică limitat (deşi în natură sînt surse suficient de disponibile pentru obţinerea fluorului ) , aceasta datorindu-se deficultăţilor mari preparative pe care le implică procesul . Bromul şi în special iodul sînt mult mai puţin disponibili prin sursele lor naturale şi de aceea sînt scumpi . Întroducerea clorului (şi într-o măsură mai redusă a bromului) în molecula unui compus aromatic se face de multe ori în scopul înlocuirii ulterioare a acestuia cu alţi substituenţi : OH , OAlc , OAr , NH2 , NR2 etc . Fluorurarea Ú ¬ Ö à Ð 䡭Љ䡳Љ⸀ilizează drept agenţi de fluorurare compuşi ai fluorului : Pentru a introduce atomi de fluor în catenele alifatice laterale ale compuşilor aromatici , de obicei se înlocuiesc atomi de clor sau de brom preexistenţi în aceste catene , prin tratare cu HF la temperatură ridicată şi sub presiune sau prin tratare cu SbF3 ; metoda este aplicabilă în cazul derivaţilor cu catene alifatice laterale perhalogenate , cel mai bine la compuşii cu grupe trihalogenometilice , de exemplu : ArCCl3 + 3HF ArCF3 + 3HCl ArCCl3 + SbF3 ArCF3 + SbCl3 Dacă este prezentă în moleculă o grupă- COCl , aceasta se transformă în aceleaşi condiţii în grupă-COF , iar o grupă-SO2Cl se transformă în grupă-SO2F . Se pot introduce atomi de flupr la nucleul aromatic , prin înlocuirea unor atomi de clor sau de brom preexistenţi în molecula compusului , dacă există în orto sau para , faţă de aceştia , grupe electronoatrăgătoare , labilizante (NO2 , CO etc.) ; reacţia se efectuează prin tratarea clor sau brom derivatului respectiv cu fluorură de potasiu la temperaturi ridicate într-un solvent polar adecvat sau , după caz , fără solvent . Calea cea mai des utilizată de introducere a unui atom de fluor în molecula unui compus aromatic constă în diazotarea aminei corespunzătoare , urmată de tratarea sării de diazoniu cu HF sau cu acid tetrafluoroboric şi încălzire , cînd are loc formarea compusului fluorurat cu degajare de azot . Clorurarea Toţi agenţii de clorurare pot acţiona , în funcţie de condiţiile în care se lucrează cu aceştia , atît prin mecanism heterolitic cît şi homolitic . Agentul de clorurare cel mai utilizat şi mai ieftin este clorul gazos , păstrat de obicei în formă lichidă sub presiune (6 at) în recipienţi de oţel (butelii) , cu care se efectuează clorurări prin barbotarea lui în masa de reacţie lichidă , la temperaturi controlate , dependente de natura substanţei cu care interacţionează . Dacă compusul clorurării este solid , atunci acesta se dizolvă sau se dispersează într-un lichid adecvat organic sau anorganic . În cazuri mai rare se foloseşte direct clorul lichid , care reacţionează foarte energic cu substanţa organică , operaţia efectuîndu-se in autoclave de oţel , sub presiune , final eliminîndu-se prin destindere HCl format . Alteori se clorurează substanţa organică în fază de vapori la temperaturi ridicate , amestecînd în reactor în mod continuu un curent de clor gazos cu un curent de vapori al substantei organice , eventual în prezenţa unui pat de catalizator . Bromurarea În general bromurarea se aseamănă cu clorurarea , însă agenţii de bromurare sînt mai puţin activi decît cei de clorurare , au o predilecţie mai mare pentru substituţia electrofilă a nucleului aromatic prin tendinţa mai pronunţată de a se polariza şi a produce atomi de brom induşi pozitiv şi mult mai redusă pentru substituţii radicalice în catene alifatice laterale . Bromurarea substanţelor aromatice conţinînd diverşi substituenţi în moleculă nu se deosebeşte în general , prea mult , de clorurarea aceloraşi compuşi , cu menţiunea că bromul este mai puţin reactiv decît clorul . Iodurarea Iodul are o capacitate de reacţie mult mai scăzută decît clorul şi bromul . El atacă compuşii aromatici de obicei numai la nucleu , prin substituţie electrofilă , dar nu reuşeşte să substituie catenele alifatice laterale sau să se adiţioneze la nuclee aromatice simple , exepţie făcînd doar hidrocarburile aromatice polinucleare avînd o mare mobilitate a electronilor – . Tendinţa iodului spre heteroliză este mai mare decît a clorului şi a bromului , ceea ce explică preferinţa acestuia spre substituţie a nucleelor aromatice faţă de adiţia la nucleu sau substituţia la catena alifatică laterală , procese care au loc prin mecanism radicalic. Pe de altă parte , acidul iodhidric format în reacţia de substituţie acţionează puternic reducător , adică în sensul invers iodurării ceea ce face ca multe procese de iodurare să fie mai dificil de efectuat faţă de clorurarea sau bromurarea aceloraşi substanţe . Iodurările se efectuează de obicei în solvenţi , soluţii apoase acide sau alcaline , acizi concentraţi . Foarte rar se utilizează iodul solid , fara solvenţi , în contact direct cu substanţa ce trebuie iodurată . Iodurările se pot efectua în următoarele variante: Cu iod în solvenţi organici : etanol , acid acetic , benzen , eter , cloroform , tetraclorur de carbon . Cu iod în soluţie apoasă alcalină . Cu iod în soluţie de acizi minerali tari . Cu iod în stare născîndă . Cu clorură de iod . 쥁@