Referat Fascismul Italian

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Fascismul Italian si de asemenea puteti face Download Referat Fascismul italian

Citeste fragmente din Referat Fascismul Italian

FASCISMUL ITALIAN CAPITOLUL 1 Introducere Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar şi ideologice, masacre, genociduri, toate au făcut acest secol cel mai sângeros, din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea a fost dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de care dispuneau, duceau o politică cruntă întru ideea ce o promovau. Elementul esenţial al a dictaturii fasciste a fost prezenţa unui lider puternic, ferm şi carismatic în fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea i-a fost creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state, dar şi prin hotărârea şi cruzimea de care dădeau dovadă aceşti lideri. Un popor se lasă condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte din acest popor se simte slab şi neîncrezut. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalităţii a dat roade. Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare şi, desigur, era îndreptăţit să elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos. După cum am menţionat, regimului fascist îi erau caracteristice represaliile de masă, însă spre deosebire de cel comunist, epurările din interior erau mai puţin frecvente, ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor şi ale teritoriilor nou-cucerite. O psihologie de masă puternică a fost comună regimului fascist. Ideea de stat era atât de puternică, încât individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat de „gândirea” de masă. Individul nu mai comportă ceva important în sine, el are valoare doar în grup. Paradele de masă demonstrează perfect acest fenomen: mii de oameni executând gesturi în unison, împinşi de puterea înfricoşătoare a acestui regim. Manipularea societăţii avea un efect miraculos. Adevăratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial. Miza era enormă pentru regimul fascist, scopul scuza orice mijloace, oricât de crude nu ar fi fost ele. În aceşti ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust, adică nimicirea evreilor. Evreii erau impuşi să trăiască în lagăre de concentrare, în ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimente medicale şi militare, introducându-li-se substanţe experimentale în sânge pentru a urmări efectul lor, expunându-i în camere de intoxicări cu gaze, arşi în crematorii. Corpurile lor neînsufleţite puteau fi încărcate în camioane şi duse spre crematorii asemeni celui mai ordinar gunoi. Copiii şi femeile ajunse în aceste lagăre nu erau excluşi de la tratamente inumane: erau desparţiţi de ceilalţi membri ai familiilor lor, erau impuşi la munci istovitoare pe fond de malnutriţie, schilidoţi de către gardieni, iar în caz de hotărâri ale unor funcţionari, arşi în crematorii, înpuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună cu cea mai mare cruzime. În anii războiului victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni. Prizonierii de război aveau şi ei parte de tratamente similare. Pe lângă violenţa criminală, ca trăsătură similară esenţială a acestui regim, trebuie analizat şi alt aspect al sincronicităţii în pregătirea către un război de talie mondială. Cel de-al II-lea Război Mondial cu preţul a zeci de milioane de jertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acest regim a fost la fel de crud atât în Germania, cât şi în alte state în care era instituit. Fascismul a fost si rămâne un fenomen macabru şi tragice ale secolului XX. Sperăm că această sistemă odioasă – fascismul va constitui doar o filă tragică, dar trecută ale istoriei omenirii. Nici o explicaţie şi nici o scuză nu poate fi valabilă pentru a motiva existenţa lui. CAPITOLUL 2 Cauzele şi condiţiile apariţiei fascismului Ascensiunea dreptei radicale după primul război mondial a fost fără îndoială un răspuns, o reacţie la pericolul şi chiar la realitatea revoluţiei sociale şi a puterii clasei muncitoare în general, la Revoluţia din Octombrie şi leninism în special. Fără acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, deşi extremiştii demagogi de dreapta au fost prezenţi în politică într-un număr de ţări europene începând cu sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, totuşi au fost foarte bine ţinuţi sub control înainte de 1914. În această privinţă, susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate în afirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi lui Hitler. Condiţiile apariţiei fascismului sunt în număr de patru. Prima condiţie a fost că trebuia să se bucure de asentimentul şi legitimitatea generale. Democraţia însăşi se bazează pe acest asentiment, dar nu îl şi creează, cu excepţia faptului că în democraţiile bine stabilite şi procesul în sine al votului normal a tins să confere cetăţenilor - chiar şi celor în minoritate - un sentiment că procesul electoral legitimează guvernele pe care le generează. Dar puţine dintre democraţiile interbelice erau stabile. într-adevăr, până la începutul secolului douăzeci, democraţia exista în puţine ţări - Statelor Unite, Franţa şi cam atât. într-adevăr, cel puţin zece dintre statele Europei după primul război mondial erau fie în întregime noi, fie altfel decât în situaţia anterioară, pentru că nu au prezentat o legitimitate specială pentru locuitorii lor. Şi mai puţine democraţii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curând, o politică de criză. A doua condiţie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale "poporului", al cărui vot suveran urma să determine guvernul. Teoria oficială a societăţii burgheze liberale nu a recunoscut "poporul" ca un corp de grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi cu interese potrivit clasificării respective, în ciuda faptului că antropologii, sociologii şi toţi politicienii care desfăşurau o activitate politică recunoşteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curând un concept teoretic decât un organism viu real de fiinţe umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale căror voturi se adăugau la majorităţile şi minorităţile aritmetice, care se traduceau în adunări alese ca guverne majoritare şi opoziţii minoritare. Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre împărţirile populaţiei naţionale, sau acolo unde era posibil să se concilieze sau să se înlăture conflictele dintre ele, democraţia a fost viabilă. Oricum, într-o eră de revoluţie şi tensiuni sociale, lupta de clasă s-a transpus în politică mai degrabă decât pacea între clase. Intransigenţa ideologică şi de clasă puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace încheiate în fugă după 1918 au înmulţit ceea ce noi, la sfârşitul secolului douăzeci, numim virusul fatal al democraţiei, adică divizarea corpului de cetăţeni exclusiv conform demarcaţiilor etnico-naţionale sau religioase. Căderea celor trei imperii multinaţionale, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia, a fost înlocuită de trei state supranaţionale, ale căror guverne erau neutre faţă de numeroasele naţionalităţi peste care guvernau, cu state într-o proporţie mai multinaţională, fiecare identificat cu una sau cel mult două sau trei dintre comunităţile etnice dintre graniţele respective. A treia condiţie a fost ca guvernele democratice să nu aibă prea mult a face cu guvernarea. Parlamentele au început să funcţioneze nu atât ca să guverneze, cît pentru a controla puterea celor care făceau acest lucru, o funcţie care este încă evidentă în relaţiile dintre Congresul Statelor Unite şi preşedinţia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frâne şi care au acţionat ca motoare. Adunările suverane, alese pe baza unor drepturi cetăţeneşti restrânse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur, comune începând cu Era Revoluţiei, dar societatea burgheză a secolului nouăsprezece a presupus că mulţimea cetăţenilor săi şi-ar căpăta locul nu în sfera guvernării, ci în economia care se autoreglează şi în lumea asociaţiilor particulare şi neoficiale (societatea civilă)*. Ea a ocolit dificultăţile guvernelor în funcţie, prin adunările alese, în două moduri: prin a nu se aştepta prea mult să guverneze sau chiar să emită legi de la parlamentele lor şi prin a observa că guvernarea - sau mai curând administrarea - ar putea fi dusă mai departe fără să se ţină seama de capriciile sale. Aşa cum am văzut, organisme ale unor oficiali independenţi, permanent numiţi public, deveniseră un instrument esenţial pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate parlamentară era capitală numai acolo unde decizii de conducere majore şi controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea şi menţinerea unui organism adecvat de susţinători era sarcina majoră a conducătorilor de guverne, de când (numai în cele două Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct. în statele cu sufragiu restrâns (adică un electorat compus în special din minoritatea bogată, puternică şi influentă) acest lucru a fost făcut mai uşor de un consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ("interesul naţional"), ca să nu mai amintim de resursele de patronaj. Secolul douăzeci a multiplicat ocaziile când a devenit esenţial ca guvernele să conducă. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de bază pentru afaceri şi pentru societatea civilă, iar poliţia, închisorile şi forţele armate - la cele pentru menţinerea în frâu a pericolelor interne şi externe, "statul de tip paznic de noapte" al spiritului politic a devenit tot atât de învechit ca şi "paznicii de noapte" care au inspirat metafora. A patra condiţie a fost bogăţia şi prosperitatea. Democraţiile din anii 20 s-au destrămat sub tensiunea revoluţiilor şi a contrarevoluţiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor naţionale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii 30- sub tensiunile Marii Crize. CAPITOLUL 3 O tara tanara, un om tanar Mussolini s-a nascut intr-o duminica, la 29 iulie 1883 la Varano dei Costa, mic grup de case vechi situate pe o inaltime a Doviei, catun al comunei Predappio, langa Forli, in Romagna. Tatal, Alessandro, este mester fierar; cam palavragiu si vorbaret, amator de femei si de bautura, corespondent al ziarelor anarhiste din Forli si care se mandreste ca scrie despre socialism si revolutie. Familia Mussolini o scoate greu la capat. Tatal a izbutit totusi sa construiasca o mica batoza, pe care o inchireaza taranilor, iar mama, Rosa, nascuta la Maltoni, contribuie cu salariul ei la gospodarie. Cand moare, in 1905, la varsta de 46 de ani, istovita de munca dupa o viata de devotament, Alessandro se instaleaza ca hangiu la Forli. Acolo traieste cu Anna Guidi, vaduva unui taran ruinat, unul dintre acei nenumarati tarani coplesiti de datorii si impozite, care isi pierd tot avutul si ajung in randurile nenumaratilor „braccianti”, zileri nenorociti. Alessandro, cu toate ca e privilegiat in comparatie cu umilii zileri, cunoaste si el, in mod direct, vitregia timpurilor. In noua lui familie, caci Anna Guidi are cinci fete, cea mai tanara dintre ele, Rachele, nascuta in 1892 si care va deveni mai tarziu nevasta lui Benito, conduce gospodaria Chiadinilor, din Forli, pentru un salariu de trei lire pe luna. Seara, in familia Mussolini, ca a multor altor italieni, singura mancare este mamaliga, „polenta”, carnea fiind o mancare cu totul rara, daca nu chiar necunoscuta. Cu toate acestea Mussolini nu cunosc mizeria propriu-zisa si nici saracia lucie in care traiau numeroase familii italiene. Copilaria lui Benito se desfasoara la adapostul grijilor legate de munca si de foame. E un baiat bataos, certaret, care-si disputa cu inversunare partea lui din micile furtesaguri la care se dedau copiii tuturor satelor in vagabondajele lor. „Acum douazeci si cinci de ani eram un copil mandru si violent- va scrie el.- Unii dintre tovarasii mei mai au si astazi pe cap cicatrice lasate de pietrele aruncate de mine. Nomad din instinct, mergeam de dimineata pana seara de-a lungul fluviului si furam cuiburi de pasari si fructe. Mergeam la slujba la Biserica... o insoteam pe mama. Il ajutam pe tata in munca lui umila si grea...” Familia Mussolini locuia pe atunci intr-o casa simpla – trei odai sumar mobilate – dar inzestrata cu strictul necesar: pat de fier, dulap, bufet; una din odai, atata vreme cat a trait mama lui Mussolini, era folosita ca sala de curs. Mama, pe care Benito a iubit-o cu duiosie, a avut grija sa-i asigure o invatatura temeinica. Ea il inscrie la colegiul Salesienilor din Faenza, unde disciplina este stricta, iar tratamentul diferit al elevilor – regula. Mussolini, mandru, certaret – i-a spus mamei lui : „Intr-o zi Italia se va teme de mine” – spumega in tacere, arunca o calimara unui profesor in obraz, incearca sa fuga, este adus inapoi, il raneste cu briceagul pe un coleg de clasa. Totusi este mentinut, fiind un elev bun, dar familia n-are bani si trebuie sa il retraga pe Benito de la colegiu dupa ce-i fusese respinsa o cerere de bursa. Se inscrie ca intern la colegiul din Forlimpopoli. In curand este exclus din cauza comportarii lui si continua cursurile ca extern, locuind la o batranica. Continua sa fie acelasi strengar fara bani, care devine pe neasteptate pasionat de muzica. A fi licean este un privilegiu de care nu se bucura toti italienii de varsta lui. In aceiasi epoca, in sud, in acel Mezzogiorno care este cancerul Italiei, apropae 80 % din populatie este analfabeta. Conditiilor naturale nefavorabile li se adauga povara istoriei: pe aceste intinderi aride exista in acelasi timp parcele insuficiente si latifundii nelucrate, unde mai traiesc inca tarani nenorociti, prada malariei, foamei, epuizarii, ignorantei. Desi sudul stagneaza si desi, din cauza cresterii demografice, situatia se inrautateste, cand tanarul Mussolini paraseste colegiul din Forlimpopoli ca sa treaca la Scoala normala , economia italiana cunoaste un puternic progres. Intr-o zi, Alessandro Mussolini i-a spus baiatului sau : „Tu ai sa fii Crispi de maine”. Sicilianul Crispi, la inceput revolutionar, apoi ministru autoritar, fauritorul unei politici reactionare si represive, se prezinta ca aparator al ordinii impotriva partidelor extremiste: incearca chiar o apropiere de Vatican si, mai ales, intreprinde o politica de prestingiu prin care se ajunge la alianta cu Germania si la aventura coliniala din Abisinia. Crispi este un sincer admirator al Germaniei, din ura fata de Franta dar si datorita fascinatiei pe care o exercita asupra lui statul puternic constriuit de Bismarck. La scoala, in clasa, Mussolini, in picioare alaturi de colegii lui, comemeoreaza mortii de la Adoua si jura sa-i razbune. Marturia este demna de retinut pentru seminificatia pe care o are: ranirea sentimentului national italian la Adoua in 1896. Altii considera infrangerea de la Adoua o dovada a zadarniciei expeditiilor coloniale. Dintre acestia face parte si tatal lui Mussolini. El strange bani pentru ranitii si bolnavii armatei din Abisinia; in toata Italia au loc maifestatii antimilitariste. Oamenii striga: „Traiasca Menelik"(imparat al Etiopiei. Venit la putere cu sprijinul Italiei, Menelik al II-lea a intrat apoi in conflict cu ea, deoarece Italia a incercat sa-si insituie protectoratul asupra Etiopiei, ceea ce a avut ca urmare razboiul italo-abisinian, terminat cu infrangerea Italiei ) si smulg sinele de cale ferata ca sa impiedice trupele sa plece. Asa isi exprima forta tanarul curent socialist. Partidul muncitorilor italieni s-a constituit la Genova in august 1892. Acest partid mosteneste insa o veche traditie. Alessandro Mussolini personifica trasaturi ca vorbarie, generozitate, anarhism si confuzie, caracteristice inaintasilor socialismului italian. Alessandro este membru al Internationalei, casa lui este locul unor discutii permanente. El il da fiului sau numele de Benito in amintira lui Benito Juarez, eroul independentei mexicane si i le adauga si pe acelea de Amilcare si Andrea, in cinstea celor doi socialisti italieni, Amilcare Cipriani si Andrea Costa. Totusi acest revolutionar, acest om violent, a carui influenta asupra lui Benito a fost certa, dar greu de cantarir, este si un reformist, un legalist, ca toti fruntasii partidului, Bissolati, Bonomi, Treves. Socialistii acestia sustineau ca in ceea ce priveste filozofia sunt marxisti. In 1896, Mussolini nu-i decat elev la colegiul din Forlimpopoli; canta din trombon la fanfara, e un element turbulent si asista intr-o zi la plecarea emigrantilor spre Brazilia. Noua familii, greu impovarate de saci, parasesc, fara speranta de intoarcere, „terza Italia”, „Italia burgheza, care refuza un coltuc de paine bietilor muncitori” – scrie Alessandro in „Gandirea romagnola”. Benito este emotionat, ca si tatal sau, si-si va aduce mai tarziu aminte de acest tablou sfasietor. In ultimii ani ai veacului al XIX-lea, emigrarile se inmultesc. In timp ce Crispi, cu impulsivitatea sa de meridional autoritar, invoca grandoarea Italiei, italinii parasesc in masa tanara lor patrie, alungati de mizerie, tocmai in momentul in care in nord capitalismul italian se dezvolta. Alessandro Mussolini si fiul sau sunt emotionati pe drept cuvant, caci acesti emigranti se inghesuie pe puntile vapoarelor, pe culoarele stramte dintre cabine pentru o calatorie grea si fara perspectiva de intoarcere. In tinutul Venetia, in Romagna, unii isi vand tot avutul ca sa-si poata plati calatoria, ademeniti de reclame inselatoare, apoi, ruinati, striga de dincolo de Atlantic dupa ajutor. Aceasta hemoragie de oameni confirma mizeria maselor din sud, explica elocvent aspectele campaniei din Abisinia, care nu urmareste decat sa dobandeasca materii prime, piete, profituri – capitalismul italian este departe de a-si fi atins acum maturitatea – cat sa exporte mizerie prin export de oameni. Asadar, o data cu Crispi, politica coloniala a Italiei, trimitand oameni spre granita, pune accent pe necesitatea de a gasi terenuri pe care sa le populeze cu proletari. Asa se va naste legenda despre „colonizarea unei natiuni sarace”, al unei „Italii proletare”, calauzita de necesitatea natiunii imperialiste ca Marea Britanie si Franta. Aceste teze vor fi insusite de fascism. Cam in aceasta epoca apare in viata politica a Italiei, in Sicilia, cuvantul „fascie” ( in antichitatea romana, fascia simboliza puterea si era purtata de lictorii care aveau misiunea sa insoteasca anumiti magistrati ). In mai 1892 se alcatuiesc , mai intai la Palermo, apoi in toata insula, „fascii”, adica asociatii de muncitori. Miscarea se raspandeste repede, spontan si cu violenta, cerand impartirea pamanturilor si reducerea impozitelor. In 1893 izbucneste rascoala. In 1894, Crispi proclama starea de asediu in toata Sicilia. In nord, atentatele anarhiste se inmultesc. In acelasi timp, in Franta Caserio il asasineaza, la 24 iunie 1894, pe presedintele Sadi Carnot. Este perioada in care, fara reprezentanta legala, revolta se exprima prin atentat. Discutiile din casa lui Alessandro Mussolini devin mai insufletite. Benito asista si el la aceste dezbateri agitate. Sectiile Partidului muncitorilor sunt dizolvate. In 1897, un anarhist, Acciarito, incearca sa-l ucida pe regele Umberto I. Puctul culminant al incoronarii sociale, pe care scandalurile si coruptia cercurilor parlamentare o atata, este atins la Milano. La 6 mai 1898, cand incep tulburarile, marchizul di Rudini il inlocuieste pe Crispi. Rascoala, o rascoala a foamei, fara arme , spontana, se mentine in centrul orasului, pe care generalul Bava-Beccaris il declara sub stare de asediu. Ziarele „Avanti!” si „Osservatore cattolico” sunt suspendate, iar Turati, Don Albertario sunt arestati; cu catuse la maini si legati intre ei cu lanturi, defileaza prin orasul in care revolta este inabusita, lasand in urma ei cel putin 100 de morti, printre care femei si copii. Opozitia impotriva lui Crispi a fost condusa de un barbat de 58 ani, un piemontez prudent, cu trasaturi regulate si fine. Este vorba de Giuseppe Giolitti, nascut la Mondovi, a carui personalitate va domina istoria Italiei pana la dobandirea puterii de catre Mussolini, in 1922. Jurist stralucit, Giolitti a facut cariera administrativa, apoi a fost deputat in 1882 si ministru in guvernul Crispi. Guvernarea sa va incepe in 1902 si va dura, cu cateva mici intreruperi, pana in 1914. Dar in 1900 – ultima prelungire a crizeidin 1898 – anarhistul Gaetano Bresci, desemnat de catre tovarasii sai printr-o tragere la sorti, se intoarce din Statele Unite. Cu doi ani inainte, Umberto I l-a decorat pe generalul Bava-Beccaris pentru actiuna sa de la Milano si pentru felul in care a aparat civilizatia. La 29 iulie 1900, regele pleaca, in masina de la Monza, unde asistase la un concurs de gimnastica, ca sa se intoarca la palat. Gaetano Bresci, urcat pe un scaun, trage asupra lui 4 gloante si-l ucide. Emotia este imensa. Benito Mussolini are 17 ani. Poarta o lavaliera neagra, ca poetii si anrhistii, iar „Avanti!” din 1 februarie 1901 anunta ca la Forlimpopoli camaradul student Benito Mussolini l-a omagiat pe Giuseppe Verdi, rostind un discurs foarte aplaudat. La inceputul secolului al XX-lea, Italia are un nou rege, Victor Emanuel al III-lea, un om de stat, Giolitti, si, printre locuitorii sai, un tanar slab, caruia ii place sa recite versuri si care si-a obtinut in mod stralucit diploma de invatator. „Si eu aveam o diploma...o diploma care-ti ingaduie sa-ti castigi painea. Aveam optsprezece ani” – scrie Mussolini in autobiografia lui. In ea apare asa cum era pe atunci : un tanar nervos, straniu, care mergea cu pasi repezi pe drumurile comunei Predappio tinand o carte in mana, fara sa ridice ochii, declamand. Se inscrie in 1900 in Partidul socialist si, spre deznadejdea mamei lui, o femeie foarte pioasa, nu se mai duce la Biserica. Ni-l putem inchipui prost imbracat, parcurgand cu inflacarare lecturi eroice, mandru de cultura sa foarte proaspata si totusi sumara, clocotind de energie si inactiv. Caci in acest inceput de veac invatatorii existau cu duiumul in Italia, insa posturile erau rare. Mussolini, spumegand de furie neputincioasa, incearca timp de un an sa se angajeze. Cauta sa obtina un loc de secretar la primaria din Predappio. Primarul refuza. Alessandro Mussolini ameninta : „Intr-o zi o sa-l accepti ca stapan” – spune el. Dar lucrurile nu se aranjeaza, si Mussolini incearca intr-una „sa-si castige painea”. Plin de amaraciune, cu sarcasmul pe buze, tanarul Mussolini, „zvarlit la marginea societatii”, declansat, vorbeste de intentia de a-si arde cartile si diploma. Dar asta nu-i de ajuns ca sa satisfaca setea lui de actiune, setea lui de a-si manifesta existenta. Are 18 ani si se dedica cu disperare aventurilor amoroase, alearga dupa fete, le poseda pe scara, in mod brutal, incearca sa-ti calmeze dorinta si sa-si consume puterile, sa se potoleasca in acest soi de fantezie. Frecventeaza barurile satului, se ia la bataie. Din aceasta perioada dezordonata ii va ramane toata viata gustul pentru cuceririle rapide si ...un sifilis prost tratat. Din fericire pentru el, in februarie 1902, municipalitatea din Gualtieri, langa Reggio Emilia, cauta un suplinitor si-l alege – din simpatie politica atat pentru tata cat si pentru fiu – pe Mussolini. Din februarie pana in iunie 1902 va preda in scoala, va cunoaste viata de invatator. Il plictiseste insa. Devine amantul unei femei maritate, pe care o domina, continua sa se bata, danseaza; violenta ii sclipeste in priviri; pana si imbracamintea lui caraghioasa nelinisteste. Scrie cateva articole in „Giustizia” socialistului Prampolini, ia legatura cu socialistii regrupati in cooperativa. Intalneste acolo niste tarani cumsecade, linistiti, care, ca in intreaga vale a Padului, au organizat asezaminte trainice bazate pe cooperatie, ce incep sa centralizeze vanzarile si cumpararile si constituie temelia economica a socialismului reformist. Tanarul Mussolini este dezamagit: aici nu exista nici o revolutie, ci doar legalitate si intrajutorare. In fata acestor oameni maturi, el il reprezinta pe tanarul cu destin imprecis, pe semiintelectualul nesatisfacut – castiga doar 56 de lire pe luna – care cauta un drum dogoritor. Se gandeste sa plece in Madagascar, apoi, in iunie 1902, cand i se termina suplinirea, ii telegrafiaza mamei lui; primeste banii ceruti, 45 de lire, si trece ...in Elvetia. In Elvetia Benito e un necunoscut care trebuie sa supravietuiasca. Munceste din greu ca zidar, indura foamea; opulenta hotelurilor de lux pentru turisti il revolta; citeste meniul la un hotel : „Ai de ce innebuni – spune el – porcii...” Hainele ii spun boltite si murdare. Viseaza cu oarecare complezenta: „Ma cuprinde o nemarginita melancolie, si m-am intrebat pe malul Lemanului daca mai merita osteneala sa traiesc o zi”. Petrece o noapte intr-o lada sub podul mare din Lausanne si cand iese de acolo dis-de-dimineata e arestat pentru vagabondaj. Traieste intr-o saracie lucie. Dar aceasta perioada e scurta. Printre emigrantii italieni, intelectualii sunt putini. In scurt timp, Mussolini se afirma ca un revoltat curajos. A ajuns la varsta serviciului militar si, cum nu se intoarce acasa, este condamnat la un an de inchisoare pentru dezertare. In curand este remarcat. Devine secretarul Asociatiei zidarilor din Lausanne, da lectii de italiana, scrie cateva articole. In locul mizeriei, incepe o viata boema, dezordonata si exaltata. La 18 martie 1904 intalneste, la o adunare tinuta la Geneva, o revolutionara rusoaica, Angelica Balabanova. Este o femeie micuta, urata, dar cultivata si poliglota. O intereseaza acest tanar, cel mai prost imbracat dintre emigranti, cel mai murdar, care injura vesnic si ia mereu atitudine de sef, scrasnind din dinti. Il socoteste sfios, se imprieteneste cu el, ii gaseste de lucru. Mussolini trage acum in fiecare dimineata, pentru un negustor de vinuri, un carucior plin cu sticle. Balabanova il indeamna mai ales sa studieze. Desi poarta intotdeauna la el o medalie cu efigia lui Karl Marx, Mussolini n-a citit „Manfiestul Comunist”. La indemnul Balabanovei frecventeaza Universitatea; la Laussane, biblioteca; invata franceza, germana. Traduce din germana, impreuna cu Angelica Balabanova, brosura lui Kautsky „Revolutia in mars”, iar din franceza „Cuvintele unui revoltat” de Kropotkin. Isi inmulteste lecturile, are discutii cu emigrantii polonezi, rusi, italieni si cu socialistul Giacianto Menotti Serrati. I se propune o slujba la New York, la ziarul „Proletarul”, dar renunta fiindca mama lui este bolnava. In sfarsit a iesit din anonimat. In acest creuzet de oameni si idei pe care-l reprezinta Elvetia la inceputul veacului, Mussolini s- a descotorisit de „regionalismul” asa de caracteristic atator italieni. A sfaramat cadrul ingust al Romagnei sale natale. Si-a format o cultura, oricat de superficiala ar fi fost ea, a cunoscut mai ales oameni, s-a afirmat in fata lor si uneori in fata unora dintre cei mai ilustri. De pilda, intr-o conferinta contradictorie despre Hristos, l-a contrazis pe socialistul belgian Vandervelde. Tanarul, care-si insotea alta data mama la Biserica, este hotarat impotriva clerului. In ziua de 7 septembrie 1903, pastorul Tagliatella vorbeste despre Dumnezeu. Mussolini se ridica , isi pune ceasul pe masa. - Dumnezeu nu exista – spune el. – Vreti dovada? Iat-o. Dumnezeule – contiuna el – daca existi, iti acord cinci minute ca sa ma trasnesti. Te insult !...Te ultragiez!... Asteapta in tacere, apoi spune: -Vedeti bine, Dumnezeu nu exista! Aceasta anecdota, povestita in nenumarat ocazii, il defineste asa cum era pe atunci si asa cum avea sa ramana: abil in gasirea unui gest, a unei atitudini menite sa surprinda. Avea in el ceva de negustor de balci. Tanarul care se ridica astfel in plina conferinta, in fata oratorilor cu par carunt este stapanit si de preocuparea de a se situa pe primul plan, de a se remarca, preocupare care se vadeste si in interpelarea aceea comica adresata lui Dumnezeu :”Trasneste-ma!” Reuseste sa se faca atat de bine cunoscut incat, la 6 aprilie 1904, este expulzat din cantonul Geneva, dupa ce a fost semnalat consiliului Italiei ca anarhist. Trece in Franta, ramane un timp la Annemasse si, daca se poate da crezare unor marturii, devine „denuntator” in slujba politiei franceze. In Elvetia, un consilier socialist, doctorul Wyss, interpeleaza Marele Consiliu al Genevei in legatura cu acest expulzat, iar ziarele din Roma relateaza ca „Geneva s-a descotorisit de liderul socialist Mussolini”. Astfel maturizat, impregnat de climatul revolutionar al Genevei cosmopolitane, se intoarce in Italia in noiembrie 1904. Cu ocazia sarbatoririi nasterii lui Umberto de Savoia se promulgase o lege de amnistie cu privire la faptele minore. Mussolini ramane in „fisele” politie ca un „anarhist periculos”. Nu mai este tanarul invatator cu ambitii vagi. Sederea in Elvetia i-a confirmat, fara indoiala, sentimentul ca ar putea „reusi”. A scris pentru ziare straine, a tinut conferinte, a fondat, impreuna cu Serrati, o Biblioteca internationala de propaganda rationalista. A cunoscut deja inchisoarea si mandria de a fi ales ca sef de catre compatriotii sai; a fost amantul unei emigrante printre care si al unei rusoaice, pe care a condus-o pana la granita franceza. Si nu are decat douzeci si unu de ani. Se intoarce in Italia ca sa-si faca stagiul militar, dar poate sa considere ca experienta de revolutionar si-a dobandit-o in Elvetia. Dupa efectuarea stagiului militar, din 1904 pana in 1906, la Regimentul 10 Bersaglieri din Verona - mama lui moare in timp ce el isi face armata – Benito Mussolini obtine din nou un post de invatator. In timpul celor doi ani cat a stat sub arme, se dovedeste un bun soldat; el, anarhistul, cu fisa la politie, da dovada de un patriotism zelos si de o disciplina stricta. „De ce – exclama el – un bun soldat n-ar putea fi in acelasi timp un combatant al luptei de clasa?” Odata eliberat insa, Benito isi reia viata dezordonata. Preda la Carnia, in Tolmezzo; castiga cam 50 de lire pe luna, dar se plictiseste , se imbata si are numeroase aventuri amoroase. La sfarsitul acestui „an de abrutizare”, cand se gandeste chiar la sinucidere – isi descopera sifilisul – pleaca in Franta. La Marsilia ii organizeaza pe muncitorii italieni si este curand expluzat si condus de jandarmi la frontiera. Traieste cateva luni la Predappio, in Bologna, reusind sa obtina ca diletant un certificat de literatura franceza si pleaca sa predea franceza la Oneglia, langa Genova, intr-un liceu tehnic. Pretutindeni l-au insotit rapoartele politiei. La Oneglia, dupa numire, este semnalat ca un „periculos socialist revolutionar, expulzat din Elvetia si Franta, organizator al unor manifestatii insurectionale din Romagna”. Zadarnic face insa prefectul presiuni asupra directorul liceului ca sa-l concedieze pe Mussolini. Directorul rezista, si Mussolini, regasind la Oneglia un fiu al socialistului Serrati, pe care-l cunoscuse in Elvetia, incepe sa scrie in „La Lima”, ziar al socialistilor liguri. 1908 este anul in care Mussolini paraseste Oneglia, ca sa plece la Predappio. Inainte de plecare adreseaza in ziarul „La Lima” o scrisoare deschisa autoritatilor: „Peste cateva zile plec si, ca sa ma puteti semnala, va las adresa mea exacta: casa situata p soseaua provinciala, Rabbi, la kilometrul 15, catunul Dovia, comuna Predappio, provincia Forli. Luati cunostinta si ganditi-va...poate ca exista vreo posibilitate sa ma alungati si din propria mea casa”. Soseste in Romagna, in iunie, in plina criza agrara, cand zilerii se opun arendasilor. Luptele agrare, in care este amestecat constituie o tema majora a Italiei contemporane. In 1911, apoi in 1912, Giolitti va putea sa recunoasca ligilor taranesti dreptul de a se organiza si de a controla angajarea, favorizandu-i astfel pe zileri; problemele si violentele vor apara din nou incepand din 1919, fascismul afirmandu-se in aceasta vale a Padului, sfasiata de luptele dintre mosieri si zileri. In 1920, Mussolini avea sa treaca in alta tabara, insa ucenicia lui in materie de conflicte taranesti s-a desavrasit in 1908. Eliberat din inchisoare, Mussolini se intoarce la Forli. Tatal lui si vaduva Guigi tin o „trattoria” ( in limba italiana „han” ), hanul „Al Bersagliere”, pe Via Mazzini, in fata garii. Cateva luni Benito serveste clientii, citeste, se indragosteste de Rachele – care are 16 ani – cea mai mica fiica a Annei Lombardi. Rachele e blonda, gratioasa, si se vorbeste ca ar fi fiica adulterina a Annei si a tatalui lui Benito, dar lui putin ii pasa. Fiindca va parasi Forli, Benito isi aduna familia pentru o mica petrecere. Se bea, se danseaza. El va canta la vioara, apoi, luand-o pe Rachele deoparte, ii cere sa-l astepte. La intoarcere va fi sotia lui. Mussolini paraseste intr-adevar Forli si pleaca in Trentino. In 1909 aceasta regiune face parte din Tirol, provincie a imperiului Austro-Ungar. Mussolini se instaleaza la Trento, ca sa colaboreze la „Popolo”, apoi la „Avvenire del lavoratore”, ziare in limba italiana. Articolele sale adunate in brosura „Trentino vazut de un socialist” vor face obiectul celor mai inversunate atacuri ale cercurilor nationaliste italiene. Mai tarziu cand va deveni duce, Mussolini va face sa dispara din biografiile oficiale si din operele lui complete aceste texte eretice. Politia austriaca il supravegheaza totusi, si, dupa cateva manifestatii, este inchis. Benito declara greva foamei si este expluzat, desi muncitorii din Trento fac o greva generala in favoarea lui. Il insotesc pana la frontiera personalitati italiene din Trentino, care schimba cu el spectaculoase strangeri de mana pe deasupra bornelor Imperiului Hasburgic. Presa italiana ii consacra din nou articole lui Benito Mussolini. In Italia, de la Risorgimento incoace, iredentismul nu s-a sting niciodata.Mai mult inca, la inceputul secolului al XX-lea, el capata un nou avant, caci se sprijina pe un curent care se va intari: nationalismul. In 1910, in decembrie, are loc la Florenta primul congres nationalist. Ia fiinta acuma o asociatie nationalista, in care se intalnesc Corradini, Luigi Federzoni, Francesco Coppola. Ii vom regasi pe toti alaturi de Mussolini. De la 1 martie 1911, miscarea dispune de un saptamanal, „L’Idea nazionale”, care pomeneste, inca de pe atunci, de Nisa, Corsica, Tunisia, Monaco...ca Mussolini peste 30 de ani. Dar daca saptamanalul este purtatorul de cuvant al imperialismului, pe de alta parte el dezvaluie cealalta fata a nationalismului italian, care va fi si a fascismului: alegerea unei teorii totalitare, care il supune pe individ natiunii, definita de un tot. Imperialismul si razboiul implica, asadar, dictatura in interiorul tarii. Dupa mostenirea lui Crispi, fascismul va primi si mostenirea nationalismului. In 1909, dupa expolzarea lui Mussolini din Trentino, el s-a instalat din nou la tatal lui, la Forli, si a regasit-o pe Rachele, acum chelnerita afabila si foarte curtata. Un tanar matematicean din Ravenna, Olivieri, a cerut-o de nevasta. Mussolini, suspicios, o impiedica pe Rachele sa mai serveasca la han, apoi, ca sa zdrobeasca impotriva parintilor, intr-o seara se prezinta cu ea inaintea lui Alessandro si a Annei. Arunca un revolver pe masa si striga : „Revolverul are sase gloante: unul e pentru Rachele, celelalte sunt pentru mine”. Alessandro si mama Rachelei cedeaza, si cei doi tineri, fara nici o ceremonie, nici civila, nici religioasa, se duc sa traiasca in doua odai intunecoase – o camera si o bucatarie. Vioara lui Benito Mussolini constituie singurul lor lux. La 1 septembrie 1910 se naste Edda, viitoarea sotie a lui Galeazzo Ciano si, dupa putin timp, moare tatal lui Benito, Alessandro. Intemeindu-si astefel un camin cu Rachele, Benito nu mai cauta post de invatator. Conduce, redacteaza, pentru 120 de lire pe luna, ziarul socialist din Forli „La Lotta di classe”. Articolele lui sunt violente, antielericale si antireformiste: „Socialismul – scrie el – este poate cea mai mare drama care a agitat colectivitatea omeneasca”. Este corespondent la „Avanti!” si in cursul primului trimestru al anului 1910 tine 16 conferinte. Incetul cu incetul, daruindu-se in mod tumultos, se impune, imboldit de predispozitia lui pentru actiune, de nevoia pe care o simte si de dorinta de a ocupa primul loc. In octombrie 1910, cand se tine la Milano Congresul national al Partidului Socialist, fireste ca Federatia din Romagna il va alege pe Mussolini s-o reprezinte. In agitatia congresului, glasul de bas, violentele lui izbcnesc, distreaza, uimesc in primul moment. Se intoarce totusi, dezamagit de acolo si, sub conducerea lui, Federatia socialista din Romagna se declara autonoma, ca sa tupa cu reformismul si compromisurile socialistilor. Aceasta sciziune dezvaluie ambitiile tanarului Mussolini, hotarat inca de pe atunci sa creeze si sa conduca propriul sau instrument politic. In octombrie 1910, ea trece insa neobservata. Peste putin timp, un eveniment o va face sa apara ca foarte fericita pentru Mussolini: evenimentul este razboiul pentru Libia, posesiune turca. Libia reprezinta pentru Italia mirajul colonial. La 28 septembrie 1911, el da un ultimatum Turciei. Razboiul italo-turc izbucneste. Federatia socialista, condusa de Mussolini, duce o lupta din ce in ce mai violenta impotriva interventiei intreprinse de catre Giolitti pentru cucerirea Tripolitaniei. In curand se produce revolta. Un singur cuvant de baza exclama Mussolini: „Numai sa ne batem !”. Mussolini conduce proletariatul din Forli la asaltul garii, ca sa impiedice plecarea trenurilor incarcate de trupe. Alaturi de el se afla un tanar de 20 de ani, secretar al Sectiei republicane din Forli: e Pietro Nenni. Timp de trei zile, muncitorii din Forli sunt stapani pe situatie. Firele telefonice sunt taiate, sinele desurubate. Printre ei se afla Musoolini, care, cu o cazma in mana, izbeste sinele. Cavaleria sarjeaza de 3 ori, se inalta baricade, se arunca cu pietre. In „La Lotta di classe”, Mussolini ridica in slava miscarea :”Muncitorii au demonstrat ca inteleg toata insemnatatea revolutionara a grevei generale”. La Forli se declara stare de asediu. La 14 octombrie 1922, in timp ce Mussolini sta pe terasa cafenelei „Garibaldi”, este arestat. Jandarmii ii pun catuse : „Voi putea sa-mi termin cartea despre Jan Hus” – zice el. In aceeiasi zi este arestat si Nenni. Resentimentul si dispretul sunt cele doua trasaturi care-l definesc pe individualistul trufas, gata sa condamne. Benito Mussolini este transportat la inchisoarea San Giovanni in Monte, din Bologna, prezentandu-i-se opt capete de acuzare: indemn la greva instructionala, violente impotriva agentilor autoritatii, sabotaj. O luna mai tarziu are loc la Forli procesul. Spilcuit, Mussolini isi face aparitia, alaturi de tanarul Nenni. Se apara cu abilitate si, lucru surprinzator, incearca sa-si minimalizeze rolul, jucandu-se cu cuvintele, repetand ca exista deosebire intre „sabotaj moral” si „sabotaj material”. De pe acum se afirma tendinta lui de a nu-si asuma toata raspunderea actiunilor pe care le-a indrumat in momentul in care ele apasa asupra-i, ca si cum Mussolini s-ar lasa condus orbeste de vorbe goale, de retorism, de imprejurari, fara sa prevada consecintele hotararii luate. Cu toate acestea, la proces ramane demn, proclamandu-si vointa de a construi o Italie care nu accepta cuceririle, imperiile, „ o Italie infloritoare, libera si bogata”. „As prefera – adauga el – sa fiu cetatean danez decat supus al Imperiului chinez” si, ridicandu-se in fata judecatorilor, exclama semet : „Daca ma achitati, ma coplestiti, daca ma condamnati, ma onorati”. Nenni este condamnat la un an si 15 zile de inchisoare, Mussolini la un an. In curand, la apel, i se reduce condamnarea la 6 luni. Le ispaseste in inchisoarea din Forli. Beneficeaza de regim politic, citeste si scrie o autobiografie si un eseu despre Jan Hus. Revolta din Forli, arestarea, procesul, inchisoarea si, cu un an inainte, Congresul din 1910 au atras atentia asupra lui. Pentru multi Mussolini incarneaza, de acum inainte, socialismul extremist, riguros. De aceea, la iesirea din inchisoare, el reintregreaza Federatia socialista din Romagna in sanul partidului. Aspira sa devina un lider national. Congresul socialist care se tine la Reggio ( Emilia ), intre 7 si 10 iulie, ii va oferi ocazia. Apare la congres, slab, intr-o haina stramta si roasa, aureolat de sedera in inchisoare. Cauta sa pozeze in puratatorul de cuvant al tinerilor, dar si in procuror, bicuindu-i pe reformisti si pe toti aceia care au aprobat sau au lasat sa se infaptuiasca actiunea din Libia. Tinta lui preferata este Leonida Bissolati: nu numai ca l-a sustinut pe Giolitti, dar s-a dus la rege dupa atentatul neizbutit al unui anarhist: De cate ori ai asistat dumneata, Bissolati – exclama Mussolini – la inmormantarea unui zidar cazut de pe o schela, a unui carutas care s-a rasturnat sau a unui miner care a fost strivit? Caci pentru un rege atentatul nu este decat un accident de munca! Toti cei din adunare, care sunt satui de retorismul plat al liderilor obisnuiti, si-au gasit reprezentantul. La Reggio Emilia, Mussolini devine, asadar, „antipapa al socialismului oficial din Roma si Milano”. Victoria lui este sigura, mai ales dupa ce lanseaza in congres: „Oare socialismul poate fi redus la o teorema? Noi suntem convinsi ca omenirea are nevoie de crez”. Dupa congres, Mussolini se intoarce la Forli, dar nu va mai ramane multa vreme in oraselul din Romagna. Conducerea partidului hotaraste in unanimitate sa-l numeasca pe „profesorul Mussolini” director la „Avanti!”. La 1 decembrie 1912, Mussolini preia conducerea lui „Avanti!”, cotidian al Partidului socialist si ziar de importanta nationala. Dupa o tinerete tumultoasa, infocata, el ajunge in sfarsit la un loc de prim rang. Are douazeci si noua de ani. Rachele s-a instalat la Milano cu Edda, intr-o mica locuinta din Via Castel Marrone. Mizeria a disparut. Benito castiga 500 de lire pe luna , chiria e de 1000 de lire pe an, asa ca le ramane din plin cu ce sa traiasca. Numai ca Mussolini, care nu s-a prea bucurat de venirea Rachelei, este mai mult la ziar decat la Via Castel Marrone. Se daruieste cu totul activitatii de la „Avanti!”. Biciuie represiunile: „clasicile varsari de sange italiene, carabinieri si soldati tragand asupra unei multimi dezarmate”. Este dat in judecata, si inaintea Curtii de juri din Milano declara ca este gata sa recidiveze. E totusi achitat, la numele libertatii presei, pe care a revendicat-o in pledoaria lui. Conflictele cu justitia, articolele pe care le-a scris mentin atentia publicului concentrata asupra lui, cu atat mai mult cu cat anii 1912-1913 sunt, pentru situatia interna a Italiei, ani decisivi si foarte agitati: dupa ce a terminat cu bine campania din Libia, Giolitti se hotaraste sa acorde dreptul de vot tuturor italienilor trecuti de 20 de ani, care si-au terminat stagiul militar sau care au o instructie elementara. Ceilalti trebuiau sa indeplineasca varsta de 30 de ani.Alegerile din 1913 confirma improtanta acestei schimbari. Mussolini candideaza in circumscriptia Forli. Intreprinde o viguroasa campanie antimilitarista, amintind actiunea sa impotriva razboiului din Libia. Iese invins. O consecinta a alegerilor din 1913 este aparitia deputatilor nationalisti. La Roma este ales Federzoni, la Torino, Bevione. In felul acesta incep sa se contureze, inca din octombrie 1913, noile forte care vor apasa, dupa razboi, asupra destinelor Italiei si asupra soartei fascismului. Ceea ce va renaste, de asemenea, e agitatia sociala, care este o anticipare a aceleia de razboi. La Milano, in mai-iunie 1913, muncitorii din industria automobilelor intra in greva. La „Avanti!” Mussolini ridica in slavi miscarea, indeamna la greva generala. Aceasta se produce si dureaza doar 2 zile. In august 1913, greva generala este reluata la Milano. Aceasta „minunata creatura”, cum o numeste Mussolini in ziarul sau, paralizeaza orasul, entuziasmeaza si descurajeaza totodata, nelinistind in acelasi timp cercurile moderate. In aprilie, la cel de-al XIV-lea Congres socialist din Ancona, Benito Mussolini a confirmat sperantele pe care si le-a pus revolutionarii in el. In iunie 1914, Mussolini isi arata, in sfarsit, intreaga sa capacitate. Portul Ancona este un oras rosu, anarhist si socialist. La 7 iunie 1914 are loc aici o manifestare antimilitarista, care urmareste sa obtina eliberarea unui soldat, Masetti . Acesta, intr-o clipa de nebunie, si-a ranit, in Libia, colonelul. Trei muncitori sunt omorati, cincisprezece raniti. Este”Saptamana rosie”. Partidul socialist, Confederatia Generala a Muncitorilor lanseaza la Milano un ordin de greva generala. La „Avanti!”e mare fierbere. Mussolini scrie tovarasilor sai din Ancona: „O suta de morti la Ancona si toata Italia este in foc”. Intr-adevar, greva generala se extinde si in alte regiuni. Confederatia Generala a Muncitorilor, prudenta, lanseaza ordinul de reluare a lucrului. Mussolini incearca in zadar sa prelungeasca actiunea. Intre 10 si 11 iunie, greva ia pretutindeni sfarsit. Lui Mussolini nu-i ramane altceva de facut decat sa amane batalia decisiva. El isi intituleaza articolul din 12 iunie 1914: „Incetarea focului”: „Noi apreciem evenimentele cam cu aceeiasi bucurie legitima pe care trebuia s-o simta artistul contemplandu-si opera. Daca proletariatul Italiei castiga o noua psihologie, mai ofensiva, mai amenintatoare, acest lucru se datoreste ziarului nostru”. Chiar daca „Saptamana rosie” a esuat, ea a produs totusi neliniste. Masele de muncitori si tarani, care au obtinut aproape votul universal, nu par sa se multumeasca numai cu atat. Cercurile conducatoare ale Italiei incep sa se teama de revolutie. Frica generala de „Saptamana rosie” a ingaduit regruparea partidelor conservatoare. Criza este reala, se simte acest lucru, dar raspunsul este amanat pentru octombrie, cand se redeschide parlamentul. Vara se anunta calda. Politicienii parasesc Roma. La Milano Mussolini da dispozitii ziarului”Avanti!” si pleaca in vacanta, pe malul Adriaticii. E sfarsitul lunii iunie, anul 1914. CAPITOLUL 4 Nenorocirile razboiului victorios si nasterea fasciilor Vacanta lui Mussolini este de scurta durata. Ziarele il recheama de urgenta pe Mussolini si pe Campana la Milano deoarece criza se agraveaza in mod inexorabil. „E razboiul european – i spune Mussolini lui Campana. Socialistii germani il vor urma pe imparat, Internationala socialista va fi zdrobita. Dar tinta noastra – adauga el, ridicand glasul – este revolutia sociala si, daca e sa ne batem cu curaj, dupa razboi vom pune mana pe pargiile de comanda”. Aceste aprecieri cu privire la o apropiata revolutie sociala se vor verifica. Serbia accepta ultimatumul austro-ungar din 23 iulie cu exceptia unui singur punct; la 26, Anglia propune o conferinta internationala, care insa nu se tine. La Viena, la Berlin, actiunea este hotarata. La 28 iulie, Austro-Ungaria declara razboi Serbiei. Mobilizarile se succed. In Reichstag socialistii voteaza credite militare, la Paris ia fiinta Uniunea sacra. La 31 iulie, Jean Jaures este asasinat. Dar Italia? Mussolini s-a reintors la Milano. La 26 iulie, credincios renumelui de antimilitarist pe care si l-a creat, el proclama in „Avanti!” necesitatea unei neutralitati absolute. Alegerea este importanta, caci Italia este legata de carul german prin Tripla Alianta din 1882 ( reinnoita in 1912 ). In iulie 1913, in timp ce Austro-Ungaria se si pregatea pentru interventia din Serbia, Giolitti a anuntat, in mod hotarat, ca, in caz de agresiune, Italia va ramane neutra. Italia isi proclama la 3 august neutralitatea. San Giuliano, ca si Sonnino, care il va inlocui, inclinau pentru o interventie alaturi de Austro-Ungaria. Partidul socialist se declara impotriva razboiului, iar Mussolini isi continua campania sa vigurosa in „Avanti!”: „Nici un om, nici un ban” – scrie el. Cu toate acestea, razboiul pasioneaza, ziarele n-au fost niciodata atat de citite, stirile sunt comentate in toate cercurile. Totusi viata isi urmeaza cursul: la Milano, la teatrul „Vermo”, se reia opera lui Puccini „La Fanciulla del West”. Spectacolul incepe si deodata vreo 30 de futuristi, aflati la galerii, printre care si Marinetti, fluiera, apoi striga: „Jos Austria!”. La 16 septembrie, ei ard in Piata Domnului si sub arcade 11 drapele austriece, imbrancesc consumatorii din cafenele. Pentru Italia marsul pentru razboi a inceput. Pentru a cunoaste opinia multimii, Mussolini lanseaza la 22 septembrie in „Avanti!” un mare referendum: „Vreti pace sau razboi?” El insusi scrie: „Cei care va imping spre razboi va tradeaza!” Cu toate acestea, chiar in acel moment, tovarasii il suspecteaza pe Mussolini de tradare. Acesta reproduce in „Avanti!” scrisoarea lui Cesar Battisti, pe care l-a cunoscut pe vremuri in Trento si care, fiind purtatorul de cuvant al italienilor din Trentino, scrie: „Daca Italia nu vrea sa-si mai aminteasca de noi, fie!... (dar) sa nu spuneti ca nu vrem sa ne desprindem de Austria, ar fi o blasfemie! Este o infamie!” Si din Torino se formuleaza critici la adresa lui Mussolini, care se simte suspectat: il intalneste pe Naldi in Elvetia, unde e ferit de supravegherea tovarasilor din partid. Dar, pe jumatate angajat pe calea renegarii, el se afla intr-o situatie delicata. La 10 octombrie, Mussolini este caracterizat ca „un om de paie, care-si spune om de bronz”. Atunci, la 18 octombrie, in pagina a treia din „Avanti!”, Mussolini, refuzand sa mai dea inapoi, scrie un articol lung intitulat „De la neutralitatea absoluta la neutralitatea activa si efectiva”: „Vrem oare – scrie el despre razboi – ca oameni sau ca socialisti sa fie spectatorii inerti ai acestei drame grandioase?” Faptul s-a petrecut. Mussolini a apucat-o pe un drum nou: acela al interventionalismului. Si-a angajat viata si nu va mai putea scapa din angrenajul abandonarilor declansate in acel octombrie 1915. La 20 octombrie, el pleaca la Bologna, unde este intrunita conducerea Partidului socialist; aceasta respinge ordinea de zi propusa de el si-l scoate din functia de director al ziarului „Avanti!”. A doua zi, Mussolini paraseste ziarul, refuza indemnizatia de 1000 de lire pe care vor sa i-o dea si-i spune sotiei sale „Iata-ne ajunsi din nou la mizeria din Forli. Am pierdut ziarul. N-am nici un ban...Dar am hotarat sa sustin pana la capat interventia”. Cu toate acestea, omul fara nici un ban scoate, la 14 noiembrie, primul numar al unui nou cotidian: „Il Popolo d’Italia”, ziar socialist al carui director este si care poarta pe frontispicul lui doua formule: una a lui Napoleon – „Revolutia este o idee care a gasit baionete” si alta a lui Blanqui – „Cine are fier are paine”...La Milano, socialistii isi manifesta indignarea, mania in aceiasi masara in care mai inainte isi manifestasera increderea in tanarul director de la „Avanti!”. La 24 noiembrie, militantii din Milano se intrunesc la Teatrul poporului ca sa discute cazul lui Mussolini. Acesta nu izbuteste sa se faca ascultat, sparge de masa un pahar: „Razboiul o sa va vina de hac tuturora” – striga el; apoi: „Ma urati astazi pentru ca ma iubiti inca!” Este imbrancit si striga: „Sa nu credeti ca smulgandu-mi legitimatia sindicala imi distrugeti convingerile si ma impiedicati sa lupt mai departe pentru cauza socialismului si a revolutiei!” Paraseste apoi sala in timp ce militantii scandeaza: „Tradatorule! Iuda!” Mussolini scoate primul numar din „Popolo d’Italia”. Acolo, intr-un articol intitulat „Indrazneala”, expune noua sa pozitie intr-un stil dur, lapidar. In seara excluderii sale din Partidul socialist, la 24 noiembrie 1914, Mussolini, reintors la sediul ziarului sau, spune: „Atata vreme cat o sa am un toc in mana si un revolver in buzunar, n-o sa ma tem de nimeni”. Si adauga cu dispret: „Sunt puternic, chiar daca sunt singur, si tocmai pentru ca sunt singur. Pasiunea nationala, entuziasmul unei minoritati de tineri, de intelectuali impresioneaza interventionalismul. In micile ziare studentesti sau in cele ale Partidului republican, ei isi exprima inflacararea, ura lor impotriva austriecilor. Conflictul este „primul razboi al Italiei...Nu este un razboi de jaf sau de cuceriri, ci un razboi pentru drept si justitie” – scrie Mussolini la 14 februarie in ziarul „Popolo d’Italia”. El a preluat cu hotarare conducerea acestei miscari, insa actiunea lui nu se limiteaza doar la atat. El organizeaza adunari de propaganda, se angajeaza cu impetuozitate pe noul drum. La 19 ianuarie 1915, socialistii interventionisti se aduna la Milano, in 25 creeaza noile fascii de actiune revolutionara, care grupeaza in curand 5000 de adepti, repartizati in toata Italia. Si, sub presiunea lor, curentul interventionist sustinut si intretinut de marea presa, legata de cercurile financiare, ia o intorsatura violenta, tinereasca, zgomotoasa. Dar nu este decat o coalitie terogena in care se intalnesc nationalistii, mai intai favorabili imperiilor centrale (Rocco), si socialistii(Salvemini). Imediat dupa razboi, fascismul va triumfa: nationalistul Rocco va fi ministru, iar socialistul Salvemini se va exila. La 25 februarie 1915, in Milano, orasul lui Mussolini, se produc ciocniri intre socialisti si interventionisti. Folosind ca pretext o scrisoare in care Giolitii declara ca este posibil sa obtina, fara razboi, „multe lucruri”, interventionistii il coplesesc cu injurii, il acuza ca a pactizat cu Bulow si Erzberger, care reprezinta la Roma Germania. Incordarea creste. Cateva zile mai tarziu, manifestatiile publice sunt interzise, si la 29 martie deschiderea parlamentului se amana cu sase saptamani. Din acel moment, guvernul lui Salandra este liber sa actioneze. Tratatul secret de la Londra cu Franta, Anglia si Rusia acorda Italiei frontiera Brenner, Triest, Istria, cea mai mare parte a Dalmatiei si a insulelor; mai mult inca, face aluzie la o „legitima compensatie coloniala”. Avantajele sunt substantiale dar si obligatiile sunt mari. Italia se angajeaza sa intre in razboi cel mai tarziu la o luna dupa semnarea tratatului, deci inainte de 26 mai. De fapt, Italia este doar Sonnonio, Salandra si regele. Caci cei trei oameni vor pastra secretul. Din acel moment, de la 26 aprilie pana la data fatidica, fiecare zi conteaza pentru Guvern; el trebuie sa obtina cu orice pret din partea tarii si a Parlamentului o declaratie de razboi. Insa la 10 aprilie, Mussolini a lansat in „Popolo” proclamatia: „Maine ocupati pietele cu orice pret! Nimeni nu ne poate retine! Voi sunteti dreptul, voi sunteti forta!” La 11 aprilie, el se afla la Roma si ia cuvantul la o manifestatie organizata de fasciile interventioniste in Piata Trevi. In costum negru, cu papion si cu melon, el tine o cuvantare multimii. Cand isi termina insa discursul, niste agenti in civil il aresteaza, ii suces bratul si i-l imbrancesc fara nici un fel de menajamente. Va fi retinut in inchisoare pana la sfarsitul dupa-amiezii. La 13 mai se zvoneste ca Salandra a inaintat regelui demisia Guvernului. Poetul D’Annunzio spune: „Ascultati-ma, auziti-ma, azi tradarea a iesit la lumina...Urmaresc sa ne gatuie patria cu o funie prusaca.” Presa se dezlantuie. Mussolini scrie in „Popolo”: „Trebuie sa credem oare ca cei cativa zeci de poeti filo-germani din Italia sunt capabili sa opreasca, prin mizerabile intrigi de culise, cursul destinelor noatre?” Lupta impotriva razboiului nu este organizata, iar cand se angajeaza este deseori prea tarziu; de altfel, interventionalismul si-a insusit culorile patriotismului si chiar ale revolutiei. La 13 mai, Mussolini anunta amenintator: „Noi vrem razboi, iar daca dumneavoastra, Sire, care prin articolul 5 al statului puteti trimite la frontiere pe toti soldatii, refuzati s-o faceti, va veti pierde coroana”. La 14 mai, stirea despre demisia lui Salandra este confirmata. Violentele se dezlantuie; geamurile ziarelor „Stampa” si”Mattino” din Torino si Neapole sunt sparte; pretutindeni se formeaza grupuri care striga: „Razboi sau revolutie”. Ambasada germana si cea austriac, vila lui Giolitti sunt aparate de armata. Victor Emanuel al III-lea intalneste un senator si-i spune: „Trebuie sa pornesc razboiul, fiindca altfel izbucneste revolutia”. In seara zilei de 16, regele il convoaca pe Salandra si-l anunta ca refuza demisia Guvernului: interventionistii au biruit. La Roma se striga: „Traiasca armata!”, „Traiasca Salandra!”. Parlamentul trebuie sa se intruneasca la 20 mai.. Proiectul care autorizeaza Guvernul sa declare razboi este votat de 407 voturi contra 74! La 17 mai, muncitorii din Torino au declarat greva generala: e prea tarziu. „Cassa del Popolo” este devastata. Pacea e pierduta. La 24 mai, cu doua zile inaintea expirarea terminului de o luna, st