Referat Istoria Chibritului

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Istoria Chibritului si de asemenea puteti face Download Referat Istoria chibritului

Citeste fragmente din Referat Istoria Chibritului

Istoria chibritului Cu toate ca azi pare greu de crezut, insa pana in secolul al XIX-lea singurele mijloace de aprindere a focului de catre om erau scanteile produse de un amnar(prin ciocnirea a doua corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapida si indelungata a doua lemne uscate. "Chibriturile chimice", in forma lor empirica, apar in anul 1805, in Anglia. Capetele betisoarelor erau inmuiate in topitura de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahar si clorat de potasiu. Cand trebuiau aprinse erau introduse intr-o sticluta unde se atingeau de o bucata de azbest inbibata in acid sulfuric. Aceste chibrituri au inceput a fi produse pe scara industriala in anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativa la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase: dificila si periculoasa manipulare a recipientului de sticla cu acid sulfuric, si, in plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua nastere din reactie.Reprezentand totusi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate pana la 1845. "Luminile de frecare" au fost inventate de chimistul John Walker, tot in Anglia, in 1827. Prin procedeul sau(pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau muiate intr-un amestec de sulfura de stibiu, clorat de potasiu si cauciuc natural. Aprinderea se facea prin frecare pe o hartie abraziva. Aceste chibrituri au fost folosite pana in 1834, cand apar asa-zisele "luciferuri", deasemenea incomode si periculoase. Folosirea lor va dura putin timp, caci anul 1835 marcheaza data de nastere a primului chibrit cu fosfor, numit "lumanare de Turin". Aceste chibrituri erau niste aschii de lemn la capatul carora se aplica o bucatica de fosfor alb, un element toxic. Acesta se aprindea de la sine cand era scos (din apa) in aer, din care cauza era greu de folosit. Janos Irinyi, un tanar de numai 17 ani, este inventatorul chibritului cu fosfor ce se aprinde prin frecare. El realizeaza aceasta plecand de la o experienta a profesorului austriac Meissner. Capatul chibritului era uns cu un amestec de fosfor si bioxid de plumb. Fabricarea acestor chibrituri incepe la Viena in 1840. In 1851, germanul Schrotter obtine un patent de fabricare al fosforului rosu, pe care-l descoperise inca din anul 1845. Spre deosebire de cel alb, fosforul rosu nu este toxic si nu se aprinde in aer. Totusi, problema chibritului "ideal" nu era inca rezolvata din cauza unei dificultati: nu se puteau produce chibrituri cu fosfor rosu deoarece, la atingerea acestuia cu cloratul de potasiu, se producea explozia cloratului. Chimistul Bottcher a avut ideea -simpla, dar eficienta- de a aplica cloratul de potasiu pe batul de chibrit, iar fosforul, pe cutie. Si astfel s-a nascut "chibritul de siguranta". Aprinderea lui se facea prin frecare, iar productia industriala a avut loc pentru prima data in Suedia, deaceea multa vrema au fost numite "chibrituri suedeze". Astazi productia de chibrituri se bazeaza pe reteta lui Bottcher, din anul 1848. Astfel, betele - din lemn de brad, plop, tei sau anin - sunt inpregnate cu parafina sau cu o solutie de azotat de potasiu. Acestea fac lemnul sa se aprinda usor si sa se prefaca in carbune fara jar. Pe capatul batului se afla clorat de potasiu si sulfura de stibiu. Pasta de pe cutie, e compusa , in general dintr-un amestec de fosfor rosu, pulbere de sticla si bioxid de mangan. Cu toate ca s-a reusit fabricarea unor brichete economice si performante nu s-a reusit detronarea modestei aschii de lemn cu caciulita chimica: CHIBRITUL. 쥁`