Referat Metale

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Metale si de asemenea puteti face Download Referat Metale

Citeste fragmente din Referat Metale

Metale Metalele sunt substanţe solide la temperatură obişnuită, cu excepţia mercurului, care este lichid. Proprietăţile caracteristice ale metalelor, ca de exemplu conductibilitatea electrică şi conductibilitatea termică, sunt explicate prin natura structurală şi electronică a metalelor. În cristalele metalelor, aşezarea atomilor se face după principiul unei structuri cât mai compacte. De aceea metalele cristalizează în unul din cele trei tipuri de reţele cristaline: cubică compactă, hexagonală compactă şi cubică centrată intern. În metalele compacte, atomii sunt legaţi între ei prin electronii de valenţă care însă nu mai aparţin fiecărui atom în parte, ci tuturor atomilor învecinaţi, fiind repartizaţi pe benzi de energie. Proprietăţile metalelor Metalele prezintă proprietăţi diferite de cele ale nemetalelor. Toate proprietăţile caracteristice metalelor sunt valabile pentru metalele în stare solidă şi lichidă. În stare gazoasă metalele nu se mai deosebesc de nemetale. Proprietăţi fizice Metalele au luciu caracteristic, numit luciu metalic, datorită puterii lor de reflexie a luminii. Metalele sunt opace, chiar în strat subţire, deoarece undele luminoase lovind electronii mobili din metal sunt amortizate şi nu sunt transmise mai departe. 1)Culoarea metalelor este variată. Cele mai multe metale în stare compactă sunt albe, înţelegând prin alb, albul metalic; astfel, plumbul, argintul sunt considerate metale albe. Câteva metale sunt însă colorate: cuprul este galben-roşiatic, aurul—galben, cesiul—gălbui etc. Când sunt în pulbere fină, aproape toate metalele au culoare cenuşie-neagră. În tehnică, metalele sunt clasificate în: metale negre sau feroase, prin care se înţelege fierul (împreună cu fontele şi oţelurile), şi metalele colorate, adică neferoase. 2)Densitatea metalelor variază în limite largi; de exemplu, litiul are densitatea 0,53 sau potasiul are densitatea 0,86, pe când platina are densitatea 21,45, iar osmiul, cel mai greu metal, are densitatea22,5. Se obişnuieşte să se considere metalele cu densitatea mai mică decât 5, metale uşoare, iar cele cu densitatea peste 5, metale grele. Astfel, potasiul, sodiul, calciul, magneziul, aluminiul sunt considerate metale uşore, pe când zincul, staniul, fierul, cuprul sunt metale grele. 3)Punctul de topire variază forte mult de la metal la metal. Mercurul, singurul metal lichid, are punctul de topire –39°C; potasiul şi sodiul se topesc la temperaturi sub 100°C (potasiul la 63,5°C, decât 1000°C; de exemplu, cuprul se topeşte la 1083°C, fierul la sodiul la 97,8°C). Sunt, însă, metale al căror punct de topire este mai înalt 1536°C, wolframul la 3410°C. În general, metalele cu volum atomic mic se topesc la temperaturi ridicate, pe când metalele cu volum atomic mare se topesc la temperaturi scăzute, deoarece reţeaua lor cristalină se distruge mai uşor. Diferenţa între punctele de topire a metalelor este folosită pentru separarea metalelor între ele, la fabricarea aliajelor şi la prelucrarea metalelor. 4)Conductibilitatea electrică specifică, adică conductivitatea, γ, a metalelor este mare. Când nu este sub influenţa unui câmp electric exterior, în metalul compact nu se manifestă un transport de sarcini, sesizabil; electronii din orbitalii moleculari ocupaţi ai benzii se mişcă fără o direcţie privilegiată. Ca urmare, electronii din orbitali ocupaţi nu participă la transportul curentului electric. La aplicarea unei diferenţe de potenţial, electronii din orbitalii moleculari ocupaţi căpătând un surplus de energie sunt promovaţi în orbitali moleculari vecini, neocupaţi, din banda de energie parţial ocupată şi preiau transportul de curent. Se înţelege că metalele alcaline, la care banda de valenţă este umplută pe jumătate, au conductibilitatea electrică mai bună decât metalele alcalino-pământoase, la care banda de valenţă este complet ocupată. Bună conductibilitate electrică manifestă şi metalele din grupa I B, adică Cu, Ag, Au, explicată prin volumele lor atomice, care sunt mici. Conductibilitatea electrică a metalelor este influenţată de oscilaţiile atomilor în jurul poziţiilor fixe din reţeaua cristalină, de neregularităţile reţelei cristaline, cum şi de prezenţa unor atomi străini conţinuţi ca impurităţi în reţea. Deoarece prin creşterea temperaturii, oscilaţiile atomilor se intensifică, undele staţionare ale electronilor se formează mai greu, deci conductibilitatea electrică a metalului scade. La răcire, fenomenul este invers: oscilaţiile atomilor în jurul poziţiilor lor din reţeaua cristalină slăbesc, undele staţionare ale electronilor se formează mai uşor, deci conductibilitatea electrică a metalului creşte. Aproape de zero absolut (-273°C), metalele îşi pierd complet rezistenţa electrică şi devin conductori „ideali”. Acest fenomen se numeşte supraconductibilitate. 5)Rezistenţa electrică specifică sau rezistivitatea, adică rezistenţa pe care o opune curentului electric o porţiune din metal cu o secţiune de 1 cm2 şi o lungime de 1 cm, se exprimă în Ω·cm. La 20°C, rezistenţa electrică specifică a argintului este1,62·106 Ω·cm, a cuprului 1,72·106 Ω·cm, a aluminiului 2,82·106 Ω·cm, a plumbului 20,63·106 Ω·cm ,a mercurului 95,9·106 Ω·cm etc. Conţinutul de substanţe străine într-un metal măreşte rezistenţa lor electrică, deoarece atomii substanţelor străine intră în reţeaua cristalină a metalului şi împiedică astfel formarea undelor staţionare ale electronilor. De aceea, pentru rezistenţe electrice se folosesc aliaje şi nu metale pure. Astfel, pe când rezistenţa electrică specifică a nichelului este 7·106 Ω·cm şi a cromului este 15,8·106 Ω·cm, un aliaj cu 20% nichel şi 80% crom are rezistenţa electrică specifică 110·106 Ω·cm. Cu cât un metal are rezistenţa electrică specifică mai mică, cu atât conduce mai bine curentul electric. Cea mai mare conductibilitate electrică o au argintul (0,98 Ω-1·cm-1), cuprul (0,593 Ω-1·cm-1), aurul (0,42 Ω-1·cm-1) şi aluminiul (0,38 Ω-1·cm-1) şi cea mai mică o au plumbul (0,046 Ω-1·cm-1) şi mercurul (0,011 Ω-1·cm-1). Aşa se explică de ce conductoarele electrice (sârmele) se fac din cupru sau aluminiu. 6)Conductibilitatea termică specifică, adică conductivitatea termică, se datorează de asemenea mişcărilor electronilor în banda de valenţă. Ea se măsoară prin cantitatea de căldură care se propagă timp de o secundă printr-un centimetru cub din metalul respectiv şi se exprimă în J·cm-1·s-1·grd-1. Dintre metale, cea mai mare conductivitate termică au argintul (4,1 J·cm-1·s-1·grd-1), cuprul (3,9 J·cm-1·s-1·grd-1), aurul (3 J·cm-1·s-1·grd-1) şi aluminiul (2,1 J·cm-1·s-1·grd-1); cea mai slabă conductivitate termică au plumbul (0,13 J·cm-1·s-1·grd-1) şi mercurul (0,08 J·cm-1·s-1·grd-1). Conductibilitatea termică a metalelor are mare importanţă în tehnică. Astfel, instalaţiile la care se cere o încălzire şi răcire rapidă, cum sunt cazanele de abur, schimbătoarele de căldură, caloriferele, radiatoarele automobilelor, se fabrică din metale cu bună conductibilitate termică. Proprietăţi mecanice Datorită stării metalice, metalele se caracterizează prin proprietăţi de plasticitate, maleabilitate, ductilitate, tenacitate etc., care au deosebită importanţă practică. 1)Plasticitatea este proprietatea metalelor (şi aliajelor) de a se deforma permanent când sunt supuse unei tensiuni exercitate din exterior. Deformarea plastică nu dispare cu cauza care a produs-o. Se consideră că deformările plastice produse la metale în stare compactă cauzează o translaţie în reţeaua cristalină de-a lungul unor planuri reticulare. Trebuie observat că şi în reţelele ionice, forţele de legătură nu sunt dirijate. În cursul translaţiei, însă, simetria repartizării sarcinilor este puternic perturbată, iar forţele de respingere rezultate sunt atât de puternice încât pot conduce la scindarea cristalului. Plasticitatea influenţează maleabilitatea şi ductilitatea. 2)Maleabilitatea unui metal este capacitatea lui de a fi tras în foi prin comprimare la o temperatură inferioară punctului de topire. Sub acţiunea forţelor exterioare, cristalele metalelor se deformează după anumite planuri de reticulare. Maleabilitate depinde de structura cristalină a metalelor; ea se manifestă cel mai intens la metalele care cristalizează în reţele cubice cu feţe centrate. Ea depinde de asemenea de temperatură, şi anume creşte până la o anumită temperatură, după care scade şi metalele devin casante. Creşterea maleabilităţii cu temperatura se datorează slăbirii coeziunii dintre cristale, iar scăderea ei este cauzată de formarea unor pelicule de oxid între cristale. Există şi alţi factori care influenţează maleabilitatea cristalelor. 3)Ductilitatea este proprietatea unui metal de a fi tras în fire; ea depinde de plasticitate şi de maleabilitate. 4)Tenacitatea este proprietatea unui metal de a cuprinde o energie mare de deformare plastică. Metalele care au tenacitate mare sunt rezistente, pe când cele cu tenacitate mică sunt casante. Proprietăţi chimice Metalele au caracter electropozitiv, deoarece atomii lor au tendinţa să cedeze electronii din straturile electronice exterioare şi astfel trec în ioni cu sarcină pozitivă. Prin faptul că cedează electroni, metalele sunt reducători. Prin aşezarea metalelor după ordinea crescândă a potenţialelor de oxidare standard, se obţine seria potenţialelor electrochimice sau seria tensiunilor metalelor. Li Cs K Ba Ca Na Mg Al Zn Pb Cr Fe Cd Ni Sn Pb H Cu Hg Pt Au Nu se găsesc în stare nativă Rareori în stare Deseori În stare nativă în stare nativă nativă Înlocuiesc hidrogenul Înlocuiesc hidrogenul Atacate Nu sunt din apă din apă la cald şi din de acizii atacate acizi diluaţi oxidaţi de acizi Se oxidează în aer Se oxidează în aer la cald Se oxidează Nu se la rece în aer la oxidează încălzire în aer puternică Scăderea caracterului electropozitiv Creşterea tendinţei cationilor de a accepta electroni Cu cât metalul este aşezat mai mult la începutul seriei, cu atât cedează mai uşor electroni de valenţă trecând la ioni, adică este mai activ; acceptarea electronilor de către ioni, adică refacerea atomilor din ioni, este cu atât mai accentuată cu cât metalul se găseşte aşezat mai la sfârşitul seriei. Combinarea metalelor cu oxigenul se face cu atât mai energic cu cât metalul este aşezat mai la începutul seriei. Astfel potasiul, calciul, sodiul, se oxidează direct în aer, la temperatura obişnuită; metalele de la magneziu până la plumb se oxidează în aer la încălzire; cuprul şi mercurul se oxidează în aer numai la încălzire foarte puternică, iar argintul, platina şi aurul nu se combină direct cu oxigenul la nici o temperatură. Din această cauză ele se numesc metale preţioase (sau nobile), spre deosebire de celelalte, numite metale obişnuite (sau nenobile). Cu cât oxidarea se face mai energic, cu atât oxidul rezultat este mai stabil şi deci mai greu redus de hidrogen. De exemplu, pe când oxidul de calciu nu poate fi redus de hidrogen, oxidul de cupru este redus uşor, chiar prin trecerea unui curent de hidrogen peste masa încălzită. Ê Ì Î þ Æ È Ê þ . De asemenea există oxizi de metale cu caracter amfoter, de exemplu Al2O3. Totdeauna însă la metale, când au mai mulţi oxizi, cel puţin un oxid este bazic. După aşezarea metalelor în serie faţă de hidrogen rezultă comportarea lor diferită. Metalele aşezate înaintea hidrogenului îl pot înlocui în combinaţii, deoarece atomii lor cedează electroni mai uşor decât atomii de hidrogen; cu cât metalul este aşezat mai departe de hidrogen, cu atât îl înlocuieşte cu mai multă energie. Astfel, potasiul şi sodiul înlocuiesc energic hidrogenul din apă chiar la temperatura obişnuită; magneziul reacţionează cu apa la fierbere; fierul descompune vaporii de apă la incandescenţă. Metalele aşezate în serie după hidrogen nu-l înlocuiesc, deoarece atomii lor cedează mai greu electronii decât atomii de hidrogen. Astfel, cuprul şi argintul nu reacţionează cu apa în nici o condiţie. În mod similar se comportă metalele şi faţă de acizi. Pe când metalele de la începutul seriei până la hidrogen reacţionează cu acizii diluaţi, punând hidrogenul în libertate, metalele de la cupru până la argint sunt atacate numai de acidul azotic şi de acidul sulfuric concentrat (acizi oxidanţi), iar platina şi aurul nu sunt atacate de nici un acid. Cu halogenii, metalele se combină direct formând halogenuri, energia de combinare fiind cea mai accentuată la metalele alcaline. Astfel, potasiul reacţionează violent cu clorul, producând explozie; platina şi aurul nu sunt clorurate decât de apa regală. Toate metalele, cu excepţia aurului, se combină cu sulful formând sulfuri; metalele alcaline reacţionează la cald energic cu sulful, pe când platina nu reacţionează decât în stare fin divizată (pulbere). În general, cu cât metalele se găsesc în stare de diviziune mai fină, cu atât combinarea lor cu sulful este favorizată. Când sărurile metalice sunt dizolvate în apă, prin disociere electrolitică metalul are rol de cation. De exemplu, la disocierea clorurii de sodiu, sodiul are rolul de cation, iar clorul, de anion (Na+, Cl-). De aceea, metalele se mai definesc drept elemente care formează cationi simpli, când combinaţiile acestor elemente sunt dizolvate în apă. Obţinerea metalelor În natură, metalele se găsesc în pământ, însă numai puţine în stare liberă, adică în stare nativă. Acestea sunt metalele cele mai puţin active: aurul, platina, argintul şi mercurul. Toate celelalte metale se găsesc în stare combinată, sub formă de oxizi, sulfuri, sulfaţi, carbonaţi, cloruri, silicaţi etc. Combinaţiile metalelor existente în natură mai mult sau mai puţin pură se numesc minerale. Dintre oxizi, mai importanţi sunt: Fe2O3—hematitul; Fe3O4— magnetitul; 2Fe2O3·3H2O—limonitul; Al2O3·2H2O—bauxita; SnO2—casiteritul; MnO2—piroluzit; FeO·Cr2O3cromitul. Dintre sulfuri, mai importanţi sunt: PbS—galena; ZnS—blenda; FeS2—pirita; CuS·FeS—calcopirita; FeAsS—mispichelul; HgS—cinabrul; Ag2S—argentitul; Sb2S3—stibina. Dintre carbonaţi, mai importanţi sunt: FeCO3—sideroza; CuCO3·Cu(OH)2—malahitul; MgCO3—magnezitul; BaCO3—witeritul. Când mineralele conţin o cantitate suficient de mare de metale (sau nemetale), încât extragerea lor să fie convenabilă din punct de vedere tehnico-economic, ele se numesc minereuri. De exemplu, minereul de fier trebuie să conţină cel puţin 30% Fe, fie în oxizi, fie în carbonaţi; minereul de cupru trebuie să conţină cel puţin 2% Cu, în sulfuri sau oxizi. Uneori minereurile conţin mai multe metale a căror extracţie este convenabilă. Asemenea minereuri se numesc polimetalice (de exemplu minereul de fier şi vanadiu sau minereul de argint şi plumb). Există şi minereuri care, pe lângă metalul principal, conţin şi nemetale, de obicei sub formă de combinaţii a căror extracţie prezintă interes industrial. Asemenea minereuri se numesc minereuri complexe (de exemplu minereul de fier cu fosfor). Procedeele de obţinere a unui metal din minereu constituie metalurgia metalului respectiv. Ea cuprinde operaţiile de îmbogăţire a minereului, de exemplu a metalelor din minereu, cum şi de purificare a metalelor obţinute în stare brută (rafinare). Extragerea metalelor din minereuri Extragerea unui metal dintr-un minereu se face diferit după natura chimică a combinaţiei metalice. Când minereul este format din carbonaţi, el se supune în prealabil unei calcinări pentru îndepărtarea dioxidului de carbon; metalele rămân astfel sub formă de oxizi, care sunt trataţi mai departe ca şi minereurile de oxizi. Minereurile sulfuroase, în general, sunt supuse unei prăjiri prealabile pentru îndepărtarea sulfului (sub formă de dioxid de sulf) şi transformarea sulfurii în oxid. În principiu, procedeele de obţinere a metalelor se încadrează în trei metode: 1)reducerea pe cale chimică; 2)electroliză; 3)disocierea termică a unor combinaţii. Reducerea pe cale chimică. Această metodă are multiple aplicaţii: Reducerea oxizilor. Oxizii se reduc cu atât mai uşor cu cât căldurile lor de formare sunt mai mici. Drept agenţi reducători se folosesc carbonul, hidrogenul şi unele metale. Carbonul (sub formă de cocs, mai rar mangal) este unul din cei mai buni reducători folosiţi în metalurgie. În forma generală, ecuaţia pentru reducerea unui oxid de metal divalent cu carbon este: 2MO+C→2M+CO2 Carbonul fiind solid, contactul lui cu particulele de minereu nu este prea strâns. În schimb, produsul oxidării sale, oxidul de carbon, un gaz, este agentul reducător în majoritatea cazurilor. Hidrogenul este un reducător foarte activ, folosit mai ales în laborator, de exemplu pentru reducerea oxidului de fier: Fe3O4+4H2→3Fe+4H2O Metoda este întrebuinţată uneori şi în tehnică pentru obţinerea unor anumite metale, de exemplu wolframul. Prin această metodă metalul se obţine în formă fin divizată ca pulbere, când este foarte reactiv. Metalele se folosesc ca agenţi de reducere în cazul când reducerea cu cărbune a oxizilor conduce la formare de carburi. Cel mai mult este folosit aluminiul sub formă de pulbere, ca agent reducător al oxizilor de metale care se topesc la temperaturi foarte ridicate, cum sunt Fe, V, Cr, Mn, W. Reacţia dintre oxidul de metal şi aluminiul este puternic exotermă: Fe2O3+2Al→Al2O3+2Fe+Q astfel încât temperatura se ridică la circa 2400°C. Metalul se topeşte şi se separă de stratul de oxid de aluminiu rezultat din reacţie. În locul aluminului se foloseşte uneori calciul sau magneziul. De exemplu: MoO3+3Ca→Mo+3CaO. Reducerea sulfurilor. Obţinerea metalelor prin reducerea sulfurilor se face prin diferite metode. Prăjirea sulfurilor, deşi este o operaţie premergătoare reducerii oxizilor, ca în cazul sulfurii de cupru: 2CuS+3O2→2CuO+2SO2 poate conduce uneori direct la metal, de exemplu în cazul sulfurii de mercur: HgS+O2→Hg+SO2. Fierul este folosit la reducerea unor sulfuri, ca de exemplu sulfura de cupru, de arsen sau de mercur: CuS+Fe→FeS+Cu Pe această reacţie se bazează procedeul cementării pentru obţinerea cuprului din soluţii diluate în care se găseşte acest metal. Reducerea halogenurilor din metale. Pentru reducerea halogenurilor de metale se folosesc de cele mai multe ori calciul, sodiul sau potasiul. Halogenurile metalelor grele pot fi reduse prin încălzire în curent de hidrogen. Procedeul Kroll constă în trecerea clorurii metalului peste magneziu topit, într-o atmosferă de gaz rar (heliu sau argon). După acest procedeu se pot obţine Ti, Zr, Hf, Ta: TiCl4+2Mg→Ti+MgCl2. Electroliza soluţiilor apoase şi a topiturilor. Unele metale se obţin uşor din combinaţiile lor prin metode electrolitice de reducere. Electroliza se efectuează în soluţii sau în topituri. 1) Electroliza soluţiilor apoase. Metalele care nu descompun apa se pot separa din soluţii apoase pe cale electrolitică. Aceste metale sunt aşezate după hidrogen în seria potenţialelor de oxidare; Dintre metalele aşezate înaintea hidrogenului, numai cele cu supratensiuni mari (Pb, Ni, Cd, Zn) se pot obţine prin electroliză în soluţie. Mercurul, având o supratensiune foarte mare, este folosit drept catod la electroliza soluţiilor soluţiilor unor săruri de metale care descompun apa, ca de exemplu metalele alcaline, cu care formează amalgame. Separarea pe cale de electroliză a metalelor din soluţii apoase este folosită în tehnică mai ales pentru purificarea metalelor. 2) Electroliza electroliţilor topiţi. Metalele puternic electropozitive se obţin de obicei în tehnica producţiei prin electroliza electroliţilor topiţi. În modul acesta se fabrică aluminiul, sodiul, potasiul, calciul şi, în parte, magneziul. Topiturile oxizilor sau halogenurilor metalelor respective conţin adaosuri care le scad punctul de topire şi le măresc conductibilitatea fără să fie descompuse electrolitic în condiţiile respective ale electrolizei. Asemenea substanţe se numesc fondanţi. Astfel, aluminiul se obţine industrial prin electroliza, cu electrozi de cărbune, a oxidului de aluminiu, dizolvat în criolit, un fluaroaluminat de sodiu, Na3[AlF6], topit. Temperatura topiturii este de circa 1000°C. Sodiul se obţine industrial prin electroliza unui amestec de NaCl şi CaCl2 (CaCl2 se topeşte la 600°C pe când NaCl se topeşte la 801°C). Disocierea termică a unor combinaţii. Disocierea termică a unor combinaţii poate deveni o metodă de obţinere a unor elemente dacă la răcire aceste elemente nu se recombină. De multe ori, această metodă conduce la obţinere de elemente cu puritate înaltă. 1) Disocierea termică a oxizilor. Pentru ca disocierea termică a oxizilor să devină o metodă de obţinere a metalelor, trebuie ca temperatura de disociere să fie cât mai scăzută, respectiv căldura de formare a oxizilor să fie cât mai mică. Un exemplu îl reprezintă disocierea termică a oxidului de mercur (II): 2HgO↔2Hg+O2. 2) Disocierea termică a halogenurilor. Halogenurile metalelor nobile când sunt încălzite disociază uşor în componente. Un exemplu îl reprezintă tetraclorura de platină: PtCl4→Pt+2Cl2. Clorul fiind un gaz, se îndepărtează şi rămâne platina în stare pură. 3) Procedeul van Arkel şi de Boer permite obţinerea unor metale în stare foarte pură şi compactă. El se bazează pe faptul că iodurile volatile ale câtorva metale disociază termic în vid la temperaturi inferioare punctului de topire a metalului. Astfel, dacă în vaporii de iodură respectivă se introduce o sârmă de wolfram încălzită la o temperatura de disociere a iodurii şi punctul de topire a metalului, metalul se depune pe sârma încălzită formând monocristale, pe când iodul difuzează în spaţiul înconjurător. Filamentul extrem de subţire de wolfram din interiorul baghetei de metal formate nu reprezintă practic o impuritate. Metoda se aplică la obţinerea metalelor Ti, Zr, Hf, Th. Clasificarea procedeelor de obţinere a metalelor După condiţiile în care au loc, procedeele metalurgice pentru obţinerea metalelor se împart în trei grupe principale: pirometalurgie, hidrometalurgie şi electrometalurgie. Procedeele pirometalurgice se caracterizează prin faptul că folosesc temperaturi înalte. Astfel, prăjirea şi calcinarea sunt procedee pirometalurgice. Procedeele hidrometalurgice cuprind toate procedeele în care metalele se obţin prin prelucrarea minereurilor cu soluţii apoase de reactivi chimici. De exemplu, cuprul se poate extrage şi din minereuri mai sărace de 2% Cu, prin metode hidrometalurgice, cum este tratarea cu acid sulfuric; metalul trece în soluţie, de unde este apoi separat. Procedeele electrochimice folosesc curentul electric. Ele se împart la rândul lor în două categorii: procedee electrotermice, când curentul electric folosit serveşte drept sursă de căldură, şi procedee electrochimice, când curentul electric are acţiune electrolitică asupra soluţiei sau topiturii. Sunt incluse şi procedeele de obţinere a metalelor în laborator. Unele din metode sunt aplicate la purificarea metalelor. PAGE PAGE I 쥁@