Referat Poluarea Mediului Inconjurator

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Poluarea Mediului Inconjurator si de asemenea puteti face Download Referat Poluarea mediului inconjurator

Citeste fragmente din Referat Poluarea Mediului Inconjurator

Poluarea mediului înconjurător I) Introducere Pentru a trăi în condiţii mai bune, omul a utilizat permanent resurse naturale: animale, plante, arbori, minereuri, cărbuni, sare, petrol, gaze naturale, apă. Din utilizările acestor resurse naturale (primare) au rezultat şi produse neutilizabile, cum sunt: gaze, prafuri, produse lichide sau solide ce au fost permanent evacuate în natură. Unele dintre acestea produse au putut să se integreze în ciclurile naturale ale unor elemente, altele însă se tot acumulează, producând perturbaţii ecologice. Un alt fenomen a fost epuizarea unor resurse naturale, dispariţia unor specii de plante şi animale. Activităţile antropice au provocat şi schimbări topografice şi de climă, ce au avut puternice repercursiuni asupra mediului, unele pozitive (împăduriri, îndiguiri), altele însă negative (defrişări, asanări, eroziunea solului). Fenomenul de apariţie a unor factori perturbatori ai mediului şi de producere a dezechilibrelor ecologice a fost denumit poluare (de la cuvintele polluo, -ere= a murdări, a degrada). Cauzele apariţiei poluării pot fi sintetizate astfel: utilizarea haotică a rezervelor naturale; acumulări în mediu de substanţe neutilizabile; apariţia de substanţe noi, la care ritmul de consum şi de reciclare de către organisme este mult inferior ritmului de apariţie; creşterea demografică vertiginoasă, în special în ultimele două secole; dezvoltarea intensă a industriei, transporturilor şi a agriculturii; apariţia centrelor urbane suprapopulate. Tipuri de poluare După provenienţă poluare naturală: biologică, fizico-chimică, antropică; poluare industrială: agricolă, din transporturi, menajeră; După natura poluanţilor poluare fizică: termică, fonică (sonoră), radioactivă, electromagnetică; poluare chimică: cu carbon şi derivaţii acestuia, cu compuşii sulfului, flourului sau ai azotului, compuşi cu metale grele, materiale plastice, pesticide, materii organice fermentabile; poluare biologică: prin contaminarea mediilor inhalate şi ingerate, prin modificări ale biocenozelor şi invazii de specii animale şi vegetale (de exemplu insecte nedorite, buruieni); poluare estetică: degradarea peisajelor datorită urbanizării, industriei, sistematizării eronat concepute; C. După starea fizică a poluantului (factorul care, aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc optimul pentru una sau mai multe specii, are acţiune toxică) poluare cu lichide; poluare cu substanţe solide; poluare cu gaze şi pulberi. II) Poluarea apei Deşi acoperă trei pătrimi din suprafaţa globului şi constituie 75% din ţesuturile vii, apa constituie totuşi o resursă naturală limitată. Şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, nu e suficient de a avea apă, este necesar să fie avută într-un loc corespunzător şi la momentul oportun. În plus, trebuie să fie şi de o calitate convenabilă (de exemplu, apa de mare reprezintă 97% din resursele totale, în timp ce apele de suprafaţă – fluvii, râuri, lacuri - ori subterane reprezintă mai puţin de 1%). Poluarea apelor este definită ca acea schimbare a compoziţiei apelor care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvate pentru întrebuinţarea economică sau recreativă şi care duce la deteriorarea florei şi faunei din mediul acvatic; se manifestă ca un fenomen complex, multiform, care exprimă atât unitatea dintre apele dulci şi de mare, cât şi dintre uscat şi mediul acvatic. Principalele forme de poluare a apei, în funcţie de sursele şi de natura lor, sunt: Poluarea organică Principala sursă a acestei forme de poluare acvatică o constituie deversările menajere din marile oraşe şi o serie de industrii precum cea a celulozei şi a hârtiei ori industria agroalimentară. Poluarea organică are un mecanism propriu de producere: deversate în apă, materiile organice sunt consumate ori degradate de către bacterii, având loc un proces de ”autoapărare’’. Dar aceste bacterii au nevoie de oxigen. Aşa că, o cantitate însemnată de materii organice care trebuie degradate favorizează înmulţirea bacteriilor şi, în consecinţă, un masiv consum de oxigen care determină, la rândul său, moartea peştilor şi a altor vieţuitoare acvatice prin asfixie. Poluarea toxică provine în mod exclusiv din surse industriale şi, în special, din industria chimică, extractivă şi prelucratoare a metalelor. Una dintre problemele importante ale acesteiforme de poluare o reprezintă măsurarea toxicităţii produselor. Deşi a fost pus la punct testul dafniei (minuscul crustaceu de apă dulce care stabileşte toxicitatea apei poluate), acesta este folosit pe termen lung pentru poluarea ce poate rezulta din acumulare. Unele substanţe însă, pot fi închise în sedimente şi eliberate după depunere; în cazul acestora, poate avea loc fenomenul de bioacumulare. Materiile in suspensie Diferite particule, datorate eroziunii naturale ori deversării artificiale ale localităţilor sau industriilor, pot schimba calitatea apei, generând o poluare estetică (tulburarea apei), jenând viaţa peştilor (prin introducerea de particule în branhii) ori contribuind la poluarea organică sau toxică. Eliminarea acestor particule în suspensie are loc, în general, prin simpla decantare pe fundul marilor bazine. 4) Materiile nutritive (nitraţi, fosfaţi) Acest tip de substanţe nutritive, respectiv nitraţi şi fosfaţi, provoacă fenomenul de eutrofizare a apelor curgătoare line, lacurilor ori mărilor. Aceasta se datorează faptului că excesul de nutrimente favorizează o proliferare, chiar o explozie de alge care se descompun rapid, consumând enorme cantităţi de oxigen. Fără oxigen apa devine locul unor procese de fermentaţie şi putrefacţie. Pe de altă parte, nitraţii prezintă şi alt incovenient în ce priveşte apa potabilă. În aceasta, în mod normal nitraţii nu trebuie să depăşească 50mg/litru. Nitraţii transformaţi în nitriţi provoacă sugarilor ori fetuşilor femeilor gravide o boală a sângelui numită “maladia albastră”; totodată, producerea de netrosamine cancerigene este încă controversată (unele legume precum ţelina, spanacul, sfecla sau morcovul sunt o sursă importantă de nitraţi; unele mezeluri, conserve de carne şi peştele afumat sunt, de asemenea, surse de nitraţi). Fosfaţii provin, în părţi aproape egale, din dejecţii umane, fosfatine şi din diverse surse industriale şi agricolo. La rândul lor, nitraţii provin în principal din agricultură (îngrăşăminte) şi din creşterea intensivă a animalelor (dejecţii). În apele subterane, agricultura şi creşterea animalelor antrenează o poluare importantă, cel mai adesea cumulativă şi persistentă în straturile de apă. 5) Poluarea bacteriană Această formă de poluare generează multiple probleme de ordin sanitar. Ea poate afecta, în primul rând, apa de băut, fapt pentru care aceasta este supusă unor forme speciale de protecţie. Astfel, de regulă, alături de dezinfectarea acesteia sunt prevăzute în jurul puţurilor de captare a apei potabile “perimetre de protecţie”, pentru a beneficia de marea putere de epurare a solului. Poluanţii apelor Desigur, în strânsă legătură cu formele de poluare a apei se află poluanţii acesteia care pot fi grupaţi în: A) Poluanţi organici şi biologici Poluarea prin materii organice (compuşi de hidraţi de carbon, materii proteice, lipide) degradabile este datorată mai ales surselor industriale (industria chimică, de celuloză şi hârtie, petrolieră, agroalimentară) şi a reziduurilor provenite de la populaţia urbană. B) Poluanţi chimici Conţinutul ridicat al azotului din apă (sub forma compuşilor nitraţi, nitriţi, azotul organic, amoniacul) antrenează o creştere excesivă a algelor şi plantelor pe fundul râurilor. Sărurile nutritive (compuşii sulfaţi, fosfaţi, cloruri) accelerează fenomenul de eutrofizare a râurilor, proliferarea masivă a anumitor alge în detrimentul altor specii. Metalele precum cadmiul, cuprul, mercurul, plumbul, zincul sau titanul sunt prezente în deversările lichide provenite de la diverse industrii: chimică sau metalurgică. Aceste substanţe fac parte din seria “materiilor inhibitorii pentru viaţă ‘’, fiind periculoase atât pentru plantele şi animalele acvatice, cât şi pentru om (de exemplu, mercurul şi plumbul se pot concentra în lanţul alimentar). Cianurile arsenicului, în metalurgie, în industria chimică şi parachimică, sunt toxice pentru organismele inferioare, invers decât în cazul otrăvirii. Fluorul, precum marea majoritate a metaloizilor, nu este niciodată întâlnit în stare naturală sub forma sa moleculară liberă, ci sub forma de fluoruri. Acestea devin toxice, conducând la simptone notabile de la 250 la 450mg/l. Dimpotrivă, în doze foarte slabe au o acţiune benefică asupra dentiţiei, contribuind la prevenirea cariei dentare. Fenolii, proveniţi cel mai frecvent din poluarea industrială, antrenează o diminuare a fenomenului de biodegradare. Micropoluanţii chimici sunt poluanţii dificil de decelat prin procedee obişnuite de analiză, dată fiind concentraţia ori complexitatea lor chimică. Ei sunt în genearal puţin degradabili, dificil de eliminat şi susceptibili de acumulat în lanţul alimentar. Metode de combatere a poluării În ultimele decenii a fost recunoscut faptul că fortificarea şi promovarea sănătăţii sunt strâns legate de calitatea mediului înconjurător. În condiţiile influenţei crescânde a factorului antropogen asupra stării igienice a surselor de apă, o mare actualitate capătă problema stabilirii rolului calităţii apei în formarea şi modificarea sănătăţii populaţiei. În marea majoritate, afecţiunile pot fi evitate şi prin distribuirea unei ape de bună calitate populaţiei din mediul urban şi rural. Consumul de apă salubră (apă lipsită de impurităţi, proprie sănătăţii, obţinută prin metode tehnologice moderne) este considerat ca unul dintre indicatorii de bază ai civilizaţiei. III) Poluarea aerului Aerul atmosferic reprezintă un amestec de gaze, particule, vapori de apă, microorganisme. Există, în principal, două grupe de surse generatoare de praf, cenuşă şi fum în atmosferă: surse artificiale surse naturale Sursele artificiale pot fi grupate în două mari categorii: surse bazate pe arderea combustibililor în scop industrial; surse bazate pe arderea combustibililor în scop domestic. O importantă sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de construcţie, care are la bază prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar, magnezit, ghips). Din cadrul larg al industriei materialelor de construcţie se detaşează, sub aspectul exercitat asupra mediului ambiant, industria cimentului. Materialele de bază, care intră în fabricarea cimentului, sunt piatra calcaroasă amestecată cu magme sau cu argile. Sunt cunoscute şi aplicate două procedee de fabricare: procedeul uscat, în care materiile prime sunt deshidratate, fărâmiţate în mori speciale şi trecute apoi în cuptoare rotative lungi, unde sunt tratate la temperaturi înalte; procedeul umed, în care materialele prime se amestecă cu apă, apoi în stare umedă se macină în mori speciale, după care partea rezultată este trecută la rândul ei în cuptoare rotative, unde procesul este acelaşi ca la procedeul uscat. Praful rezultat din industria cimentului este împrăştiat pe o distanţă de peste 3 km. Fumul constituie partea invizibilă a substanţelor ce se elimină prin coşurile întreprinderilor industriale şi este constituit din vapori de apă, gaze, produşi incomplet arşi (cărbune, hidrocarburi, gudroane) şi alte impurităţi înglobate şi eliberate cu ocazia arderii. Fumul are o culoare albicioasă dacă arderea este completă. Culoarea neagră indică o ardere incompletă, datorită lipsei de aer, precum şi prezenţei în cantitate mare a cărbunelui şi a funinginii. Culoarea fumului rar poate fi roşcată, cenuşie sau brună, după cum cărbunele conţine fier, aluminiu sau mangan. Particulele de fum au dimensiuni submicronice. Cenuşa este rezultată în exclusivitate din combustibilii solizi. Proporţia sa variază între 5-15% la antracit (cărbune superior, deci cu arderea mai completă) şi 40-50% la cărbunii inferiori (lignit, turbă). Cenuşa se compune din: compuşi minerali puternic înglobaţi în masa cărbunelui. În această categorie sunt cuprinşi compuşii de siliciu, aluminiu, fier, calciu, magneziu şi/sau sulf; impurităţi (cenuşă mecanică) provenite din roca în care se află înglobat zăcământul. Cenuşa rămâne în cea mai mare parte în focar şi este îndepărtată prin procedee mecanice şi hidraulice. Restul este antrenat spre coş de către puternicul curent de aer format în camera de ardere, în marile centrale termoelectrice; la trecerea prin coş, cenuşa este captată aproape în totalitate. O altă sursă importantă generatoare în special de fum şi cenuşă este arderea combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi în scop domestic. Astăzi, în multe ţări în curs de dezvoltare, lemnul de foc este la fel de vital precum alimentele, iar ca preţ, în unele locuri, înregistrează un ritm de creştere mult mai mare decât la alimente. Cauza creşterii preţului este restrângerea suprafeţelor de pădure. Multe ţări care fuseseră cândva exportatoare de produse forestiere au devenit importatoare, în măsura în care nu s-au preocupat de regenerarea fondului forestier. Fumul emis de sobele cu lemne are o culoare albastră fumurie şi conţine o cantitate însemnată de materii organice, care se apreciază că pot fi toxice şi cancerigene. Tot în scop domestic se ard astăzi în lume cantităţi enorme de cărbuni, petrol şi gaze naturale. ␃ਃ&䘋옍Ċи퀀؂༆„ᄀᲄ市„怀ᲄ愂̤฀ie: o zonă de combustie situată la extremitatea aflată în contact cu aerul, unde tutunul şi hârtia ard cu incandescenţă; o zonă de pirogenare, imediat vecină celei precedente, în care pirogenarea tutunului este întreţinută de căldura provenintă de la zona de combustie. Produşii rezultaţi din cele din cele două reacţii diferite, dar simultane, sunt în jur de 7000, toţi toxici. Acţiunea nocivă a unor substanţe prezente în fumul de ţigară. Substanţa Cantitatea (în micrograme) Efectul produs Dioxid de carbon 23,100-78,300 Se elimină prin expiraţie. Oxid de carbon 5,250-21,400 Carboxihemoglobinizant. Acţiune teratogenă asupra fătului. Produce tulburări de memorie şi de vedere. Favorizează infarctul. Gudroane Gudroane 3,000-33,000 Blochează unele reacţii biochimice. Blochează activitatea leucocitelor. Nicotină 200-2,400 Toxic al sistemului nervos. Produce accidente cardiovasculare. Acetaldehidă 140-1,440 Methemoglobinizant. Amoniac 60-330 Iritant pentru ochi. Sufocant. Caustic. Produce bronşită şi edem pulmonar. Alcool metilic 40-300 Iritant al mucoaselor. Produce tulburări digestive şi respiratorii. Determină leziuni ale ochilor şi ale ficatului. Hidrogen sulfurat 12-35 Methemoglobinizant. Irită mucoasele. Produce anestezie olfactivă. Determină fenomene asfixice. Fenol 9-202 Determină denaturarea proteinelor. Determină lezare renală. Cadmiu 1 Inhibă enzimele celulare. Produce astenie. Afectează rinichii şi ţesutul osos. Oxid de azot 0-600 Methemoglobinizant. Produce iritarea mucoaselor. Determină modificări respiratorii, cardiovasculare. Dioxid de azot 0-10 Methemoglobinizant. Produce iritarea mucoaselor. Determină modificări respiratorii, cardiovasculare. Plumb 1 Produce saturnism. Există, practic, trei principale surse naturale generatoare de praf, cenuşă şi/sau fum în atmosferă: erupţiile vulcanice; furtunile de praf; incendierile naturale ale pădurilor. Erupţiile vulcanice generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi care schimbă local şi nu numai microrelieful zonei în care se manifestă, dar exercită influenţe negative şi asupra purităţii atmosferice. Cenuşa vulcanică, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi alte numeroase gaze sunt suflate în atmosferă, unde formează nori groşi ce pot pluti până la mari distanţe faţă de locul de emitere. Timpul în care aceste suspensii rămân în atmosferă poate ajunge chiar la 1-2 ani. Unii cercetători apreciază că cea mai mare parte a suspensiilor din atmosfera terestră provine din activitatea vulcanică. Despre aceste pulberi se presupune că au şi influenţă asupra bilanţului termic al atmosferei, împiedicând dispersia energiei radiate de Pământ către Univers şi contribuind, în acest fel, la accentuarea fenomenului de efect de seră, produs de creşterea concentraţiei de dioxid de carbon în atmosferă. Terenurile afânate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitaţii, pierd partea aeriană a vegetaţiei şi rămân expuse acţiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue de durată ridică de pe sol o parte din particulele ce formează scheletul mineral şi le transformă în suspensii subaeriene, care sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor suspensii, ca urmare a proceselor de sedimentare sau a efectului de spălare efectuat de ploi, se poate produce la mari distanţe faţă de locul de unde au fost ridicate. Cercetări recente, din sateliţi, au arătat că eroziunea numai de pe continentul Africa ajunge la 100-400 milioane tone/an. În acest context, se pare că deşertul Sahara înaintează în fiecare an cu 1.5-10 km. Căderea naturală a climatului sub pragul critic de umiditate poate cauza profunde dezastre ecologice. Unul din cele mai grave îl reprezintă incendiile naturale. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală, deşi în general gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului (insula Borneo, Coasta de Fildeş). În anii deosebit de secetoşi, chiar şi în zonele temperate, se produc dese incendii ale pădurilor (de exemplu în Franţa şi Polonia în 1992). Manifestările poluării atmosferei sunt: ploaia acidă şi efectul de seră. Ploile acide, rezultatul deversării în atmosferă a noxelor industriale, au apărut pentru prima dată în Scandinavia. Acum sunt o problemă stringentă a majorităţii ţărilor industrializate. Peştii dispar din lacuri, suprafeţele clădirilor şi statuile din marmură sunt corodate, pădurile se usucă. În mod natural, apa de ploaie are un caracter slab acid datorită reacţiei sale cu dioxidul de carbon. Ploile acide sunt rezultatul reacţiei oxizilor de sulf şi de azot cu apa. Aceşti oxizi se formează în diverse procese industriale precum arderea combustibililor în centrale electrice, în motoarele cu ardere internă. Contribuţia acidului sulfuric la ploile acide este de 2/3, în timp ce contribuţia acizilor azotului este sub 1/3. Efectul de seră se produce ca urmare a captării de către dioxidul de carbon ori alte substanţe aflate în atmosfera a radiaţiilor ultraviolete. Impactul încălzirii globului terestru va fi dificil în special pentru ţările sărace. Dezvoltarea economică necesită consum energetic sporit, cantităţi mari de resurse consumate, investiţii. Ar fi incorect şi practic imposibil să se stopeze industrializarea acelor ţări slab dezvoltate economic pe motive ecologice. Cooperările internaţionale pentru alegerea acelor variante tehnologice care să se integreze măsurilor ecologice sunt, de fapt, singura soluţie a dezvoltării. IV) Poluarea solului Solul reprezintă un subsistem component al ecosistemelor terestre, rezultat al numeroase procese fizice, chimice şi biologice. Solul şi organisme-le formează în cadrul biosferei o unitate inseparabilă. Solul este suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare terestre, principalul mijloc de producţie vegetală şi forestieră. Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării normale a acestuia ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele terestre superioare din cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau antropice. Solurile sunt supuse unor procese continue de degradare şi alterare. Degradarea reprezintă procesul de mărunţire şi dispersare a rocilor şi mineralelor în fragmente mai mici, sub influenţa temperaturii, apei, vântului, gravitaţiei şi vieţuitoarelor. Procesul este ireversibil. Alterarea reprezintă totalitatea proceselor chimice la care sunt supuse rocile şi mineralele sub acţiunea apei, acizilor minerali, organici şi a sărurilor. Degradarea şi alterarea acţionează simultan. Pentru a-şi îndeplini funcţiile, solul trebuie să fie într-o formă accesibilă, deci: poros, umed, aerat (cu fracţie mare de goluri). Plantele îşi extrag din sol elementele de bază: azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, bor, fier, mangan, cupru şi zinc. Compoziţia chimică a solului este în continuă schimbare, prin procese rapide sau lente de pedogeneză, cu implicaţii asupra ecosistemelor. V) Poluarea cu radiaţii Poluarea cu radiaţii apare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii, capabile de a produce efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor vii. Aparatele si instalaţiile cu surse de radiaţii sunt utilizate numai de personal calificat în domeniu, pentru prevenirea accidentelor. Transportul materialelor radioactive şi al surselor de radiaţii trebuie să se realizeze cu respectarea normelor republicane şi internaţionale, în containere adecvate şi etichetate. VI) Poluarea termică Acest tip de poluare apare în industria metalurgică, la elaborarea metalelor şi aliajelor, în turnătorii, tratamente termice, în unele domenii ale industriei chimice, în energetică. Polurea termică a aerului se manifestă în special la termocentrale, care răcesc cantităţi mari de apă în turnurile de răcire cu ajutorul aerului. În zonă se modifică microclimatul, circulaţia maselor de aer, regimul precipitaţiilor, deoarece creşte umiditatea şi temperatura aerului. În industrie, căldura emisă de unele utilaje sau produse măreşte considerabil temperatura. Sunt situaţii în mineritul subteran al carbunilor sau al minereurilor neferoase ca în unele galerii temperatura să crească, făcând dificilă sau imposibilă extracţia. O mare parte a apelor utilizate în industrie sunt ape de răcire care apoi se evacuează în stare caldă. Ca atare, acestea vor degaja căldură, fie în atmosferă, fie în ape. Acest fenomen de încălzire a apelor poate avea două mari consecinţe: o influenţă directă asupra unor specii de plante şi animale; o activitate bacteriană mai intensă şi astfel un foarte mare consum de oxigen (se observă frecvent, în perioadele foarte calde, peşti pe mal, asfixiaţi, victime ale unui ‘’şoc de căldură’’). Pentru reducerea poluării termice a apelor, conductele de evacuare a apelor calde se prelungesc mult în largul lacului, fluviului sau în mijlocul mării. În alte situatii apa se clorinează pentru a nu se dezvolta microorganisme. Conductele lungi de evacuare sunt costisitoare şi stânjenesc transportul naval. Clorinarea poate afecta toate formele de viaţă din apă. O alta metodă mai eficientă este asigurarea unui debit mare de răcire, care să nu crească cu mult temperatura apei, evitând poluarea termică. VII) Poluare fonică Sunetul reprezintă o vibraţie a particulelor unui mediu capabil să producă o senzaţie auditivă. Sunetul se propagă sub forma unor unde elastice numai în substanţe (aer, lichide şi solide), dar nu se propagă în vid. În aer, viteza de propagare este de 340 m/s. Zgomotul este o suprapunere dezordonată a mai multor sunete. Este produs din surse naturale, dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni. Poluarea fonică sau sonoră produce stres, oboseală, diminuarea sau pierderea capacităţii auditive, instabilitate psihică, randament scăzut şi chiar fisurarea clădirilor sau spargerea geamurilor. Efectele poluării sonore sunt: infrasunetele ce pot apărea la automobile cu viteza mare, elicoptere, la apropierea furtunii şi în timpul zborului avioanelor supersonice; ultrasunetele ce sunt produse în natură, în industrie, sau de aparatură electrocasnică. La om ultrasunetele distrug globulele roşii din sânge, apar migrene, greaţă sau chiar pierderea echilibrului. zgomotul care acţionează asupra întregului organism, deoarece senzaţia auditivă ajunge la sistemul nervos central, prin intermediul căruia influenţează alte organe. Efectele resimţite de om sunt: reducerea atenţiei, a capacităţii de muncă, deci creşte riscul producerii de accidente, traumatisme ca: ameţeli, dureri, lezarea aparatului auditiv şi chiar ruperea timpanului, scăderi în greutate, nervozitate, tahicardie, tulburări ale somnului, surditate. Zgomotele de intensitate mare pot provoca deteriorarea clădirilor, aparatelor şi instrumentelor. Măsurile pentru reducerea poluării fonice necesită investiţii, noi materiale, noi tehnici în construcţiile civile, industriale, în construcţia de maşini, regândirea unor procedee, instalaţii, mijloace şi sisteme de trafic şi nu în ultimul rând, un comportament civilizat al oamenilor între ei. VIII) Poluarea transfrontieră Poluarea transfrontieră sau internatională apare sub forma unor efecte defavorabile provocate de un sistem economic dintr-o ţară peste graniţe asupra altor sisteme naturale şi economice. Prin programul conferinţei de la Rio de Janeiro denumit “Agenda 21’’ s-a stabilit că statele au dreptul de a exploata propriile resurse, după politici proprii legate de dezvoltare şi de protecţia mediului înconjurător, fără să prejudicieze însă mediul altor state sau zone ce nu sunt în jurisdicţia naţională. Nu trebuie trecut cu vederea că toţi locuitorii sunt afectaţi de creşterea temperaturii planetei, că unele teritorii, inclusiv cele polare sau insulare, foarte slab dezvoltate economic pot fi afectate de poluarea aerului şi apelor generată în alte ţări, uneori la sute şi mii de kilometrii distanţă. Se pierd terenuri agricole, scad recoltele, diversitatea ecologică se reduce, se extind bolile tropicale, iar O.N.U. ar putea interveni doar ca mediator între conflictele ecologice interstatale. IX) Protecţia mediului Secolul al XXI-lea va prelua o mare problemă nerezolvată de secolul anterior – protecţia mediului înconjurător. Actualmente, există numeroase semnale de alarmă din cauza poluării excesive şi a epuizării unor resurse naturale. Cu toate preocupările existente în fiecare ţară şi la scară internaţională orientate spre protecţia mediului şi protejarea resurselor naturale, conservarea vieţii, a diversităţii ecologice se apreciază unanim că eforturile sunt insuficiente şi distribuite inegal pe glob. Susţinerea financiară a cheltuielilor pentru mediu este dependentă de starea economică a fiecărei ţări, deci decalajele existente între ţări vor marca profund şi acest domeniu. Bibliografie “Probleme globale ale omenirii. Starea lumii” - Brawn l. Editura Tehnică, Bucureşti 1992. “Protejarea aerului atmosferic” - Ursu P. Editura Tehnică, Bucureşti 1978. “Manual de chimie” - Luminiţa Ursea, Elena Goiceanu, Cristian Tache, Doina Bâclea Editura Humanitas Educational Bucureşti 1999. “Ecologie generală şi protecţia mediului’’ - Conf. Dr. Florina Bran, Prof. dr. Ion Dincu Editura ASE,Bucureşti 1998. ’’Ecologie. Filozofia naturală a vieţii“ - Mircea Duţu Editura Economică, Bucureşti 1999. “Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie” - Sanda Vişan, Steliana Creţu, Cristina Alpopi Editura Economică, Bucureşti 1998. PAGE PAGE 1 쥁@