Referat Poluarea

Mai jos puteti citi fragmente din Referat Poluarea si de asemenea puteti face Download Referat Poluarea

Citeste fragmente din Referat Poluarea

Poluarea Poluarea reprezintă o plagă a societăţii moderne, gradul de poluare crescând în acelaşi timp cu accentuarea urbanizării şi tehnologizării localităţilor. A polua este extrem de uşor, dar pentru a repara daunele provocate de poluare este nevoie de mult timp şi fonduri. În continuare voi prezenta principalele surse de poluare şi modul în care acestea afectează mediul, eventual unele moduri de evitare. Efectul de sera Efectul de seră este un fenomen natural. Dacă nu ar exista, pământul ar fi de nelocuit, deoarece temperatura de pe pământ ar fi inferioară celor 33oC la cât se situează azi. Mecanismul efectului de seră este, schematic, următorul: razele solare incidente sunt în bună parte absorbite de pământ, îndeosebi la suprafaţă, iar o parte sunt retrimise în spaţiu sub formă de radiaţii cu lungimi de undă mai mari. O parte a acestei radiaţii este la rândul său absorbită şi reflectată de gazele cu efect de seră din atmosferă, mai ales prin vaporii de apă, nori, dioxid de carbon (CO2), metan (H4), protoxid de azot (N2O) şi clorofluor carburi (CFC). Cu alte cuvinte, Pământul primeşte în acelaşi timp o radiaţie care provine direct de la soare şi o radiaţie reflectată de atmosferă, ceea ce antrenează o ridicare a temperaturilor medii la suprafaţă. Acest efect este amplificat de formele contemporane de dezvoltare a activităţii umane. Într-adevăr, majoritatea activităţilor umane (transport, încălzire, refrigerare, industrie, creşterea animalelor şi deşeurile produse de acestea) elimină gaze cu efect de seră. În particular, utilizarea surselor fosile de energie (cărbune, petrol, gaz) sau de electricitate care se produce plecându-se de la aceste surse fosile, emite dioxid de carbon, care difuzează foarte repede în atmosferă unde rămâne, în medie, mai mult de un secol, înainte de a fi “capturat” în “puţuri de carbon” cum este vegetaţia. Toate modelele avansează în consens previziunea că emisiile antropogene de gaze cu efect de seră vor creşte într-un ritm susţinut în cursul deceniilor viitoare. După OECD, totalul acestor emisii ar putea astfel să se tripleze de acum şi până în anul 2050, pentru a atinge 50 – 70 miliarde de tone de echivalent CO2 – adică 15 – 20 de miliarde de tone echivalent cărbune pe an. (emisiile sunt exprimate cel mai adesea în tone de echivalent cărbune – adică 1 tonă de cărbune în 3,66 tone de dioxid de carbon). Aceste emisii de gaze cu efect de seră tind să se acumuleze în atmosferă. Este, de altfel ştiut, faptul că conţinutul gazelor cu efect de seră în atmosferă a crescut în mod semnificativ odată cu epoca preindustrială, şi în special metanul (CH4 aproximativ + 140%), protoxid de azot (N2O, aproximativ 15%) şi CO2 (aproximativ + 30%). Concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă a crescut astfel de la 280 ppm la 360 ppm într-un secol, în timp ce ea nu ieşea dintr-o marjă de 170 ppm - 280 ppm în cursul ultimilor 200.000 de ani (o ppm în volum este egală cu 1 cm3 la 1 m3 de aer). Între altele, lucrările ştiinţifice coordonate de GEIC, indică că temperatura medie la suprafaţa pământului a crescut cu 0,3 - 0,6o C în era preindustrială, efectele acestei încălziri fiind parţial mascate şi atenuate în parte de inerţia termică a oceanelor şi de prezenţa crescândă a aerosolilor (pulberi, sulfaţi) în atmosferă (unde ei ecranează radiaţia solară). În absenţa măsurilor energice de control a emisiilor de gaze cu efect de seră, GEIC estimează, în consecinţă, că temperatura medie de la suprafaţa pământului ar putea să crească cu încă 2 0C intervalul 1990 – 2100 (+10C până la 3,5 0C după scenarii) ceea ce reprezintă (prin dilatare termică) o ridicare cu aproximativ 50 cm a nivelului mării (+15 l). Consecinţe De altfel, schimbarea climatică ar putea să favorizeze recrudescenţa paludismului, precum şi extinderea bolilor infecţioase cum ar fi salmoneloza sau holera, din cauza ridicării temperaturii şi a inundaţiilor frecvente. Între altele, schimbarea climatică va fi prea rapidă pentru ca ecosistemele naturale să se poată adapta. Va rezulta fără îndoială o puternică scădere a biodiversităţii (adică dispariţia speciilor animale sau vegetale). Au fost dezbătute şi efectele schimbării climatice asupra agriculturii. În general, o parte plantelor cultivate ar putea să sufere de “stres hidric” (adică de alternanţa perioadelor de uscăciune / pluviozitate pronunţată); pe de altă parte, acumularea de dioxid de carbon în atmosferă exercită şi un rol fertilizant asupra plantelor (care tind să crească mai repede). Per total, schimbarea climatică va avea consecinţe economice importante ce se vor regăsi în costurile directe (daune provocate de furtuni) la care se vor adăuga costurile de adaptare (construirea de diguri, modificarea de culturi etc.). Aceste evoluţii ar putea să aibă impact negativ asupra agriculturii, mediului şi turismului. De altfel, încălzirea climatului ar putea antrena dispariţia unei treimi şi chiar a unei jumătăţi din masa gheţarilor alpini în cursul viitorilor 100 de ani (ceea ce ar spori riscurile de avalanşe) ca şi o reducere sensibilă a mantalei înzăpezite din Alpi şi Pirinei cu consecinţe importante pentru staţiunile de schi, de înălţimi medii. Diminuare a stratului de ozon In anul 1985, oamenii de ştiinţă au descoperit o “gaură” în stratul de ozon; această “gaură” reprezintă o zonă în care concentraţia de ozon este mai mică decât cea normală. Ce este ozonul Ozonul este o moleculă simplă, constituită din trei atomi de oxigen-O3. Concentraţia sa maximă se află la aproximativ 30 Km înălţime, în stratul atmosferei care poartă numele de stratosferă. Acolo, ozonul este dispus în aşa numita « pătură de ozon ». Rolul acestei pături este esenţial pentru menţinerea vieţii pe pământ, ea filtrând razele ultraviolete (UV) venite de la soare, dintre care cele mai periculoase sunt radiaţiile ultraviolete B (UVB). Cum este afectata pătura de ozon În 1974, doi oameni de ştiinţă americani au descoperit că substanţele chimice numite clorofluorocarburi (CFC), pot distruge molecula de ozon. De atunci, s-a demonstrat că CFC şi alte substanţe chimice distrug stratul de ozon al Terrei cu consecinţe foarte grave asupra sănătăţii şi vieţii, în general. CFC au fost produse pentru prima oară în anul 1900. Începând cu 1930, aceşti compuşi au început să fie fabricaţi la scară industrială ca agenţi de răcire. Înaintând în timp, s-au găsit aplicaţii ale CFC pentru spălarea materialelor plastice, a metalelor şi a componentelor electronice, ca propulsori în spray-uri, agenţi de spumare pentru spume industriale şi poliuretani. Avantajele lor sunt incontestabile: nu sunt toxice pentru oameni, sunt neinflamabile, uşor solubile, au preţ scăzut de producţie. Astfel s-a ajuns ca producţia anului 1986 să fie de 1.209 milioane tone CFC. Distrugerea ozonului este un proces extrem de complex. CFC şi celelalte substanţe implicate în distrugerea păturii de ozon scapă din sistemele de răcire ale frigiderelor, congelatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat ieşite din uz, din spray-urile care folosesc drept propulsor freonul, din procesele de fabricaţie a spumelor industriale şi din procesele de spălare a circuitelor electronice, a metalelor etc. Odată scăpate, ele urcă în straturile superioare ale atmosferei. Ajunse în stratosferă, ele sunt atacate de razele UV, eliberând un atom de clor sau de brom. Clorul(bromul) eliberat se ataşează unei molecule de ozon, legându-se de unul din atomii de oxigen al acesteia, pe care îl desface, lăsând în urma sa o moleculă obişnuită de oxigen, cu doi atomi de oxigen. Compusul clor – oxigen (monoxid de clor) este instabil chimic şi se desface rapid. Atomul de oxigen liber se ataşează unei alte molecule de ozon sau unui alt atom liber de oxigen. Astfel, din două molecule de ozon se formează, până în final, trei molecule de oxigen. Atomul de clor liber rămâne în atmosferă şi se ataşează altor molecule de ozon, continuând acţiunea de distrugere. Clorul reacţionează ca un catalizator, substanţă ce stimulează desfăşurarea unor reacţii chimice, fără a suferi el însuşi vreo modificare. Gaura de ozon apare în momentul în care concentraţia atomilor de clor depăşeşte 1,5 – 2 părţi pe miliard (bilion) – ppb. Remanenţa CFC ajunse în atmosferă atinge mai mult de 100 de ani până când UV solare ajung să le dovedească pe toate. Clorofluorcarburile (CFC) şi derivaţii lor? CFC sunt folosite ca agenţi de răcire în congelatoare, frigidere, aparate pentru aer condiţionat şi pompe termice, reprezentând 25 % din consumul global de CFC. 25-30 % din consumul global de CFC este legat de producţia de spume şi bureţi. Industria foloseşte aceste substanţe pentru realizarea de tălpi pentru pantofi, bureţi pentru scaune şi baie, izolaţii pentru frigidere şi ambalaje. Aerosolii. CFC care se găsesc în aerosoli reprezintă cca. 27 % din totalul de CFC folosit. Extinctoarele. Acestea conţin haloni şi, deşi reprezintă doar 7 % din consumul total de CFC, potenţialul lor distructiv trebuie luat în considerare. Solvenţii. CFC 113 este folosit ca solvent pentru spălarea circuitelor electronice, a instrumentelor de precizie, a metalelor şi a îmbrăcămintei. El reprezintă 16 % din consumul total de CFC – industria electronică reprezintă 80 % din acest procent. Consecinţele distrugerii păturii de ozon Creşterea nivelului radiaţiilor UVB ar avea consecinţe dezastruoase pentru orice formă de viaţă de pe planetă: • arsuri grave în zonele expuse la soare; • scăderea activităţii şi, implicit, a eficacităţii sistemului imunitar, care are ca rezultat o creştere semnificativă a procentului de infecţii şi de cancer al pielii; • sporirea incidenţei cazurilor de cataracte şi orbiri; • scăderea eficienţei programelor de vaccinare, în special la copii; • micşorarea dimensiunii frunzelor la plante ca fasolea, varza, soia ş.a. care devin astfel mai vulnerabile la dăunători şi boli; valoarea culturilor scade cu grave consecinţe pentru ţările care şi aşa suferă de foame. Efectele asupra vieţii marine se concentrează mai ales asupra planctonului – o serie de plante şi animale microscopice şi macroscopice, dar cu dimensiuni extrem de mici, care trăiesc în suspensie aproape de suprafaţa apei. Animalele care se hrănesc cu plancton ar scădea ca număr din datorită dispariţiei surselor trofice. Răpitorii şi-ar reduce şi ei numărul, din aceeaşi cauza. Omul ar fi afectat în primul rând prin faptul că ar scădea cantitatea de peşte comestibil, iar cei rămaşi ar suferi de tot felul de boli mai mult sau mai puţin periculoase. Fiecare scădere cu 1 % a concentraţiei de ozon în atmosferă înseamnă o creştere cu 2 % a cantităţii de raza UVB prin atmosferă, ceea ce cauzează un procent mai ridicat cu 3-5 % a cancerelor de piele, cataractelor şi scăderii efectivităţii sistemului imunitar. Substanţele chimice care distrug pătura de ozon sunt responsabile pentru 20 % din totalul procesului de încălzire globală. Ozonul, atât de folositor în stratosferă devine periculos când pare în concentraţii crescute în troposferă, adică în stratul cel mai de jos al atmosferei, cel cu care noi venim în contact direct. Alternative la CFC • Pentru sistemele de răcire – amestecul de propan / butan care se găseşte în noile modele de frigidere «Greenfreeze» produse în Germania. • Pentru solvenţi – ape neionizate, gheaţă, curăţire semi - udă, gaze sub presiune – acestea sunt alternative pentru procesele de spălare a sistemelor electronice folosite pentru producţia de computere. • Pentru aerosoli – folosirea aerosolilor în spray-uri a fost stopată în toată lumea, cu excepţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Alternative – pulverizatoare mecanice, non-spray-uri, gaze sub presiune şi inhalatoare de praf uscat pentru folosinţă medicală. • Pentru extinctoare – folosirea amestecurilor de gaze inerte precum azot / argon sau dioxid de carbon / azot / argon / ce pot înlocui folosirea halonilor. • Pentru spume şi bureţi – în acest caz se pune problema dacă folosirea spumelor, a izolaţiilor şi bureţilor este necesară de la bun început ; în cazul în care aceasta este absolut necesară, se pot înlocui cu fibre de sticlă, hârtie sau carton. Alternative pentru agenţii de spumare : dioxid de carbon, monoxid de carbon, apă şi pentan. Pierderea de biodiversitate Biodiversitatea – Concept de actualitate Prin biodiversitate înţelegem întreaga gamă a modalităţilor prin care se manifestă viaţa, cu toate formele ei de existenţă şi de asociere: variabilitatea genetică a indivizilor, diversitatea speciilor din asociaţiile de organisme şi diversitatea ecosistemelor. Preocupările actuale pentru stoparea distrugerii biodiversităţii sunt justificate de rata nemaiîntâlnită cu care aceasta este pierdută, fiind într-un real pericol de dispariţie categorii întregi de componente ale sale. Biodiversitatea este sub o ameninţare fără precedent datorită presiunii antropice. Speciile dispar cu o rată de 10.000 de ori mai mare decât rata naturală, în condiţiile în care se estimează că au fost descrise mai puţin de 10% din specii din cele care există în mod real. Dispar categorii întregi de ecosisteme, fără a se putea determina interacţiunile dintre componentele lor care să permită menţinerea calităţii vieţii pe Pământ. Speciile care supravieţuiesc suferă o reducere a variabilităţii genetice. Distrugerea componentelor biodiversităţii reduce opţiunile viitoare ale umanităţii şi ameninţă însăşi posibilitatea continuităţii societăţii umane. In pofida pericolului evident şi măsurabil în termeni economici, se caută încă şi mai multe argumente pentru a justifica conservarea şi protecţia biodiversităţii (care implică costuri ridicate şi limitează dezvoltarea economică). In prezent, termenul de biodiversitate a ajuns să reprezinte ceea ce avem şi este pe cale să pierdem, un simbol al unei lumi în sânul căreia au evoluat cultura şi conceptele noastre, o lume care este pe cale să se schimbe ireversibil. Ţările dezvoltate care au utilizat fără restrişte resursele naturale manifestă acum o îngrijorare crescândă, deşi tardivă, în faţa distrugerii biodiversităţii. Studiul biodiversităţii este în prezent o direcţie prioritară de cercetare, dar există încă diferenţe semnificative în modul în care este definită, delimitată şi studiată. Aceste divergenţe duc la acumularea unor cantităţi impresionante de date care nu permit o analiză exhaustivă pentru a putea fi adecvat interpretate. Biodiversitatea trebuie conservată pretutindeni pe Pământ, deoarece generează pe de o parte bunuri şi asigură servicii direct utilizabile sistemului socio-economic uman, iar pe de altă parte menţine procesele ecologice la nivel local, regional şi global. Cantitatea de informaţii asupra distribuţiei biodiversităţii sporeşte permanent. Se cumulează şi cele care dovedesc rolul şi importanţa acesteia în menţinerea proceselor ecologice, dar şi informaţiile privind căile de deteriorare, care confirmă, astfel, existenţa unei crize globale. La sfârşitul anilor ’60 studiul diversităţii biologice se limita doar la elaborarea listelor de specii periclitate, endemice sau rare (Liste Roşii). Conservarea se realiza specie cu specie la nivel local, fiind limitată la speciile incluse în Listele Roşii. Principalele măsuri legislative din această perioadă au fost semnarea Convenţiei privitoare la comerţul internaţional cu specii periclitate (CITES) şi la elaborarea în SUA a Legii Speciilor Periclitate (Endangered Species Act). In anii ’80 s-a atins un nivel superior de înţelegere, studiul biodiversităţii extinzându-se la nivel regional. Începe să fie studiată biodiversitatea ecosistemelor marine, să fie recunoscută importanţa ecosistemelor reprezentative şi a regiunilor biogeografice. Odată cu dezvoltarea ingineriei genetice, a industriei farmaceutice şi cosmetice, începe să fie recunoscută importanta economică a speciilor de plante, animale şi microbiene. Anii ’90 pot fi caracterizaţi prin dezvoltarea unei perspective globale asupra biodiversităţii. Două evenimente majore caracterizează începutul acestui deceniu: înfiinţarea Fondului Global de Mediu în cadrul Naţiunilor Unite şi Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, care a strâns laolaltă reprezentanţi a 156 de guverne şi a dus la semnarea Convenţiei asupra diversităţii biologice. Astfel, în mai puţin de 30 de ani s-a trecut de la un mod de abordare local, simplist şi reducţionist, la o perspectivă holistă, cu o abordare regională şi globală, recunoscându-se structura ierarhică a biodiversităţii. Pentru stoparea pierderii de biodiversitate se aduc o serie de argumente şi motivaţii: • motivaţii economice asupra utilizării potenţiale, în prezent sau viitor, a unor specii, ca surse de hrană, medicamente, materii prime în biotehnologie, precum şi prin prisma funcţiilor cuantificabile, uneori chiar în termeni monetar, pe care componentele le îndeplinesc; • aspectul ştiinţific, privind interrelaţiile dintre diferitele componente ale ecosferei şi posibilităţile de a înţelege cum funcţionează aceasta; • aspectul estetic, ce consideră pierderea ireversibilă a unor forme unice de viaţă, a unor categorii de ecosisteme şi peisaje, ca o sărăcie a experienţei şi orizontului uman; • consideraţii de ordin etic, care neagă prerogativele speciei umane de a distruge alte specii şi susţin dreptul la existenţă al oricărei forme de viaţă. Dacă până recent conservarea naturii se baza pe o abordare economică utilitară, noua concepţie recunoaşte importanţa biodiversităţii şi valoarea sa intrinsecă. Elemente constitutive ale biodiversităţii Pentru a se putea elabora măsuri eficiente de conservare şi management sunt necesare date calitative şi cantitative asupra diverselor componente ale biodiversităţii, astfel încât acestea să poată fi cuantificate şi comparate. In prezent, există o mare varietate de clasificări ale componentelor biodiversităţii, unele improprii. Considerând biodiversitatea ca întreaga variabilitate a organismelor vii şi a habitatelor în care trăiesc acestea, se delimitează patru componente ierarhice ale biodiversităţii: diversitatea specifică, diversitatea genetică, diversitatea ecosistemelor şi diversitatea antropică. Componenta principală este diversitatea specifică, deseori confundată cu biodiversitatea, deoarece este cel mai bine înţeleasă şi a fost studiată de multă vreme de către taxonomişti. Ea se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză), regional (biom, regiune biogeografică) şi global (biosferă). O categorie a acesteia, care permite stabilirea unor criterii de prioritate în conservare, este diversitatea taxonomică, care vizează varietatea taxonilor de rang superior. O altă componentă a biodiversităţii este diversitatea genetică, care se referă la variabilitatea intraspecifică şi care reprezintă însăşi fundamentul procesului evolutiv. Studiul în acest domeniu este relativ recent, dar cunoaşte o mare amploare datorită progreselor realizate în genetică şi biochimie, care permit analiza până la nivel molecular, prin utilizarea unor metode din ce în ce mai sofisticate. O componentă importantă diversitatea ecosistemică, care se referă la nivelul la care au loc procesele evolutive şi care include şi o componentă nevie, biotopul. La acest nivel măsurile de conservare îşi propun să menţină proprietăţile şi procesele ecologice caracteristice fiecărui tip de ecosistem (structura trofică, fluxul de energie şi circuitele biogeochimice). Din punct de vedere al costurilor este mult mai eficient să se opereze la nivelul grosier al ecosistemului, decât la nivelul, mai fin, al speciei. Speciile, care sunt alcătuite din populaţii diferite din punct de vedere genetic, nu există izolat, toate sunt componente ale unei biocenoze, fiecare ocupând o anumită nişă funcţională. Fiecare specie depinde astfel de alte specii din cadrul ecosistemului. Ultima componentă, diversitatea antropică sau etnoculturală, se referă la diversitatea etnică, lingvistică şi culturală a comunităţilor umane. Căile de deteriorare a biodiversitatii Toate organismele vii, prin activităţile pe care le desfăşoară, duc la modificarea mediului de viaţă, iar specia umană nu face excepţie. Odată cu creşterea efectivelor populaţiei umane şi a dezvoltării tehnologice, natura şi amplitudinea modificărilor antropice a crescut. Extinderea în spaţiu a sistemului socio-economic uman a făcut ca impactul activităţilor sale să se manifeste la nivelul întregii ecosfere. Dacă până recent, termenul de ecosisteme dominate de specia umană se rezuma în principal la agroecosisteme, ecosisteme rurale şi urbane, în prezent termenul se poate aplica, într-o măsură mai mare sau mai mică, tuturor sistemelor ecologice. Viteza cu care oamenii modifică componentele biodiversităţii, gravitatea modificărilor şi consecinţele acestora sunt fără precedent în istoria umanităţii. In funcţie de circumstanţe, activităţile umane pot spori, menţine sau diminua diversitatea specifică, genetică sau a ecosistemelor într-o anumită perioadă, deşi tendinţa generală a fost scăderea ei permanentă la scară globală. In cursul evoluţiei sale societatea umană a acţionat diferit. Iniţial, omul, ca specie invadatoare ce acţiona ca prădător de vârf, a eliminat direct prin vânătoare o serie de specii. Apoi, în special datorită agriculturii şi creşterii animalelor, a modificat, deteriorat, distrus şi fragmentat habitatul şi a introdus specii noi. Aceste transformări au creat condiţii favorabile extincţiilor care vor persista timp de secole, chiar dacă distrugerile şi degradarea habitatelor ar înceta imediat. In plus, presiunile exercitate asupra capitalului natural vor spori datorită modificărilor climatice globale antropice. Impactul direct şi indirect al activităţilor umane asupra ecosferei Ameninţarea pădurilor tropicale Introducere Pădurile tropicale, prin cantitatea de oxigen eliberată în atmosferă, ca şi prin consumul de CO2 folosit pentru fotosinteză, este principalul factor ce menţine încă un echilibru fragil, dacă se poate numi aşa, între clima actuală a planetei şi încălzirea acesteia. Si cum creşterea temperaturii terestre ne-ar afecta nu numai pe noi românii, ci întreaga planetă, şi cum scăderea cantităţii de oxigen oferită de aceste păduri ar avea efecte nu doar asupra sănătăţii noastre, ci a întregii omeniri, salvarea acestora ne interesează şi pe noi, în mod direct. Scurt istoric - vârsta pământului este de aproximativ 4,500 milioane ani. - se consideră că viaţa a apărut acum aproape 3,7 milioane de ani. - vârsta unora dintre pădurile tropicale este de 60 – 100 milioane ani. - acum 500 ani, pădurile tropicale erau netulburate aproape în întregime. - în ultimii 50 de ani, aproximativ jumătate din aceste păduri au dispărut, 10% fiind distruse între anii 1979 – 1989. - 100 milioane ani de evoluţie pot fi distruşi în mai puţin de 100 ani. Pădurile tropicale se întâlnesc în trei arii principale ale globului: America Centrală şi de Sud; Africa Centrală şi de Vest, împreună cu Madagascarul; Sud-Estul Asiei, împreună cu insulele din Pacific. Ele sunt neuniform distribuite în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, dacă includem atât pădurile tropicale închise, cât şi cele deschise, Brazilia le are într-un procent de 26,8%, Zairul 9,2% şi Indonezia 6,1%. Peru, Angola, Bolivia şi India au fiecare aprox.3%. Restul este distribuit în alte 120 de ţări tropicale. In pădurile tropicale există mai multe specii sau clase de plante şi animale decât în orice alt biom terestru. O zonă de 4 mp din pădurile Amazoniei conţine peste 1500 specii de plante, incluzând 750 specii de copaci, 400 specii de păsări, 250 specii de mamifere. Se consideră că mai trebuie să treacă mulţi ani până când vor fi descoperite şi inventariate toate speciile de insecte care se găsesc aici. Ciclul de viaţă al pădurii Cu toate că aceste păduri sunt foarte bogate în specii, solul lor nu este aproape deloc fertil. Plantele moarte se descompun de 5 ori mai rapid în climatul umed tropical al pădurilor, decât în condiţiile temperate ale continentului nostru. Popoarele tribale În pădurile tropicale, trăiesc peste 200 milioane de oameni, organizaţi în triburi. Ei trăiesc într-o armonie perfectă cu pădurea, vânând şi cultivând plante pentru hrană şi pentru uz medical. Aceşti indigeni defrişează porţiuni mici de pădure, pe care cultivă un număr foarte mare de plante în acelaşi timp, recordul fiind deţinut de indienii Tukaro din Rio Negro, Brazilia, care cresc 140 varietăţi de cassava pe acelaşi teren. Cum sunt distruse pădurile tropicale Pădurile tropicale acoperă 23% din suprafaţa pământului, dar ele sunt pe cale rapidă de dispariţie. Până în anii ’80 nu se ştia cu precizie cât de rapid au dispărut pădurile tropicale. Unele autorităţi sugerau 5,6 milioane ha pe an, altele, precum Academia Naţională de Ştiinţe din Statele Unite sugerau 20 milioane ha pe an. Printr-un efort comun al UNEP (Programul pentru Mediu al Naţiunilor Unite) şi al Organizaţiei pentru Agricultură şi Alimentaţie s-a elaborat un studiu sistematic al acestei probleme, studiu în baza căruia s-a concluzionat că din pădurile închise au dispărut 7,5 milioane ha pe an, iar din cele deschise 3,8 milioane ha pe an. La nivel global, acest lucru înseamnă că pădurile închise sunt distruse la o rată de aprox.0,6% pe an, aceasta însemnând că zonele de păduri tropicale închise s-ar putea înjumătăţi în mai mult de un secol. Prezenta concluzie este valabilă pentru Africa, Asia şi cele două Americi. Banca Mondială a estimat că 12% din pădurile Braziliei au fost tăiate până în 1988, deşi până în 1980 câteva din ţările învecinate, cu mult mai puţine păduri, le-au pierdut mult mai rapid. Acelaşi lucru se remarcă şi în Africa, de exemplu în Zair, ratele de despădurire merg până la 0,2% pe an, dar în Coasta de Fildeş ating 7%. Se aşteaptă ca pădurile închise să dispară în întregime în decurs de 15 ani în 4 state din America de Sud, 3 din Africa şi 2 din Asia. La nivel global încă 13 ţări îşi vor pierde pădurile închise în următorii 40 de ani dacă nu se vor întreprinde paşi efectivi în conservarea lor. Principala modalitate de distrugere a pădurilor tropicale este arderea lor. Incendiile sunt provocate de colonişti, veniţi din alte regiuni, care apelează la această metodă pentru a afecta apoi terenul culturilor. Dar din cauza terenului nefertil, culturile sunt productive un număr mic de ani, după care aceste zone sunt părăsite, alte arii de pădure urmându-le soarta (Se estimează că practicarea agriculturii pe terenuri defrişate se ridică la 70% în Africa, 50% în Asia şi 35% în cele două Americi). . Alte cauze ale defrişărilor au aceeaşi importanţă. Dezvoltarea modernă a accelerat distrugerea prin construirea de baraje hidroelectrice, care au provocat inundarea unor mari zone împădurite; construirea de drumuri, cum ar fi autostrada Transamazoniană; mineritul pentru extragerea de aluminiu şi alte minerale importante. De asemenea, o mare cantitate de lemn exotic este exportată către ţările bogate, fiind folosit la fabricarea de mobile şi alte accesorii, cum ar fi scobitorile. Consecintele distrugerii pădurilor tropicale - se pierde cel mai important factor de apărare împotriva încălzirii planetei; - prin arderea pădurilor, se eliberează în atmosferă o cantitate imensă de CO2, care accelerează efectul de seră. - prin defrişări, solul va fi erodat în proporţii masive, în urma înlăturării micii porţiuni de pământ ce conţine nutrienţi – aflată la suprafaţă. Ploile torenţiale vor căra pământ în bazinele riviere, provocând colmatarea lor şi inundaţii puternice. Aceleaşi ploi pot induce şi un alt efect asupra solului, prin formarea unei cruste impermeabile la suprafaţă, ceea ce ar produse moarte plantelor prin uscare în zona cea mai umedă a Pământului. - în zonele tropicale, defrişările vor produce o schimbare locală de climat, aceste arii devenind mai calde şi mai uscate. - toate speciile de animale adaptate la viaţa de junglă vor dispărea pentru totdeauna - tigri, păsări, maimuţe, fluturi, gorile şi multe, multe altele. - unele plante care cresc în pădurile tropicale sunt folosite pentru fabricarea de medicamente. Se presupune că unele plante, netestate încă, au proprietăţi anticancerigene sau pot fi folosite pentru vindecarea altor boli deocamdată incurabile – SIDA numărându-se printre acestea. - oamenii care trăiesc în acest mediu vor dispărea. Poluarea aerului. Ploile acide In fiecare moment al vieţii noastre respirăm. Pentru a putea trăi, inspirăm aer – un amestec invizibil de gaze – format în cea mai mare parte din oxigen şi azot, şi expirăm dioxid de carbon. Dar progresul tehnic al omenirii a reuşit să introducă în aerul nostru vital şi alte substanţe, nocive sănătăţii noastre şi, în acelaşi timp, mediului. Surse de poluare Transportul In lumea noastră modernă, autoturismele şi camioanele reprezintă o sursă majoră de poluare. Pe ţeava de eşapament se elimină un amestec de gaze, printre care şi unele foarte otrăvitoare, cum ar fi monoxidul de carbon, oxizii de azot şi hidrocarburile. In condiţii de lumină şi căldură solară, aceste gaze formează un smog fotochimic – cunoscut în special sub numele de “L.A. smog” deoarece apare foarte frecvent în acest oraş. Smogul reprezintă un amestec de fum şi ceaţă conţinând gaze toxice, inclusiv ozon. Ozonul este, după cum am văzut, extrem de folositor în stratosferă - pătura de ozon ce protejează Pământul de razele ultraviolete – dar foarte nociv când apare aproape de nivelul solului. Aceste gaze rezultă din procesele de ardere ale benzinei sau motorinei în motoarele maşinilor. Orice formă de transport motorizat produce probleme ecologice, dar autoturismele sunt, de departe, cele mai poluante. Utilizarea transportului public sau a mijloacelor nepoluante de deplasare – biciclete, mersul pe jos – poate reduce concentraţia de gaze toxice din atmosferă. De asemenea, încurajarea oamenilor de a locui cât mai aproape de locul de muncă ar fi o parte a soluţiei. Producerea de electricitate Termocentralele de cărbune sunt responsabile pentru o cantitate foarte mare de emisii de dioxid de sulf. Furnalele lor dispersează fumul pe o zonă foarte întinsă. Dioxidul de sulf din acest fum împreună cu oxizii de azot au o mare contribuţie la producerea ploii acide (Obs. denumirea de ploaie acidă provine de la combinaţia oxizilor mai sus amintiţi cu apa, combinaţie care generează acizi ce ajung pe sol sau în apă odată cu precipitaţiile); şi dacă fumul unei termocentrale din Marea Britanie poate cauza ploaia acidă în Norvegia, atunci putem vorbi de efectul regional al poluării aerului. Toate formele de producere a electricităţii au un impact negativ asupra mediului. Cu toate acestea, sursele de energie neconvenţională, cum ar fi vântul sau valurile, sunt mult mai puţin poluante decât combustibilii fosili – petrol, cărbune, gaze. Fumul din termocentrale poate fi detoxificat folosindu-se unităţi de desulfurizare, care pot elimina SO2, dar care nu pot stopa, însă, emisia de CO2, principala cauză a efectului de seră. Industria Datorită declinului industriei grele, poluarea aerului datorată industriei a scăzut în ultimul timp. Dar aceasta nu înseamnă că ea a dispărut, fiind menţinută de procesele industriale de ardere a combustibililor fosili. In 1984, în localitatea Bhopal din India, mai mult de 4000 persoane au murit şi alte aproape 200.000 au avut de suferit în urma unei scurgeri de dioxină, survenită de la o fabrică agro-chimică. Acest incident demonstrează consecinţele dezastruoase ale poluării aerului, survenită chiar accidental. Controale periodice ale nivelului emisiilor şi stabilirea unor concentraţii maxime admisibile, foarte stricte, ale diferiţilor poluanţi din aer sunt căi care pot preveni incidenţa unor astfel de probleme. Principalii poluanţi ai aerului Monoxidul de carbon (CO) Circulaţia rutieră produce cel mai ridicat procent de CO eliberat în atmosferă (aproximativ 85%). Aceste emisii pot fi însă reduse prin ataşarea la maşini a unor convertori catalitici. Persoanele cardiace, copii mici şi bătrânii sunt cei mai expuşi la intoxicarea cu CO. Ozonul (O3) este cel de-al doilea agent poluant al aerului. El este rezultatul unor reacţii chimice ce implică prezenţa oxizilor de azot şi a hidrocarburilor, sub incidenţa luminii solare, în condiţii constante. Concentraţii ridicate de ozon se găsesc în acest tip de smog fotochimic. Oxizii de azot ( NOx) Principalele surse de NOx sunt emisiile autovehiculelor şi termocentralelor. Oxizii de azot sunt: dioxidul de azot NO2 şi monoxidul de azot NO – ei contribuind la problemele cauzate de smogul fotochimic. Dioxidul de sulf ( SO2)) Termocentralele de cărbune reprezintă principala sursă de SO2; este urmată de industrie şi de arderea în gospodării a cărbunelui – aceasta din urmă constituie cea mai importantă sursă de poluare în alte părţi ale lumii, în special în lumea a treia. Hidrocarburile Acestea apar în urma arderii incomplete a combustibililor fosili, întâlnindu-se sub formă gazoasă (metan) şi solidă (particule invizibile prezente în fum). Motoarele Diesel prost întreţinute evacuează gaze cu un conţinut ridicat de particule solide. Efectele poluării atmosferei Poluarea aerului poate afecta mediul înconjurător în mod direct şi indirect. Concentraţii mari de SO2 şi NOx pot provoca daune arborilor şi lichenilor, pot afecta sănătatea populaţiei şi pot coroda structura materialelor, cum ar fi oţelul. Efectele directe apar de obicei în vecinătatea surselor de emisie. SO2 şi NOx pot forma acidul sulfuric şi acidul azotic, substanţe ce sunt purtate de vânt pe distanţe lungi, revenind pe pământ sub formă de ploi sau ninsori acide. In acest fel, solul şi apa devin acide la distanţe mari de sursa de emisie. Aciditatea este un efect care depinde de cantitatea de poluanţi eliberaţi şi de rezistenţa opusă de sol şi apă la acest fenomen. Efecte asupra mediului - acidificarea lacurilor şi a apelor curgătoare, datorată ploilor acide. - dispariţia speciilor de plante şi animale din apele cu aciditate crescută. - creşterea concentraţiei de mercur în ape, implicit în animalele ce populează aceste ape; efectul cel mai negativ al acestui fapt este otrăvirea populaţiei cu mercur. - acidificarea solului, fapt ce produce creşterea concentraţiei de aluminiu şi a altor metale toxice, însoţită de dispariţia nutrienţilor – potasiu, calciu, magneziu. - scăderea producţiei agricole. - îmbolnăvirea şi dispariţia pădurilor. - afectarea apelor freatice. Efecte asupra sănătăţii - Monoxidul de carbon – moleculele de CO inhalate de către om, se ataşează moleculelor de hemoglobină din sânge, cele ce transportă oxigenul în corp. Acest fapt determină reducerea cantităţii de oxigen transportat de către sânge. Concentraţiile crescute de CO încetinesc reflexele şi gândirea, în anumite cazuri provocând chiar moartea. Ozonul – în concentraţii mari, ozonul poate provoca serioase probleme pulmonare şi diminuarea eficacităţii sistemului imunitar. In concentraţii mici, ozonul irită căile respiratorii şi plămânii; în acest caz cei mai afectaţi sunt cei ce efectuează exerciţii fizice susţinute, în special alergătorii. - Oxizii de azot – agravează bronşitele şi infecţiile pulmonare, provocând de asemenea probleme acute suferinzilor de astm. - Dioxidul de sulf – provoacă constricţii ale bronhiilor. Astmaticii sunt cei mai predispuşi la afecţiuni cauzate de SO2.(tabel 3). - Hidrocarburile – particulele solide emanate de motoare pătrund adânc în plămân, transportând substanţe chimice cu potenţial cancerigen ridicat. - Acidificarea puternică a apelor şi a solului, provoacă apariţia unor concentraţii mari de metale toxice, cum ar fi cadmiul, cuprul, aluminiul şi plumbul. - Cadmiul – se acumulează în rinichi, provocând leziuni ale acestuia. Cadmiul este un element care se elimină foarte greu din corpul uman. - Cuprul – în cantităţi mari, provenite din corodarea ţevilor de apă sub acţiunea acidităţii, provoacă diaree copiilor mici. - Aluminiul – în cantităţi crescute, provoacă Boala Parkinson sau Alzheimer, conducând la senilitate prematură şi moarte. Bolnavilor de rinichi le provoacă boli de schelet şi creier. - Plumbul – este eliberat de apa acidă şi de către emisiile provenite din arderea benzinei cu plumb. Atacă sistemul nervos, în special la copii. - Mercurul – are efect direct asupra danturii şi a sistemului osos, înlocuind calciul din oase. Duce la fracturarea uşoară a oaselor precum şi la deformarea scheletului. POLUANTUL GRUPUL DE RISC NO2 (dioxid de azot) copii; persoane cu probleme respiratorii, inclusiv astmaticii; CO (monoxid de carbon ) persoane cu boli de inimă; femei însărcinate. O3 (ozon) persoane cu probleme respiratorii, inclusiv astmaticii; persoanele în vârstă; copii. SO2 (dioxid de sulf) persoanele cu probleme respiratorii, astmaticii; persoanele în vârstă; copii. Particule de hidrocarburi persoanele cu probleme respiratorii, astmaticii; persoanele în vârstă; copii. 2.1.4.Ploaia acidă Ploaia acidă este un termen folosit pentru a descrie o serie de tipuri diferite de poluare, toate acestea constând în introducerea unor cantităţi crescute de acizi în mediu. Mai bine zis, este vorba de precipitaţii acide, termen ce include – ploaia acidă, ninsoarea acidă, grindina acidă, ceaţa acidă. Aciditatea şi alcalinitatea sunt măsurate pe o scară numită scara pH. Valoarea pHului se întinde de la 1 la 14; pH-ul 1 este extrem de acid, iar pH-ul14 este extrem de alcalin; pH-ul 7 este neutru (nici acid, nici alcalin). pH-ul normal al ploii este de 5,6. Aversele din multe zone europene au în genere pHul 4, acest lucru fiind descris ca o ploaie acidă. Recordul de aciditate al unei ploi a fost înregistrat în 1974 la Pitlochry, Scoţia, cu pH de 2,4, care reprezintă o valoare aproape egală de cea a sucului de lămâie. In anumite zone ale lumii, cum ar fi Scandinavia, unde solul are o aciditate naturală crescută, efectul ploilor acide a fost devastator. In sudul Norvegiei, 33.000 km2 de lacuri au fost afectate de ploile acide; din acestea, într-un total de 13.000 km2 nu mai există nici o specie de peşte. Când lacurile devin prea acide, metale toxice cum ar fi aluminiul, plumbul, mercurul şi cadmiul se dizolvă în apă. Aceste metale cauzează probleme foarte serioase mediului şi sănătăţii omului, aşa cum a fost descris mai sus. Ploile acide ameninţă şi existenţa multor specii de plante şi animale pe întinsul Europei. Lichenii, pietrele şi zidurile sunt ameninţate în aceeaşi măsură de ploile acide. Copacii sunt printre cei mai afectaţi, cele mai atacate fiind frunzele acestora. Alt efect distructiv al acestor ploi este îndepărtarea nutrienţilor esenţiali din sol. Soluţii pentru diminuarea poluarii aerului Soluţia de evitare a formării ploilor acide este reducerea cantităţilor de SO2 şi Nox eliberate în atmosferă. Acest lucru poate fi realizat prin “curăţarea” emisiilor termocentralelor cu unităţi de desulfurizare sau prin utilizarea cărbunilor cu conţinut scăzut de sulf – există cărbuni cu conţinut de 0,6% sulf. Metodele de conservare a energiei – izolarea termică a locuinţelor şi utilizarea responsabilă a energiei – sunt căi de reducere a emisiilor de SO2 eliberată în atmosferă. Acest lucru se explică prin următorul lanţ: prin arderea cărbunilor în termocentrale, se produce energie electrică ajunsă pe diferite căi la consumator. In funcţie de consumul de curent electric, se produce o cantitate mai mare sau mai mică de energie. Arderea cărbunilor produce însă şi emisii de SO2 în atmosferă, deci un consum mic de curent electric înseamnă o cantitate mică de energie produsă, care determină o cantitate mai redusă de cărbune ars, deci mai puţin SO2 în atmosferă. Folosirea surselor alternative de energie – vânt, maree, valuri, soare – reduce, de asemenea, poluarea datorată SO2. Convertoare catalitice Convertorul catalitic este un dispozitiv anexat sistemului de evacuare a motorului auto, ce conţine o structură “fagure”, ceramică sau metalică. Suprafaţa fagurelui este învelită cu un strat de platină. Contactul dintre acest strat de platină şi gazele toxice evacuate de motor provoacă o reacţie chimică în urma căreia CO este transformat în CO2, iar hidrocarburile sunt desfăcute în CO2 şi apă. Oxizii de azot se transformă în azot simplu. Din păcate, convertoarele catalitice reclamă folosirea doar a benzinei fără plumb, deoarece plumbul împiedică stratul de platină să reacţioneze eficient la trecerea amestecului de gaze. Există convertoare care opresc emisia de CO şi hidrocarburi, şi altele, care pe lângă aceste gaze, acţionează şi asupra oxizilor de azot. In cazul unei funcţionări corespunzătoare, aceste convertoare pot reduce emisiile toxice până la 90%, cu un efect foarte mic sau chiar inexistent asupra comportării autoturismului. Eficienţa combustibilului Convertoarele catalitice nu reduc emisiile de CO2, principiul gaz responsabil pentru producerea efectului de seră. Acest lucru poate fi realizat prin îmbunătăţirea metodelor de folosire a combustibililor – eficienţa combustibililor. In orice caz, cel mai efectiv mod de a reduce emisiile de CO2 este acela de a reduce numărul de autoturisme aflate în circulaţie. Poluare a apelor Repartiţia cantităţilor de apă în lume este împărţită în mod inegal. In vreme ce populaţia de pe continentul nostru consumă în medie 250 litri de apă zilnic, în zone întinse din Africa, apa reprezintă o bogăţie după care tânjesc mii de oameni. Lipsa de apă reprezintă un paradox pe planeta noastră, a cărei suprafaţă este acoperită în proporţie de 2/3 de oceane şi mări. Dar şi această sursă vitală de existenţă este ameninţată de activitatea cotidiană a oamenilor. Apa ca resursă Fiecare aspect al vieţii noastre este legat de apă. Pe lângă aer şi lumina Soarelui, apa este un element esenţial al existenţei oricărei fiinţe. Să nu uităm că în mediul acvatic au apărut primele forme de viaţă de pe Terra. Un adult are nevoie zilnic de 2 litri de apă pentru a-şi menţine funcţiile biologice nealterate. Apa este folosită în aproape toate procesele industriale sau activităţile casnice cotidiene. Pentru obţinerea unui litru de bere, sunt necesari 350 litri de apă, Dar, deoarece acest lichid de care ne folosim în fiecare zi este considerat un lucru banal, adeseori îi uităm adevărata valoare. Cauzele poluării apelor Din sistemele de canalizare Toate apele provenite din sistemele de canalizare, atât cele tratate cât şi cele netratate, sunt deversate în râuri şi mări. In râuri este eliberată în genere apă tratată, dar în cazul unor ploi torenţiale, se poate depăşi capacitatea staţiilor de tratare a apelor uzate, în apele râurilor putând ajunge astfel şi substanţe netratate şi deşeuri. In mări se deversează apă netratată în prealabil. Deşeurile industriale Industria este responsabilă pentru un procent mai mare de 38% din totalul activităţilor ce poluează mediul acvatic. Aproape toate ramurile industriale produc deşeuri, care pe diferite căi, ajung în râuri şi în mări. De exemplu, cadmiul reprezintă un deşeu al procesului de fabricare al detergenţilor cu fosfaţi. Fiind deversat din fabricile ce produc astfel de detergenţi, el ajunge să atace orice sistem viu cu care vine în contact, chiar şi atunci când se găseşte în concentraţii reduse. Poluarea provenită din agricultură Ingrăşămintele anorganice sunt folosite în mod curent în agricultură pentru realizarea unor recolte mai mari. Majoritatea îngrăşămintelor sunt compuse din trei elemente: azot, fosfor şi potasiu. Cele mai folosite sunt îngrăşămintele ce conţin azot şi nitraţi. Acest azot este absorbit de către plante, el fiind un nutrient foarte important. Dar plantele nu pot consuma tot azotul împrăştiat pe câmp, astfel o mare parte este spălată de ploi, ajungând în lacuri, râuri sau canale unde provoacă fenomenul de eutrofizare (a se vedea mai jos). O altă cantitate de azot pătrunde în pământ, fiind antrenat în subsol de apa provenită de la ploaie sau de la irigaţii. Acolo, azotul se amestecă cu apa din rocile poroase – pânza freatică– unde poate rămâne o perioadă lungă de timp – ani de zile. Pesticidele Agricultura modernă este foarte dependentă de utilizarea pe scară largă a substanţelor chimice sintetice, care au capacitatea de a ucide dăunătorii agricoli. Există mai multe feluri de pesticide, fiecare acţionând asupra unui grup specific de organisme. Astfel, pentru combaterea insectelor se folosesc insecticidele, pentru combaterea buruienilor se utilizează ierbicidele, iar fungicidele sunt folosite pentru controlarea bolilor provocate de fungi – ciuperci.O parte a acestor substanţe ajung în apa subterană sau în râuri, fiind spălate de pe suprafeţele agricole. Altele ajung în apele de suprafaţă cu ocazia împrăştierii lor din avioane sau alte utilaje. Unele substanţe persistă în mediu un timp foarte îndelungat, cauzând o serie de probleme ecologice. Altă cale de penetrare a acestor substanţe în mediul ambiant este determinată de proasta depozitare a acestora, în ambalaje şi locuri necorespunzătoare. Activitatea fermelor Poluarea provenită din activităţile fermelor poate fi devastatoare. Lichidul provenit de la dejecţiile animale (urină şi fecale) şi cel rezultat din procesele de fermentaţie ale nutreţului depozitat ca rezervă sau pentru compostare, cauzează probleme majore de poluare a apelor curate. Efectul provocat de aceste reziduuri este diminuarea cantităţii de oxigen din ape – eutrofizare – ceea ce determină moartea peştilor şi a celorlalte forme de viaţă acvatică. S-a constatat că lichidul de fermentaţie al nutreţului este de 200 ori mai periculos decât apele uzate provenite din canalizări. Efectele poluarii apelor Eutrofizarea Eutrofizarea este un fenomen ce apare ca urmare a îmbogăţirii mediului acvatic în nutrienţi organici. Acesta este un proces natural, care apare după perioade îndelungate de sute de ani. Datorită activităţii umane – deversarea substanţelor organice în lacuri, râuri şi mări – procesul de eutrofizare